IOANICHIE OLTEANU. POETICA IEŞIRII DIN TURN

 Inovator şi original, atât prin atitudine poetică, cât şi prin compoziție, autorul mizează pe dezinvoltura unor procedee expresive, precum reportajul, prozaismul, pastişa, discursivitatea narativă, ca să persifleze, să ironizeze ori să discrediteze toposuri literare excesiv valorizate, mituri şi solemnități, intangibile încă în concepția multora. Aproape toți cerchiştii au evidențiat individualitatea distinctă în cadrul Cercului a poetului Ioanichie Olteanu; autorul însuşi a avut conştiința unei poezii „pline de un straniu umor, deosebită atât de cea romantică a lui Radu Stanca, precum şi de poezia de iubire a lui Ştefan Aug. Doinaş”. Concepția sa lirică evoluată, asemănătoare cu a lui Radu Stanca prin detaşare, ironie şi autoironie, luciditate, umor şi joc verbal, intertextualitate şi aluzii livreşti, anticipează, astfel, declinul lirismului modern, depăşirea celui neomodernist de mai târziu şi apariția unei noi poetici, a postmodernismului.

Evoluția liricii româneşti de la o artă fabricată în turnul de fildeş, ce va cunoaşte în curând agonia, înspre una care coboară în real, este anunțată de poezia programatică, anticipată din titlu, şi pusă în lumină prin ceea ce am denumit: poetica ieşirii din turn, emblematică pentru întreg volumul. Ca axă primordială, turnul simbolizează legătura dintre cer şi pământ, de aceea, poezia, care accede exclusiv la înălțimi şi se lasă vrăjită de capcanele lor, eşuează dacă nu transfigurează străfundurile şi limitele vieții. Certitudinile oferite de protecția turnului – ca simbol al scriiturii convenționale, birocratice, înregimentată prin norme estetice – sunt părelnice, fade, plate, poetul construind o lume imaginară inconsistentă, în declin, care, în contact cu pericolele exterioare, nu rezistă: „ah, câte blocuri de piatră şi cât beton armat / n-am căptuşit în zidul acestui turn blestemat, / dar se vede că e putred mai jos – / de ploi sfârtecat, de vifornițe ros” (Turnul). Mai mult, evadarea din cotidian, asceza artistică, nu-i oferă poetului satisfacții, ci îi denaturează arta: „Aici am visat cele mai imposibile visuri / şi am scris versurile cele mai proaste / sub lumina stridentă a lămpii electrice / care arde şi ziua şi noaptea fără întrerupere” (Camera poetului). În această situație, nici existența umană nu poate fi mai mult decât o simplă impresie, întrucât, pentru Ioanichie Olteanu, artistul este, înainte de orice, om. Poezia scrisă într-un turn de fildeş nu are nimic de-a face cu viața, este iluzorie şi reține aparențele, închipuieşte o existență de hârtie, căci neliniştile, anxietățile şi coşmarurile realității sunt incomensurabil mai dure decât orice închipuire. În contact cu realitatea, creația păleşte, neputându-se salva nici pe ea, nici pe creatorul ei: „primiți, patru vânturi, cimitire, / aceste celule în risipire, / aceste mădulare, aceste oase / flagelate pe Golgota joase. / ?i voi, pietre şi neguri, tu, țărână, / dați cu toate câte o mână / de ajutor şi strângeți la piepturile voastre maştere / aceşti nervi putrezi de cunoaştere” (Primiți, patru vânturi). Adevărata experiență nu e cea exclusiv literară, ci aceea care exersează ființa creatoare pentru deplinătatea trăirilor existențiale, poetul ajungând chiar să-şi autoironizeze pornirile puriste de a se lăsa vânat de mirajul unei lumi de fum: „drumurile nu mi-au stat drepte în față. / Am bâlbâit cu mâinile prin ceață / stâlpii falnici, netremurători, / cu ei să cresc îmbăiat de aurori, / dar au pierit în aer ca fata morgana / lăsându-mi doar cenuşa şi rana, / alta, mereu mai adâncă, mai mare, / aşteptată şi cu teamă şi cu nerăbdare” (Ibidem). Spirit anticonvenționalist şi antimercantil, pentru Ioanichie Olteanu nu destinația turnului importă – dobândirea faimei scriitoriceşti –, ci ieşirea din el, drumul invers de la literatură la viață, spre deplinătatea ființei umane. 

În locul captivității în turn sau în camera poetului, ca spații ale însingurării şi izolării, poetul preferă libertatea asumată, ca valoare supremă, de a înfrunta tragicul existențial, de a lua în posesie pericolele şi de a oglindi cu luciditate suferința în poezie, chiar dacă asta presupune coşmaruri treze şi torturi nenumărate: „Acum prin firidele lui / răbufnesc rafalele vântului / şi stafiile care noaptea mai mult mi-o-ntunecă, / pe scări putrezite în sus şi în jos alunecă. / Până acum nu m-am temut prea tare, / dar acum trăiesc în disperare: / o fi mult până jos la pământ! / ziua şi noaptea mă-ndoiesc, mă frământ. // Turnul meu e un turn degradat / de atâtea mistere câte l-au cercetat. / În fiecare zi cade câte-o bucată / din blocurile falnice odată. / Pe vremuri în jur erau arbori stufoşi – / acum pe o distanță de 5 mii de metri / nu mai cresc decât şerpi veninoşi / şi plante amare şi lauri şi pietri. //” (Turnul). Poezia autentică există numai în afara oricărei presiuni şi norme exterioare, căci convențiile literaturii nasc poezie proastă, o artificializează: „Aceasta e camera poetului, / camera fără ferestre, suspendată în aer ca o nacelă. / În fiecare seară, încărcat de praful trotuarelor / şi de pulberea fină a reclamelor luminoase, / intru în cameră ca într-o cămaşă de forță”. Refractar şi inclement față de canonic, poetul îşi revendică libertatea creatoare de a accede la suferință şi de a o lua în râs prin apelul la badinerie, ludic şi ironie. Din acest punct de vedere, ?tefan Aug. Doinaş vorbeşte despre poezia colegului său baladist individualizând-o în cadrul Cercului, disociind-o de baladele sale sau ale lui Radu Stanca: „nici o undă de umor sau joc verbal nu exista la noi, în timp ce la el, de la temă până la rezolvarea ei, luciditatea ironic amuzată a autorului se simțea imediat”. Dimpotrivă, ca atitudini poetice dedublate, ireverențioase la adresa modelelor arhetipale, poezia lui Ioanichie Olteanu se apropie cel mai mult chiar de lirismul lui Radu Stanca, prin predispoziția spre gratuitate, luciditate şi dezinvoltură, sarcasm şi ludic.

Ion Negoițescu vorbea în anii '70 despre un „lirism al purității şi al eşecului”, între limitele căruia se înscrie poezia baladistului cerchist. În Prefață, Ioan Milea traduce această oscilație a poeziei lui Ioanichie Olteanu ca tensiune între „ideal şi realul ce îl dezminte”. Autorul nu aspiră, însă, la dobândirea purismului poetic, nici a unei idealități imaginare, ci crede cu toată ființa sa că idealul integrității umane şi principiile poetice care derivă din ea sunt cu adevărat posibile în realitate. Principiul de bază al poeziei lui Ioanichie Olteanu este, mai presus de toate, împăcarea idealului cu realul, şi nu ruptura lor. Eşecul, dacă există unul, se naşte nu din „sentimentul dezvrăjirii” (Ioan Milea), ci din gustul amar al constatării că sinteza dintre material şi spiritual e ficțiune, din dezamăgirea de a nu-şi putea explica nonsensul existenței. Din acest punct de vedere, trebuie înțeleasă meditația la armonia vremurilor ancestrale, din primele poezii, care nu are nimic nostalgic ori patetic, ci, dimpotrivă, poetul ia atitudine, se comportă subversiv la adresa dogmelor şi convențiilor, a lumii ca spectacol, a aberației totalitare şi non-identității, contrapunându-le valoarea comunității în esența ei. Multe dintre poemele ce preced Turnul parodiază „omul-felie”, robotizarea umanității, specializarea şi tehnicizarea, cărora le opune armonia ființei în totalitatea ei: „ce bine e să stai la țară / într-un sat cu arbori şi cu vite, / să-ți petreci vacanța de vară / trăind zile senine şi liniştite. // Aici suntem departe / de oraşul cu clocotul lui de păcate, / de izul lui negru de moarte, / de literatură şi luciditate” (Vacanță). Ca Arghezi în „poezia boabei şi a fărâmei”, Ioanichie Olteanu poetizează universul omului mărunt, încercând să reumanizeze lumea. Nu se comportă nihilist, ci constructiv, dorind, prin relativizarea etaloanelor estetice, să elibereze arta de şabloane, prejudecăți, şi societatea de restricțiile impuse din exterior. Ca om al faptei, care protestează împotriva dezumanizării, Ioanichie Olteanu este, totodată, artistul responsabil, care-şi asumă consecințele celor două războaie mondiale şi degringolada socială dinaintea instalării regimului dictatorial, eliminând din preocupările sale noțiunea de frumos absolut, arta pentru artă. În consecință, durerea cea mai mare a poetului nu e imposibilitatea „de a se regăsi şi mântui prin poetic” (I. Negoițescu), ci conştiința unei lumi, în care libertatea de expresie, înțeleasă greşit, anulează identitatea umană. Căci „conştiința dureroasă” (I. Negoițescu) a angajării existențiale îi oferă poetului tocmai şansa de a exista ca ființă creatoare. Reacționând la problemele existențiale, perseverând în coşmarul treaz al nimicniciei, poetul se vede în ipostaza de a lua atitudine prin poezie, de a (se) ființa creator, reuşind astfel să-şi domine neființa.

Animat de un puternic spirit antiburghez, poetul cerchist se dezice de „poezia mare”, elitistă şi reformatoare, adoptând o atitudine revoluționară, din categoria avangardismului rus, tradusă în poezii prin nota experimentalistă, pe care o recunoaşte deschis: „păi nu-ți dai seama, băiatule, că poezia mea e un mormânt, o capcană diabolică, o zare finită, un univers infernal? Nu vezi că e măcinată de la început până la sfârşit de ironie şi bătaie de joc? Nu vezi că poezia mea e în realitate o frână, o piedecă pe care mi-am pus-o mie însumi pentru a-mi stăvili tendința irezistibilă de «a face poezie»? Nu vezi că ascunde un temperament de o excesivă şi primitivă sentimentalitate, de o sinceritate emotivă patetică, de care mi-a fost ruşine mie în primul rând? Urmarea a fost: Balada înecaților, Bucolica şi celelalte, adică luciditatea muşcătoare care omoară poezia. Căci poezia mare n-a fost niciodată fructul cenzurei intelectuale, ci al orgiei pasiunii, al emoției sălbatice şi libere”. Toată poezia lui Ioanichie Olteanu este un joc de interferențe între ideal şi real, propus în cunoştință de cauză şi pus în practică prin raportarea iluziilor fanteziste la real, în prima parte a creației, sau prin reinterpretarea realității şi traducerea ei în imaginar, în a doua parte. Autoiluzionarea nu apucă să prindă consistență, că poetul o şi anulează prin luciditatea omului asumat. Exemplele edificatoare debutează cu Altă noapte la țară, însă vor fi anticipate şi de poeziile anterioare, prin armonizarea lirismului cu conştiința lui: „Ce frumoşi suntem la lumina lunii / irizată prin pereții subțiri! / Învăluite-n albastrul incendiu, / umbrele noastre se culcă pe jos / ca plantele bete de povara brumei. / Noaptea aceasta e foarte ciudată. / Aici e răsuflul tău fosforescent şi fierbinte / care mă încinge ca o algă tânără / şerpuind prin liniştea odăii / în care mai stăruie aroma unor toamne vechi / cu butii şi cu clopote de boi. / Erau mirişti în flăcări / şi amurguri galbene / prin care paşii noştri flămânzi / spărgeau pojghița subțire a copilăriei. / Iată o altă toamnă, o nouă plecare. / Nu peste mult îmi voi afişa orgoliul pe asfalturile ude ale oraşului, / printre oameni exuberanți şi livizi, cu mâinile arse de aşteptarea arborilor”. Chiar Poemul cu care se deschide volumul inițiază cititorul într-o poezie ludică, ce se joacă de-a solemnitățile, al cărei autor repudiază extremismul idealizării. Imaginile se corporalizează, cunoaşterea poetică vizează exclusiv lumea sublunară, căci poetul e conştient de înlocuirea spiritualității cu materialitatea vieții: amurgul „se spânzură” de copaci, în locul „foşnirilor diafane”, prințul e „de carton”, visurile sale devin împovărătoare („visurile îi biciuiau ochii / şi-l încingeau ca nişte liane”), iar creația se întoarce împotriva autorului („durerea-nchisă-n carte nu răspundea în el / şi stelele făceau pe coală tumbe”).

Avangardist în esență, pentru poet, distanța dintre artă şi realitate este minimă, în consecință dezamăgirile, îndoielile, frământările şi neîmplinirile pe care le trăieşte în realitate se reflectă în conştiința poeziei. Nu e întâmplător, deci, că poetul Ioanichie Olteanu, constatând nivelul scăzut al poeziei epocii jdanovist-dejiste, nevoit să concureze cu poeții festivişti şi patriotarzi, refuză să mai scrie de la un moment dat încolo şi nici că rămâne indiferent la recuperarea în volum a poeziilor publicate. Mai importante decât creația sunt construirea şi desăvârşirea existenței, întrucât, prin ea, poemul şi literatura – dacă sunt autentice – se vor salva singure. O literatură izvorâtă dintr-o ființă împăcată cu sine şi cu realitatea în care trăieşte îşi croieşte singură drum în viață, trăieşte prin elanul vital pe care i-l insuflă creatorului. În schimb, singură literatura nu-l poate salva pe creator din ghearele eşecului existențial, astfel că cele două împlinesc ființa umană numai printr-o complementaritate perfectă. E un schimb reciproc, o înțelegere tacită între viață şi artă, favorabilă amândurora, prin armonizarea distanței ce le desparte. Acesta este crezul poetic pe care îl exprimă Balada insucceselor, marcând momentul depăşirii primei faze de creație – caracterizată prin devotament față de cunoaşterea intuitivă, mitică – şi conştientizarea stării de criză. Poetul trece printr-o profundă criză existențială, astfel că literaturii îi revine rolul de a reflecta „căutările” şi eşecurile ființei sale: „iată de pildă eu, care nutream idealuri, / amețit sunt şi beat ca o barcă pe valuri. / În nicio branşă nu-mi iese cu spor, / nici în poezie şi nici în amor, / ca poet sute şi mii mă hulesc, / iar cei ce mă laudă cu atât se mulțumesc. / ?i dragostea!... Fugii de un îngeraş ce cu dor mă dorea / şi dădui peste o vicleană şi rea, / multe dureri îmi vin de la ea! / Cât despre filosofie, ce aş putea să zic? / Aici sunt încă un biet ucenic, / au trecut ani mulți şi nu m-am ales cu nimic”. Deposedat şi de puținele satisfacții oferite de evadările în sfera poeziei ori a vieții arhetipale, visate în Desen pe bancă, Bucolică, Plante şi animale, Noaptea la țară, Altă noapte la țară, poetului nu-i mai rămâne decât să-şi scrie lecția avangardistă a poeziei, pe care şi-o va însuşi ulterior postmodernismul. Îmbrăcând, deci, veşmântul ironiei şi autoironiei, Ioanichie Olteanu râde în Balada înecaților de naivitatea sa şi a celor care au crezut în basme şi Moş Crăciun: „noi am fost cândva oameni de treabă / şi ne purtam oasele pe sus / foarte orbi şi foarte fericiți, / cu încetineală sau cu grabă. / ?i noi am iubit şi am filosofat lângă lună / bâjbâind după vreo himeră sau stea; / din galoparea-i nebună / şi noi am implorat timpul să stea. (...)... Aşa până într-o zi când pe un vapor mare / am fost aruncați vreo 7 în mare – / trebuia să se recurgă la acest mijloc / fiindcă nu mai era de mâncare”. Conştient de sine şi de lumea în care trăieşte, poetul scrie de acum o poezie detaşată, lucidă, dezbrăcată de idealuri selenare, coborâtă în mundan. Punctul de interferență a celor două etape distincte de creație este trasat tot de poezia Turnul, situată strategic în volum, anunțând etapele unei arte disciplinate, „construite” de un poet „artizan”, care preferă slova făurită, în locul slovei de foc.

 Cele mai multe din baladele sale postmoderniste rămân ancorate în real, relatând întâmplări banale, apropiate veridicității, desacralizate. În locul gravității neomoderniste, discursul poetic primeşte o dimensiune ludico-ironică, semn al inconsistenței ontologice a lumii. Renunțând să mai spere: „cel care nu crede în nicio minune” (Primiți, patru vânturi), poetul rămâne sceptic la tot ce îl înconjoară, având mereu conştiința efemerității. În Balada soțului înşelat, iubirii ideale îi iau locul crima din gelozie şi adulterul. Interesantă rămâne atitudinea moşierului ucigaş, care, după ce-şi omoară soția din gelozie, abordează o poziție relaxat-ironică, chiar comică: „n-ar fi rău să m-afund în fotoliu / cu cizmele-ntinse jos pe covor, / să cuget la acest defunct amor / pentru care nu voi purta doliu”. În locul remuşcărilor şi al tentei moralizatoare, poezia ilustrează cinismul bărbatului, deloc afectat de gravitatea faptei sale: „Acum voi lăsa-o pe patu-i culcată, / mai albă, mai albă ca varul / şi zâmbitor voi ieşi pe terasă / unde m-aşteaptă notarul. / – Matei strig la omul de casă, / nu deranja, doamna doarme încă opt oare – / pregăteşte în grabă docarul / şi puştile de vânătoare”. În Pățania teologului cu arborele, sfârşitul lui Victor, găsit spânzurat de un stejar, pare mai degrabă comic decât tragic. Umblând după himere, ca prințul din Levant al lui Doinaş, tânărul teolog cade în capcana propriilor idealuri. Intenția poetului nu se rezumă doar la a parodia balada colegului său de Cerc, cum crede Ovid. S. Crohmălniceanu, ci vizează încă o dată condiția tragică a artistului prea îndrăgostit de himerele poeziei ideale. I. Olteanu devine, astfel, sarcastic la adresa creatorilor paralizați în conştiința creatoare, ridicoli prin dependența de literaturizarea constrângătoare: „nedumerit de-aceste vorbe stranii, / plecai convins că şi el în curând / se va lăsa de biblii şi litanii / şi codri, coborând către pământ. / Dar mă-nşelai amarnic. Căci într-o seară / printre copacii fremătați uşor, / i se păru că vede-ntâia oară / chemându-l fiara din stejar cu dor. / Scăpă din mână biblia şi bâta / şi alergă cu ochii ficşi spre ea. / Tâlharului i-a fost destul atâta / să-l prindă-n zbilț şi drum să nu-i mai dea”. În Poveste de Crăciun, episodul naşterii Domnului este parodiat şi adus mai aproape de cotidian. Intenția demitizatoare a instanțelor divine, precum şi a eroilor legendari, devine evidentă nu numai în prezentarea Fecioarei Maria, ci şi în atitudinea pământeanului, din poezia Despre om. Nu doar poetul, ci şi omul în general, refuză să se mai încreadă naiv într-o superioritate metafizică, preferând să privească cu detaşare la dizgrațiile vieții: „la început am privit în sus cu tremurare şi groază, / acum privim în jos cu mândrie. / Acuma ştim că luna răsare din baltă / şi mugurii din țărâna cea grea, / de aceea ne închinăm la floarea invoaltă / şi la focul din piatră, nu la cel din stea”. 

Caracterizat printr-un limbaj direct, pe alocuri popular, stilul poeziei lui Ioanichie Olteanu este, cum bine sintetizează aforismul lui Cornel Regman, cu totul ieşit din comună, prin tendința poetului de a conjuga oralitatea, registrul familiar, cu neologismele, deprinse de tânărul poet odată cu plecarea sa la oraş. Expresii şi sintagme ca „bungetul pădurii”, „frunză pălindă”, „satul tolănit”, „iugărele pline”, se împacă de minune cu neologisme precum „metempsihoză”, „azur”, „circuitul mistic”, „crepuscule”, „nimb” „caolin”. Alteori, poetul se amuză în versurile sale, făcând haz de necaz unde nu te-ai aştepta, ca un ardelean veritabil ce este: „scursorile oraşului” care „cresc către zenit”, „sâmburii cu freamăt umflându-se-n păstăi”, „liniştea păzită de turmele de porci”, arborii „linşi” de ceață”, „luna cea subțire” care „cațără pripoanele pe brânci”, porumbul „aglomerat de dovleci şi înăbuşit de fasole”, toate au rolul, în afară de a binedispune cititorul, de a marca o nouă etapă a limbajului poetic, în care ceremonialul dicțiunii se îmbină armonios cu ludicul expresiei.

Desolemnizarea poeziei, umanizarea ei, prin abordarea unor teme uzuale, specifice lumii ordinare, creditul acordat unor fapte senzaționale, trădează o etică a poetului, care ia atitudine față de lumea în care trăieşte, relativizând-o. Împrumutând ceva din teribilismul poeților de la Albatros, departe de extremismul lor, Ioanichie Olteanu inovează direcția liricii româneşti, anticipând formule originale, experimentate şi exploatate mai târziu de optzecişti. 

 

 

This paper is partly supported by the Sectorial Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU 80641.