PUȚIN NOMADISM SEXUAL SAU... DE LA EROTICA NOCTURNĂ SPRE O EROTICĂ SOLARĂ

O carte scrisă într-un stil limpede, structurată în eseuri de mici dimensiuni, accesibilă ca limbaj, pe o temă însă care poate deranja mințile multora, care poate fi luată drept o „blasfemie” la adresa religiei creştine şi a sfinților ei părinți, cu o miză la vedere şi propunând soluții uşor de pătruns şi greu de refuzat, cel puțin ca meditație, dacă nu şi ca practică. Aş putea duce abstractizarea demersului lui Onfray până la formarea a două triunghiuri, cu vârfurile în jos. Primul este evident în plan real, dar deficitar, căci un „partener” nu participă efectiv, fiind prezent doar cu numele, ca o soție repudiată: erotica nocturnă, erotica solară şi, în vârf, pornografia consumistă. În cel de-al doilea, propus de filosoful contemporan, armonia s-ar putea instala între toți „protagoniştii”: erotica nocturnă, erotica solară şi pornografia filosofică.

Mai concret, analiza lui Onfray porneşte de la aruncarea anatemei asupra religiei creştine, responsabilă de atitudinea disprețuitoare vizavi de corp, de femeie, de actul sexual. Folosind câteva cârje din psihanaliză, pe Reich, Freud şi Lacan îndeosebi, Michel Onfray demonstrează că religia creştină este în fapt o „nevroză obsesională universală”, care trece prin intermediul educației de la o generație la alta. Douăzeci de secole viața sexuală a fost mutilată, iar corpul siluit de către suflet, „sugrumat” în numele spiritului. Totul dintr-o filosofie în slujba religiei (şi asta până în secolul XIX), fundată pe o înțelegere greşită a corpului. Da, s-a mizat prea mult pe o moarte a trupului pentru o trăire post-mortem a sufletului!

Nevroza începe cu Pavel din Tars, impotent sexual. Onfray îl clasează la cazurile patologice, unul care a avut totuşi consecințe uriaşe în istoria omenirii, căci particularitatea lui, prinsă în jocul unei schizofrenii, a ucis trupul şi sexualitatea pentru generații întregi în aceste douăzeci de veacuri. O frustrare ajunge imperativ categoric, o castitate naturală devine forțată şi universală, virginitatea un ideal, abstinența o normalitate. În cuvinte mai simple, când nu poți avea o femeie, o urăşti. Complexul „vulpii şi al strugurilor”, îl numeşte Onfray. Până şi în aceste vremuri, când creştinismul e pe moarte, iar pornografia o realitate descinsă în scena lumii ca o dezlănțuire, o descătuşare de sub tirania spiritului, dar amintind totuşi de ea, o reacție aşadar încă nevrotică, discursul paulinian al repudierii trupului mai infestează locuri şi suflete.

A doua parte a erosului creştin, privită, în genere, ca o epocă a eliberării sexuale, este reflectată de opera Marchizului de Sade şi de cea a lui George Bataille, pe care Onfray îi consideră totuşi reprezentanți ai erosului lui Pavel. Deşi interpretarea filosofului francez poate părea surprinzătoare, nu e mai puțin adevărat că o analiză a relației suferință-plăcere la cei doi „acuzați” respiră ura față de femei şi disprețul cărnii. Ei propun un trup mutilat şi adoptă o voluptate a morții. Mai mult, îşi continuă provocarea Onfray, aceeaşi plăcere e de întâlnit la sfinți şi la Sade, scopul numai fiind altul. Ceea ce face Sade din nevroză, din nevoia negării celuilalt, Sfinții o fac din credință. Voluptatea de a produce suferință pentru propria plăcere versus voluptatea de a suporta suferința întru credință. Onfray respinge radical postura de victimă în care a pozat Sade. A fost un călău veritabil. Scrisul nu l-a salvat de la fapte, cum s-a tot spus, ci scriitura lui e în realitate „broderia literară şi filosofică” sprijinită pe fapte personale, căci Sade chiar a lovit femei, le-a biciuit, le-a violat etc. Pavel şi Sade sunt în aceeaşi tabără, în pofida acelui feminist, eliberator al sexului, care ne-a fost vândut.

Ei bine, în această lume dominată de nihilismul cărnii, Michel Onfray, cunoscut ca filosof libertar şi hedonist, ateu declarat şi nietzschean convins, propune o „filosofie a Luminilor senzuale”: „un eros solar şi lejer, libertar şi feminist, contractual şi jubilatoriu, construit pe temelia unor noi valori: blândețe, tandrețe, solicitudine, delicatețe, generozitate, dăruire, împărtăşire, mărinimie, altruism, atenție, eleganță, – ce pot institui o politețe a corpului, o curtoazie a trupurilor, o voluptate senzuală a sufletelor materiale, toate eliberând corpul de servituțile monogamiei, căsătoriei, fidelității, coabitării şi reproducerii” (p. 33).

Pentru occidentalii crescuți în tradiția creştină, educați în practicarea unor valori precum căsătoria, fidelitatea, disprețul față de femeie, actul sexual ca act de reproducere, refuzul plăcerii etc., şansa este orientarea spre o tradiție asiatică, practicarea unui „nomadism sexual”, învățarea unei erotici aproape opuse, dar totuşi mult mai „sănătoase”, căci se bazează pe egalitatea sexelor, pe căutarea plăcerii, pe iubirea femeii şi a trupului, a senzualității, o erotică de care se vorbeşte în celebra K?ma-S?tra de V?tsy?yana. Şi, chiar dacă niciodată un occidental nu va atinge grația unui asiatic în înțelegerea şi asumarea erosului solar, o deschidere spre această interpretare asupra trupului şi a plăcerii e binevenită şi „necesară”, pe fundalul unui nihilism al cărnii obosit, care a şi degenerat în pornografie. Trebuie cultivată o atitudine pozitivă față de corp. Trebuie înlocuită deprimarea cu pacea, disprețul cărnii cu înțelegerea cărnii şi a voluptății, atitudinea schizoidă a despărțirii radicale între suflet şi trup cu armonia între ele, cu seninătatea unei regăsiri a totalității ființei. Actul sexual poate să fie pentru fiecare dintre noi o posibilitate de a imita actul zeilor, o rugăciune trupească, ca în şivaism, unde orice copulație recreează lumea, iar orgasmul e senzația divinului.

În toată spiritualitatea necreştină, fie că e vorba de budismul japonez, fie de taoismul chinez, fie de hinduismul indian, sexul e un „rafinament cultural”. El se învață şi, cu cât este mai bine cunoscut, cu atât aduce mai multă voluptate cunoscătorului. Lumea are nevoie de o des-creştinare a corpului. Şi nu printr-o universalizare a erosului solar asiatic, ci prin acceptarea unui „contract intersubiectiv”, prin asumarea personală şi de bunăvoie a acestui eros. În termeni mai clari, insistă Onfray, trebuie găsit partenerul potrivit, cel dispus să încerce alături de tine un nou tip de sexualitate, „postcreştină”. Iar la acest „nominalism sexual”, care va conduce treptat la o „filosofie a contractului”, trebuie adăugată o „pedagogie a sexului”, o artă care să educe şi să formeze tinerii, aşa cum există stampele japoneze, miniaturile indiene şi cărțile de noptieră chinezeşti.

„Pornografia consumistă” trebuie înlocuită cu o „pornografie filosofică”, altfel spus, acolo unde acum e un trup gol, trebuie „îmbrăcate” o psihologie, o preocupare pentru estetică şi o educare existențială a spectatorilor. Cinematograful, crede Onfray, ar putea fi suportul acestei noi filosofii, care elimină mizeria sexuală prin cultivarea unei arte a iubirii. O soluție aşadar în logica depăşirii erosului nocturn. Psihologic vorbind, nu un sex al supraeului, nici al sinelui, ci un sex al eului, conştient, cultivat, acceptat pe deplin.

Adică, să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne înțelegem propria senzualitate, să ne căutăm partenerul potrivit, să exploatăm corpul sexual prin experimentarea posibilităților adecvate. Cartea lui Onfray, cum singur îşi încheie discursul, este în fapt un apel la „construirea sexuală de sine” pornind de la unicitatea fiecăruia şi de la o voință personală. Tradiția creştină de două milenii față în față cu o cultură asiatică, care nu e înscrisă în mentalitatea noastră, dar vine totuşi cu o plinătate, cu o armonie, cu o „sănătate” în ultimă instanță, pentru ființa umană. E timpul, aşadar, să fim buni hermeneuți ai trupului şi, dacă intuitiv nu suntem orientați spre erosul solar asiatic, să avem măcar deschiderea fizică şi mentală că e o cale pozitivă, o posibilitate de refugiu şi de depăşire a erosului nocturn „ne-sănătos”.