DD sau 3D. Un înger priveşte prin geam. Sau dincolo de obiectivul camerei.

 Niciodată o biserică nu se construieşte „după dealuri”, într-o văioagă, ci pe cel mai înalt loc. O biserică trebuie să se lase văzută în toată semeția şi smerenia ei. Ceva între semeție, smerenie şi curaj al opțiunii inspiră, încă din prima secvență a filmului După dealuri, Voichița (Cosmina Stratan, aflată la primul ei rol în cinematografie – Cordelia din ultimul Rege Lear, cel al lui Andrei Şerban, aşadar, tot un rol de „pură”, de angelică). Voichița merge, chiar dacă locul e strâmt  – „Siliți-vă să intrați prin poarta cea strâmtă”, (Luca 13, 24) – împotriva curentului, pe un peron de gară, urmându-şi drumul printre două şiruri de oameni sărmani, împovărați cu de toate. Povestea celor două orfeline, Voichița şi Alina (interpretată de Cristina Flutur) este pe net, se poate găsi un sinopsis de 140 de cuvinte la un film de 150 de minute – ceea ce Cristian Mungiu urăşte/evită cu asupra de măsură să fie solicitat să elaboreze –, se pot găsi cronici, comentarii (care-mai-de-care!), exhortații etc. Ce nu se găseşte însă decât în sala de cinematograf este expresivitatea picturală a cadrelor (director de imagine: Oleg Mutu, cu care Cristian Mungiu a mai lucrat şi alte filme; decoruri şi scenografie: Călin Papură şi Mihaela Poenaru; montaj: Mircea Olteanu). Spre final, un cadru izbitor – Voichița, de o paloare/lumină aproape cadaverică, având însă nişte ochi imenşi, albaştri, e îmbrăcată în pulovărul bej al deja defunctei Alina. Ea stă cu spatele la altarul bisericii, în locul în care mai ieri îşi primea împărtăşania, în fundal fiind o icoană cu învierea lui Iisus Hristos. Priveşte grupul oamenilor îmbrăcați în negru – Tati, preotul adică (Valeriu Andriuță), Mami, stareța (Dana Tapalagă), surorile-monahii – şi pe cei doi polițişti în albastru care anchetează decesul, iau probe: lanțuri, ştergare şi mai ales crucea-targă pe care Alina fusese întinsă şi legată în ultimele ei zile. Privirea ei albastră, ai zice i-maculabilă, este atotcuprinzătoare, 3 D, este în acelaşi timp interogativă şi înțelegătoare, este înfricoşată şi curajoasă. Cumva, şi în cel mai dramatic mod, Cosmina a înțeles ceea ce se spune în ortodoxie – că nimic nu este mai important decât porunca iubirii. Şi, contrar părerilor fundamentaliştilor – sau integriştilor – cine se uită cu atenție la afiş vede că, paradoxal, chiar dacă plasată ex-centric, Crucea, luminoasă fiind, intră şi nu iese din cadru (sau nu?!). Ceea ce nu a împiedicat organizatorii/distribuitorii să lanseze După dealuri exact în perioada celui mai amplu pelerinaj anual din Bucureşti. Să fi fost o coincidență?! Se pare că William Empson, cu Şapte tipuri de ambiguitate, nu este un maestru numai pentru literați, ci şi pentru cineaşti. Ce nu veți mai găsi pe net? Replicile personajelor, măiastru orânduite (nu degeaba a primit Cristian Mungiu Premiul pentru scenariu la Cannes!), dar extrem de plat traduse în limba engleză, de te şi miri că filmul a fost deja vândut în vreo 40 de țări. Dar, fireşte, cota filmului nu este dată de traducerea mot à mot a dulcelui grai moldovenesc, cu toate subtilitățile lui care nu ar trebui să scape cinefilului român (sau basarabean). Cum titlul filmului şi topografia mănăstirii neintrate, deocamdată, în grațiile episcopului locului, nu sunt întâmplătoare, tot aşa, probabil, nu e întâmplătoare revenirea în obiectivul camerei de filmat a unei icoane mai rar sau deloc întâlnite în ortodoxie, nu Maica Domnului cu pruncul Iisus, ci Sfânta Familie, de vreme ce tocmai după o familie – format „clasic” sau duhovnicească – tânjesc cele două fete. Alina crede că, întorcându-se din Germania în România, va regăsi ceva. În schimb, pierde, pierde, pierde. O regăseşte pe Voichița în gară, primeşte la început în mănăstire ceva de mâncare, la masa de obşte, primeşte canon de 1.000 de metanii, primeşte vată, haloperidol şi adrenalină – într-o doză care îi va fi fost fatală. Sau nu, de vreme ce, înainte de venirea ambulanței, ea se prăbuşeşte pe crucea-targă, cumva împăcată, luminoasă, după ce a privit-o lung pe Voichița, cu o anume bucurie, ca pentru a-şi lua bun-rămas, ca pentru a-şi întipări în inimă chipul ei. O maculare a unui parbriz de dubă este remediabilă, numai sufletul nu dispune de ştergătoare de parbriz la purtător, mai ales după dispariția cuiva drag şi după năruirea a ceea ce părea a fi sensul vieții. Departe de mănăstire, într-un mic orăşel, într-o piațetă cu sens giratoriu, indicatoarele rutiere din fundal ne încunoştiințează că la dreapta avem o mănăstire, la stânga avem altă mănăstire – aşa a fost să fie, chiar în locul în care urmau să filmeze, spune Cristian Mungiu într-unul dintre interviuri. Cu secole în urmă, în jurul mănăstirilor apăreau şcoli, bolnițe, tiparnițe (nu şi cinematografe, că vorbim de alte secole!). Să mai spunem că nici la maslu măcar răul şi boala nu se alungă – nicăieri, niciodată – de către un singur preot, oricât de pregătit ar fi el şi oricât har ar avea. Un părinte poate creşte zece copii, zece copii nu pot avea grijă de un părinte – era o vorbă, cu mult înaintea epocii secularizate a lui 4-3-2… Un popă poate boteza zece copii la rând, dar taina sfântului maslu este altceva decât botezul unor copilaşi neprihăniți. Ca să nu mai vorbim de exorcizări şi de citirea Molitvelor Sfântului Vasile. Mănăstirea părintelui ajută, din puținul ei, orfelinate şi orfani, dă de lucru şi un adăpost (precar) câte unuia sărac cu duhul, cum e fratele Alinei. Câți dintre cei care văd mănăstirile ca obiective turistice au trecut pragul unui orfelinat în ultimul timp?! Câți dintre cei care văd mănăstirile ca locuri de propăşire duhovnicească au trecut pragul unui orfelinat în ultimul timp?! Copiii abandonați învață karate – aşa a făcut Alina în vremea copilăriei şi a pubertății –, se apără şi ei cum pot. Până când nu se mai pot apăra. Şi, cu toată bunăvoința şi cucernicia reală sau afişată a celor din jur, se ajunge la situații extreme, aşa cum e cazul acestei Alina, bântuită, bolnavă (pe fond ereditar au ba), care ajunge până la urmă să îşi facă nevoile pe crucea-targă de care nu mai are voie să se despartă până la alungarea definitivă a Răului. Oamenii vindecă, spitalele vindecă, Dumnezeu vindecă. Sau nu.