POVESTEA GREACĂ ŞI ROMANĂ A CĂRȚII ŞI A ÎNVĂȚĂTURII

Prin urmare şi cu alte cuvinte, cartea profesoarei Costa are propria poveste, bineînțeles – nu avea cum să se întâmple altfel... – una tot filologică. De data aceasta, față de cele o sută care aveau să urmeze, o „poveste” mai lungă, de mai mare respirație şi întindere. Căci ea, această poveste, se înfiripa undeva, într-o deltă orientală – a Nilului, dăruitor de viață, de țară (Egipt) şi de istorie (placă turnantă a Răsăritului spre Apus şi invers) – şi se încheie, dincolo de revoluția renascentist-umanistă, la pragurile modernității europene.

Această fascinantă călătorie a cărții, pe drumul dinspre fabulosul început acvatic înspre pragmatismul erei maşiniste a revoluției industriale, urmează un traseu bine ales şi stăpânit de autoare. Într-o manieră admirabil concisă şi esențialmente sistematică – transpunând şi în această privință supremul ideal clasic antic al unui summum de informație într-un minimum de vectori verbali (multum in parvo) –, Ioana Costa îşi articulează (şi concentrează!) investigația asupra celor trei momente considerate cardinale în istoria textelor pe care s-a ridicat întreaga modernitate culturală: „constituirea”, apoi „transmiterea”, finalmente „păstrarea” textelor de învățătură, dar şi de edificare moral-spirituală produse de Antichitate, de la originile ei până la metamorfoza autogeneratoare de modernitate.

Cititorul, familiarizat sau nu, ia mai întâi cunoştință despre ființa materială a cărții, cum s-a înfățişat ea cu mult timp înainte să capete vreo asemănare cu formele târzii pe care, de peste o jumătate de mileniu, le vedem şi le avem în bibliotecă. Prima secțiune (A. Constituirea textelor) debutează cu istoria şi sensurile conceptului pe temeiul căruia s-a edificat o disciplină autonomă şi, mai ales, emblematică pentru domeniul umanist: filologia. Un atare preambul deschide călătoria propriu-zisă în universul originilor cărții şi o validează ca obiect al unui demers ştiințific autonom (cap. 1. Filologia, pp. 9-20). A doua parte a aceleiaşi secțiuni inițiale (A.), la rândul ei, subdivide expunerea în două capitole, de altfel complementare (2. Paleografia externă şi 3. Paleografia internă, pp. 21-35 şi 36-43), întrucât se porneşte de la plantele şi pieile prin prelucrarea complexă a cărora, inclusiv ca format, pot fi aplicate diversele instrumente necesare scrisului, respectiv scrierii şi re-scrierii, şi se ajunge la tipurile de scriitură şi la impactul cultural european al acestora asupra configurării profilului modernității.

Odată inițiată cunoaşterea felului în care s-a materializat – în sensul cel mai propriu al termenului – pasiunea (veche, multimilenară) a omului antic euro-asiatic pentru scris (versus oralitate) şi scriere (în raport cu alte activități, majoritatea mult mai profitabile), povestea depănată de Ioana Costa îşi propune şi atinge alte țeluri. Secțiunea secundă a volumului reface, în detaliile succesive a şapte capitole, istoria dialogului, prin multiplicare şi, astfel, transmitere, dintre cărți şi, respectiv, dintre generațiile de profesionişti în ale scrierii şi rescrierii, care le-au dat viață, apoi, de la caz la caz, continuă sau întreruptă supraviețuire. După o succintă introducere privitoare la raporturile dintre produsele artei cuvântului scris şi monumentele artelor plastice de-a lungul întregii Antichități – ca statut (surse de cunoaştere), avantajele şi dezavantajele transmiterii (în interiorul şi, mai ales, în afara Antichității, în ceea ce numim generic post-antichitate), calitatea informației etc. –, autoarea abordează problemele fundamentale ale criticii de text, luând ca premisă axiomatică țelul capital al muncii filologului, acela de a năzui să reconstituie, din confruntarea manuscriselor, forma cea mai apropiată de originalul absolut al cărții, aşa cum va fi ieşit ea din mintea şi mâna scriitorului. Neexistând tiparul ori alte mijloace de comunicare scrisă, în Antichitate o carte n-ar fi existat nu doar fără scriitorul ei, ci şi fără multiplicatorii ei: scribii sau copiştii. Întreaga secțiune a doua a volumului reprezintă o detaliată şi, cum am amintit deja, extrem de sistematică analiză a fundamentelor criticii textuale, prin intermediul cărora editorul modern, cu ajutorul tradiției directe sau indirecte, supune variantele (i. e.variabilele) textului, pe care urmăreşte să-l reconstituie „cît mai apropiat cu putință de original (constitutio textus)” (p. 64), unui complex de proceduri canonice, descrise de Ioana Costa rapid şi esențial prin termenii (întotdeauna latini, dată fiind originea exclusiv umanist-renascentistă a criticii textuale moderne) de recensio – cu complementul lectio(nes) –, examinatio – cu complementul coniectio(nes) – şi, în sfârşit, emendatio – cu complementul său specific error(es).

Călătoria în lumea cărții antice clasice, greco-romane, nu se putea, desigur, opri la text şi la giganticele eforturi ale filologului editor de a avea o minimă certitudine în privința dacă nu a reconstituirii lui cu exactitate absolută, cel puțin a faptului că se află pe cel mai bun drum de reconstituire, de fapt de reconstrucție chiar, asemenea unui arheolog, dar de cuvinte. Ultima secțiune (C.) se ocupă, în principal, de două aspecte de bază ale modului în care, în Antichitate şi ulterior, s-a petrecut păstrarea (recte, conservarea) textelor: prin intermediul, pe de o parte, al bibliotecilor (antice, ulterior medievale şi moderne); pe de alta, prin intermediul şcolii superioare, adică al universității. În ambele cazuri, manuscrisele – în termeni de specialitate, codicii (< lat. codex,- icis) – şi-au găsit locul cel mai potrivit de şedere şi utilizare. Încă din Antichitatea clasică, istoria cărții culminează cu istoria învățării şi a învățăturii, se împlineşte în şi prin bibliotecă, pe o latură, în şi prin şcoală, pe alta. Abia în bibliotecă şi în şcoala universitară, manuscrisele devin cărți, iar cărțile ediții, împlinindu-şi cu adevărat şi până la capăt destinul. De aceea, „povestea” cărții antice are un sfârşit cel puțin tot atât de bogat şi de frumos, pe cât de fructuos, ca şi începutul: tiparul. De pe la 1440, prin Johannes Gensfleisch, zis Gutenberg, a început galaxia cărții de tipografie. S-a încheiat ea, oare? De puține zeci de ani, istoria materială a cărții s-a transformat într-una nepalpabilă, virtuală. Astăzi, cartea tinde să nu se mai citească, ci să se descarce. Dar şi să se audă (nu mai puțin cunoscutele audio-books). Sfârşitul „galaxiei” Gutenberg? Nici bibliotecile euro-atlantice, multiseculare şi multimilenare, nici universitatea europeană – cea mai veche, ale cărei prime forme de organizare, materială şi administrativă, tot Antichitatea greco-romană le-a cunoscut şi pus în practică – nu vor permite acest lucru. Pentru că ambele, şi biblioteca, şi universitatea, nu vor muri frumos, transformate în muzee periodic vizitabile, ci vor rămâne pentru totdeauna, ca şi acum, instrumentele cele mai vii, singurele durabile colectiv şi imperisabil, ale formării umane: intelectuale, morale, spirituale. 

Către o astfel de încheiere a gândurilor şi convingerilor noastre ne duce povestea despre sine însăşi a cărții, cea zămislită, precum tot ce ne înconjoară peren, în Antichitatea clasică şi în prelungirea, după aceea în continuarea ei firească. Îi suntem pe deplin recunoscători profesoarei Ioanei Costa pentru că ne-a oferit această pilduitoare lecție-poveste despre carte şi învățătură. Două lucruri care se întregesc unul pe celălalt, pentru că se nasc unul din celălalt, şi pe care, odată dobândite, nimeni nu ți le mai poate smulge decât împreună cu viața ta însăşi.