CUM SE DESFĂŞURAU LUCRURILE ÎN GENERAL

Cel mai bine dorm aricii – visele le înțeapă pielea şi nu le pasă de părerea celorlalți. Mie, asta îmi provoca dureri ale cărnii (care o ia în sus, atrasă de gravitația cerului – o lentilă).

Când unul dădea să se trezească, cu durere cu tot, hop şi eu cu bagheta mea de dirijat cu care bagatelizez totul! 

Spuneam: „Trece, trece, că e vremea rece!”. Sau: „Cine să se uite într-un vis făcut afiş, lipit pe un perete schilodit, cu memoria uzată de ploaie?”. 

Pereții: unii au pielea cangrenată, ca blana câinilor trişti. Au privirea scămoşată care ți se lipeşte de rever. Sau şi mai rău, care îți intră ca un ghimpe în piele şi rămâne acolo, făcând un mic puroi. (Am curățat cu o racletă tencuiala bolnavă: „Trebuie să dai cu cremă de gălbenele”, mi-a spus Doctorul cu ochelarii pe nas. Ştiam şi eu asta – ucisesem zdrențele copilului chiuretat cu un agent chimic puternic. Fusese băiat.)

Soția mi-a extras o astfel de privire ce intrase sub epidermă, cu un vârf de ac pe care l-a ridicat la lumină victorios. În clipa aceea, ferestrele au izbucnit prietenoase în urale. Le-am salutat şi eu cu o reverență. 

Zidurile au oftat în somn (visau precis că cineva le extrăgea cu acul o privire ghimpoasă din tencuială). Apoi adormeau în secole la loc. Aşa o mai duceam o vreme.

 

Prietena mea, actrița Norina, lingea cu limba scămoasă un perete. Mie mi se făcuse pielea de elefant privit cu lupa. (Noroc că aveam acasă o cremă ce îmi mai înmuia vechea furie.)

Doctorul Hămesit mi-a împăturit hârtiuța pe care îmi scrisese diagnosticul psoriazis şi m-a privit peste ochelari. Aşteptam să latre: ham, ham!

Nu puteam să îi spun propria versiune: cauza era memoria bătrână ca papilele scorțoase de copac. Asta era complet opus clitorisurilor fetelor din Noua Caledonie. Sau ale elevelor din Liceul Elena Cuza, vis-à-vis de Biserica Sfânta Treime. Sau extractului de melci pe care farmacista îl freca în mojar. 

Farmacista: privirile ei vicioase voiau să mă facă prizonier. După ce s-a retras într-o chicinetă, i-am văzut amigdalele ca două cornițe somnoroase când a căscat. Asta mi-a provocat o nervoasă agitație şi a trebuit să mă retrag acasă urgent.

Acasă am examinat piciorul alb al soției mele (înzestrată cu o binecuvântată amnezie): talpa arcuită era ca un animal neajutorat. Mărturisire: când face dragoste, gambele ei lungi şi albe seamănă tot cu nişte coarne de melc.

Dar amânările nu erau uşor de obținut. Trebuia ca fiecare mişcare să o sprijin pe ceva ce lăsasem neterminat. Pe chestii foarte concrete, pe gesturi anterioare şi nu oricum. Treaba asta cerea o pricepere continuă (De aici, oboseala simplului fapt de a mă trezi dimineața în aceeaşi structură reticulară, ca o portocală plictisită de carnea ei. Rar am văzut structură vegetală mai plicticoasă decât carnea de portocală, cu camerele ei de hotel pustiu – o rețea cristalină minerală.) 

A trebuit să mă întâlnesc cu Ion să îi mărturisesc strania mea descoperire. El era atât de preocupat de bolile lui, încât nici nu mă asculta.

– „Bagă de seamă că, în timp ce noi stăm închişi în capetele noastre, lumea s-a schimbat”, i-am spus lovindu-mi țeasta de pereți. Vânzătoarea de la cofetărie tocmai strivea o lămâie într-un mojar de plastic alb. Câteva pârâiaşe de suc i s-au prelins pe coate.

Nu m-a auzit, atent să silabisească o rețetă pe care abia o mai putea citi, căci diabetul îi crescuse dioptriile galopant. Îmi era deja milă de Ion, cu abdomenul lui cirotic care nu prevestea nimic bun. În plus, nu aveam tragere de inimă să îi spun că ceea ce urma să se întâmple i se întâmplase deja! Îmi spuneau asta ridurile pielii lui ca nişte pârâiaşele de carne captivă. 

 

Ne-am aşezat la masa noastră rezervată la Cofetăria Amandina. Prin geamul de sticlă mată, se vedea silueta Bisericii Sfânta Treime profilată pe un cer nefiresc de glacial. Eleva de alături, cu profil egiptean, mânca înghețată dintr-un bol de inox, de parcă ar fi săvârşit o felație. 

Un câine cu o ciudată etichetă în ureche traversa strada Popa Şapcă, chiar pe trecerea de pietoni. Mişcarea stroboscopică a picioarelor îl făcea să semene cu un miriapod. (Avea un aer ciudat de competent. Părea singurul legitimat de pe acolo.)

Faptul că toate acestea nu aveau nicio noimă era în deplin acord cu modul în care se desfăşurau lucrurile în general. I-am spus asta lui Ion. 

– „Cele mai periculoase sunt femeile”, mi-a replicat el. Aici am fost de acord. Capacitatea lor de a înlocui lucrurile pe dinăuntru, fără ca pe dinafară să se vadă ceva, era un fapt înspăimântător. 

Câinele cu eticheta ca un cip electronic se încurca printre picioarele fetelor de la liceul Elena Cuza – nişte negre animăluțe. Pe sub uniformele de liceene purtau ciorapi negri, amețitori. Frumusețea lor arunca capcane de un pericol extrem. Ferească domnul să le rămâi captiv! 

Zâmbetul lor decapita anestezic, lăsând pe buze doar câteva mărgele mici de sânge, ca tăişul unei săbii de samurai. Puteai merge aşa, cu țeasta aşezată provizoriu pe gât, ani mulți. 

 

Nici la lansarea de carte nu m-am simțit mai în largul meu: a trebuit să stau la coadă la autografe, ceea ce nu mai făcusem din adolescență. Oricât de anonim, nu mă coborâsem niciodată până la aşa ceva. Mă aşteptam ca poetul să aibă o tresărire când am ajuns la rând. Să spună ceva de genul: „Vai, dar nu se cade ca dumneavoastră să aşteptați pentru autograful meu”. La care eu să răspund: „Lăsați acum să se împlinească ceea ce e de împlinit!” 

Dar nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Autorul m-a întrebat cu voce tare, făcând să-mi roşească urechile de ruşine, cum mă numesc. Apoi a scrijelit ceva în filele cărții lui. 

Ajuns acasă, am citit autograful înfrigurat: oare chiar reuşisem? Nimeni nu mă mai recunoştea. 

Asta însemna că mă camuflasem cu adevărat? Ce se va întâmpla de acum înainte cu mine, m-am întrebat ?

 

Prăbuşit cu spatele de peretele camerei, am făcut o listă cu ideile principale.

Întâi de toate, eram tot eu. Asta era o treabă extraordinară. 

Când mă apuca depresia, mă puteam pipăi continuu, de-a lungul epidermei cheratinoase. Porneam de la un punct şi mă întorceam în acelaşi loc, ceea ce făcea ca gravele confuzii de identitate în care mă clasaseră ceilalți să nu mai aibă importanță. Şi coşul pieptului meu, rupt ca o legătură de vreascuri, parcă se elibera.

Apoi, slavă domnului, refuzasem. Pentru asta merita să respir. Exista chiar un fel de rugăciune pe o nară, dusă până în inimă – care este, după cum se ştie, un organ ce se topeşte uşor. (Prietenii mei de la Asociația deținuților politici spuneau că asta îi ajuta să stea în curtea închisorii dezbrăcați, pe o bucată de gheață şi inima li se încingea ca un jar de şemineu.)

Urma timpul: ştiam bine că nu puteam să sar peste condiționalitățile lui. Nu puteam ajunge decât trecând prin clipa dinainte, o celulă plină de mine, plină ochi. Dădeam peste mine pe oriunde mă aflam. Oricât aş fi dorit să scap, mă luam cu mine peste tot. Era un fapt deja consumat. 

 

Nu se putea altfel. Cât timp aveam trupul acela, trebuia să mă deghizez. 

Mă angajasem ca funcționar. Astfel camuflat, puteam întreține pe limbă gustul sărat-clitoridian al vieții: numai pitit între cei mulți îi puteam fi Domnului util (sau Guvernului popular pe care îl serveam). 

„Lasă-i pe alții să se epuizeze în succese, vedete cu căsnicii zdrobite, sfârşind într-o bătrânețe bolnavă, fără copii!”, îmi spuneam. „Cine râde la urmă râde mai bine!” 

Atunci se auzeau goarnele de alamă (un aliaj metalic, de altminteri devotat). Familia aplauda. Mătuşile chibițe aruncau de la tribune cu pălării şi copii. Îi culegeam, împreună cu uralele voioase, de pe jos. Aşa ne umpleam de nepoți. 

Mâncam cu lacrimi bomboanele de pe coliva morților, rotunde, roz.