Artistul şi Puterea.

 Un pariu ca un sport extrem, un fel de bungee jumping, adică teribil de riscant, dar şi, la urma urmelor, edificator. Eşti în stare sau nu. Absolut relevant. Artistul față în față cu Puterea. Reacția acestuia față de, hai să-i zicem establishment, ştiut fiind că acțiunea Puterii asupra culturii este de cele mai multe ori opresivă. Restrictivă, ca în anumite perioade în România. Sau, după caz, prohibitivă, cum a fost în timpul dictaturii comuniste. Şi atunci, în aceste condiții (uneori de teroare cruntă, recunoscută în istorie!), deci, ce face artistul? Care e răspunsul lui? Se culcuşeşte confortabil la subțioara Puterii, căutând ocrotire (în ciuda duhorii pe care o emană, de regulă, axila comunist-proletară!), colaborând astfel, pe bază de sindrom Stockholm? Sau se ridică, se răzvrăteşte năprasnic, se îmbățoşează mai abitir ca murgul cabrat, se transformă într-un disident cu harțag, drept urmare, se revoltă straşnic, se manifestă plenar şi, apoi, scârbit din cale-afară, se întoarce la uneltele sale de lucru? Din păcate, tocmai din pricina acestei dileme otrăvite, conceptul de opoziție prin cultură a fost în România comunistă foarte elastic. Iscând nu mici dihonii. Dezlănțuind nenumărate războaie de uzură morală, dar şi, uneori, urmare a micii antante dâmbovițene, a înțelegerii pe cale amiabilă sau a concesivităților obosite (care se mai numesc şi compromisuri!), lupte corb la corb. Ca nişte menuete gingaşe!...Vast program! În acest sfârşit de an, Biblioteca Națională a României (s-a găsit, în sfârşit, locul de expunere a unor proiecte de anvergură!) a găzduit o expoziție cu adevărat uriaşă. Atât prin amploarea reprezentării – 600 de lucrări semnate de 300 de artişti – cât şi prin efortul de organizare a acestui eveniment. Arta şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti între anii 1950 şi 1990 este unul dintre cele mai ample şi mai ambițioase proiecte de artă românească ale ultimelor decenii, aflat sub înaltul Patronaj al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Național, inițiat însă şi realizat de Fundația şi Centrul Cultural ArtSociety. Acestea – sub îndrumarea Ruxandrei Garofeanu, curatorul expoziției, critic de artă şi expert, preşedintele Fundației ArtSociety – şi-a propus să scoată la lumină 40 de ani de artă suprimată, creații disidente ale artiştilor români care au refuzat să se conformeze dictaturii comuniste. Miza proiectului a fost de a demonta ideea că în perioada comunistă s-a creat doar artă tributară regimului, precum şi descoperirea unui patrimoniu necunoscut, al unei arte libere, creată în acei ani cu prețul unei constante persecuții. „Încercăm – a spus curatorul – să punem în lumină multe lucrări inedite, în perioada impunerii ideologiei realismului socialist, adevărate nuclee de rezistență spirituală la agresiunile anti-culturale, repere muzeale, în dialog fertil cu marea tradiție de la noi şi din cultura occidentală, racorduri îndrăznețe la problematica modernității, în pofida multiplelor obstacole din partea Puterii”. Au fost expuse acolo lucrări provenind din 26 de muzee naționale, din colecții private din România şi Franța, precum şi din numeroase ateliere bucureştene şi din provincie. Expoziția a fost – tocmai datorită fondului său colosal – împărțită în mai multe secțiuni: una a maeştrilor consacrați, cum sunt Andreescu, Luchian, Ressu, Dărăscu, Ghiață, o alta dedicată expresioniştilor, cubiştilor, oniricilor şi două secțiuni speciale consacrate unor „grupuri” extrem de productive la vremea aceea, precum Prolog, Sigma, 9+1, Tabăra Tescani, Tabăra Poiana Mărului, Grupul 1+1+1 etc., ca şi artiştilor postbelici care s-au manifestat vădit împotriva URSS. Proiectul, susținut de Administrația Fondului Cultural Național, Centrul Cultural Mihai Eminescu, Administrația Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, Fundația Löwendal şi Centrul Artistic Baia-Mare, va culmina cu editarea, mai târziu, a unui album de artă ce va conține operele cuprinse în expoziție.