Istorie şi literatură
Florin Manolescu
SCRIITORI ROMÂNI DIN EXIL O FIICĂ LEGITIMĂ A EUROPEI: MARTHA BIBESCU (1886–1973)
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 1-2 /2013
În volumul intitulat Bucureşti — Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Ființe dispărute (Bucureşti, 1995), autorul, Emanoil Hagi-Mosco, citează (în traducere) răspunsul pe care Martha Bibescu l-a dat în 1930 revistei pariziene Les Esprits la întrebarea „Cine sunteți şi de unde sunteți ?“: „Într-atât, întrucât pot afirma ceva în ce priveşte sângele care curge în vinele mele, voi răspunde că acest sânge este exclusiv european. Ereditatea mea este făcută din sânge românesc, francez, italian, grecesc şi polonez, cu o puternică dominantă greco-latină. Este deci un cocktail exclusiv european.“
Cam în acelaşi spirit, dar cu mult mai multe detalii şi nuanțe este compus şi horoscopul pe care Martha Bibescu l-a introdus la sfîrşitul volumului memorialistic La Nymphe Europe (Plon, Paris, 1960), primul dintr-o serie care ar fi trebuit să cuprindă mai întîi trei, iar apoi douăzeci şi şapte de volume, dar care s-a întrerupt după cel de-al doilea, publicat abia în 1976 de Editura Grasset sub titlul Où tombe la foudre, într-un tiraj confidențial:
Elle a une citoyenneté, celle qu’elle a choisie; elle n’aura pas, elle n’aura jamais de nationalité. Toutes ses allégeances seront volontaires, consenties par elle, et respectées. Elle aimera d’un amour qui dépasse l’amour-propre des pays, des gens, des choses qui n’aiment qu’eux-mêmes et s’entre-détesteront tout le temps qu’il faudra pour en revenir de la guerre à la paix et inversement. Elle s’étonnera toujours, voyant les ennemis d’hier se rechercher, partager les mêmes voitures et les mêmes honneurs, que ce soit toujours après et jamais avant.
Chiar dacă îşi imaginează că i-ar fi fost întocmit la naştere de nişte țigănci în rol de ursitoare locale, horoscopul din La Nymphe Europe i se potriveşte ca o mănuşă Marthei Bibescu, dintr-un motiv cît se poate de simplu. A fost întocmit tîrziu, chiar de către autoare, cu acea subiectivitate… obiectivă specifică celor care, ajunşi aproape de capătul unui drum lung şi complicat, au dreptul să pretindă că se cunosc şi că au avut dreptate. Astăzi, europenismul Marthei Bibescu nu ne mai poate surprinde. În perioada interbelică însă, puțini au fost cei care să-l fi apreciat. Printre cele cîteva excepții, lordul Thomson, care în Smaranda (un omagiu adus Marthei Bibescu) a ştiut s-o fixeze cu maximă precizie nu numai în raport cu epoca în care a trăit, dar şi cu viitorul: „Are o minte pur europeană. Peste zece ani, acest gen de minte va fi salvarea Europei — astăzi aduce numai reproşuri.“
Aşadar, ce ne-a lăsat prințesa Martha Bibescu, înainte de a se retrage în posteritatea propriului ei horoscop şi după ce a scăpat de (măcar o parte din) reproşuri ?
Mai întîi, o fascinantă biografie europeană, printre cele mai fascinante ale întregului secol XX. Descendentă pe linie maternă a Mavrocordaților, care în secolul XVIII au domnit de mai multe ori în Țara Românească şi în Moldova, căsătorită ea însăşi cu nepotul unui domnitor şi introdusă prin această alianță în biografia apocrifă a lui Napoleon, pe care a şi romanțat-o într-una dintre primele ei cărți (Une Fille de Napoléon, Ed. de la Sirène, Paris, 1921), Martha Bibescu a trăit o viață care s-a intersectat cu viața unor capete încoronate (regele Carol I şi regina Elisabeta, regele Ferdinand şi regina Maria, regele Carol II, Kronprinz-ul Friedrich Wilhelm al Germaniei, regele Alfons XIII al Spaniei), a unor importanți oameni politici (de talia unor Henry de Jouvenel, Ramsay MacDonald, Winston Churchill sau Charles de Gaulle), a unor mari scriitori (de anvergura unui Proust) sau a unor militari de grad înalt (între care lordul Thomson a ocupat un loc special în inima ei, aşa încît după decesul lui tragic, prozatoarea i-a dedicat o întreagă carte). Şi cu toate că a fost atrasă de putere ca fluturii de strălucirea unei lămpi, Martha Bibescu nu şi-a ars aripile în apropierea flăcărilor hipnotice. Dimpotrivă, s-a priceput să-i influențeze pe mai toți cei pe care i-a cunoscut. Cu inteligența, cu frumusețea şi cu farmecul ei personal, considerat de majoritatea celor care au întîlnit-o ca fiind irezistibil. Atît de irezistibil, încît în cursul primului război mondial, împăratul Wilhelm al II-lea ar fi declarat că Zeppelinele sale nu vor bombarda Parisul cît timp Martha Bibescu se va afla acolo.
Dar viața a plasat-o pe scriitoarea-aristocrată şi în preajma altor personaje de prim-plan, unele nefrecventabile (de felul Elenei Lupescu, pe care n-a ezitat s-o linguşească), altele de-a dreptul criminale (cazul mareşalului Hermann Göring, întîlnit în 1938 în Germania nazistă, cu ocazia unui congres internațional al aviației, vizitat împreună cu soțul ei, prințul George-Valentin Bibescu, din obligație protocolară, şi despre a cărui mitocănie exponențială ne-a lăsat în jurnalul ei cîteva pagini nimicitoare).
Şi pentru că a venit vorba de aviație, nu doar oamenii importanți au jucat un rol deosebit în viața Marthei Bibescu, ci şi cîteva dintre vehicolele emblematice ale aristocrației de stil Art Déco din prima jumătate a secolului XX, menite să anuleze distanțele şi să apropie.
În primul rînd, automobilul. Cel dintîi, o bijuterie mecanică a soțului său: un Mercedes de 20 HP, cu ajutorul căruia foarte tînăra Martha Bibescu a ajuns în 1905 pînă în Persia şi căruia i se datorează, măcar în parte, debutul ei editorial cu Les Huits Paradis (Hachette, Paris, 1908), elogiat de Proust şi premiat de Academia Franceză.
Apoi trenul de mare lux care a fost Orient-Express-ul, inventat pentru a pune în legătură, exact ca Martha Bibescu (adică la cel mai înalt nivel, cu mult rafinament şi cu o deosebită eficiență), Orientul cu Occidentul. Că lucrurile au stat aşa ne lămureşte un fragment din romanul Catherine-Paris (Grasset, Paris, 1927), în care, schimbînd ce e de schimbat, vom recunoaşte itinerarul navetei europene pe care Martha Bibescu a făcut-o pînă la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, între Paris şi Mogoşoaia, via Posada:
Les trains étaient la merveille qui arrange toutes les vies. Le continent, rétréci par la vitesse, n’était-il pas devenu un simple département : l’Europe, chef-lieu Paris, villes principales : Vienne, Berlin, Pétersbourg ? Quand Mme de Sévigné quittait le Marais pour sa terre de Bretagne, elle mettait quinze jours à s’y rendre, et par quels chemins ! Plus heureuse d’être née trois siècles plus tard, Catherine possédait une maison des champs à cinquante-six heures de voyage seulement de la capitale. Elle s’y rendrait par un chemin doux et glissant, avec son lit, sa table et sa cuvette.
Trenul era o minune care aranja toate viețile. Oare continentul, micşorat prin viteză, nu devenise un simplu județ : Europa, cu capitala Paris, cu oraşe principale : Viena, Berlin, Petersburg ? Cînd doamna de Sévigné părăsea cartierul Marais din Paris pentru a se duce la moşia ei din Bretania, făcea cincisprezece zile pe drum, şi ce drum ! Mai fericită că s-a născut trei secole mai tîrziu, Catherine poseda o casă la țară la numai cincizeci şi şase de ore distanță de capitală. Mergea pe un drum lin şi alunecos, cu pat, cu masă, cu chiuvetă.
(Versiunea Maria Brăescu, Gheorghe Lăzărescu)
În fine, aeroplanul, încă o mare pasiune a soțului („pilote-aviateur breveté de l’École Louis Blériot“, „le vingtième homme volant du monde“), transferată treptat-treptat soției. În ce priveşte navigația aeriană, ştim de la Christine Sutherland (Enchantress: Marthe Bibesco and Her World, New York, 1996) că în vastul jurnal ținut ani de-a rîndul de Martha Bibescu, un caiet special („Caietul verde“) a fost rezervat însemnărilor făcute în avion, mai ştim că un şir de spectaculoase perspective aeriene, înregistrate à vol d’oiseau, străbate şi scrisorile trimise abatelui Mugnier în cursul anilor ’30, iar în monografia lui din 1986 (La Princesse Bibesco), Ghislain de Diesbach citează un fragment extras dintr-un jurnal inedit al anului 1934, care vorbeşte despre pasiunea pentru aviație a prozatoarei, dar şi despre natura ei transnațională, fixată mental în umbra continentală a ruinelor Imperiului Roman:
En volant au-dessus de l’Egypte, de la Crète, de la Grèce, de Rome, de la Provence, j’ai conscience de n’appartenir à rien, si ce n’est à cette grande chose qui n’est plus, l’Empire romain, et qui est encore…
De altfel, una dintre cele mai puternice şi mai impresionante scene imaginate de Martha Bibescu, scena vie a unei morți, plasată chiar la începutul cărții despre Destinul lordului Thomson of Cardington (Le Destin de Lord Thomson of Cardington, suivi de Smaranda, Flammarion, Paris, 1932 ; traducere în limba română de Vasile Zincenco, Bucureşti, 2002), ține tocmai de lumea fascinantă, dar periculoasă, a diverselor „maşini zburătoare“ din epoca pionieratului („les chaudières errantes“, cum le numeşte ea la un moment dat), în cazul acesta un uriaş zepelin construit în 1930 în Anglia, pentru a lega India de Marea Britanie, şi prăbuşit în toiul nopții, pe una dintre coastele Franței, la doar cîteva ore de la plecare :
Non loin d’un lieu nommé Crève-Cœur, près de Beauvais, en France, il est, sur un coteau, une petite forêt aimée des lièvres, qui s’appelle le bois d’Allonne. Dans la nuit orageuse du 4 au 5 octobre 1930, un braconnier s’y tenait à l’affût, sûr de ne rencontrer aucun garde «par ce temps à ne pas mettre un chien dehors», comme il l’a dit depuis, à Londres, devant la commission d’enquête sur le désastre du R-101.
C’est alors qu’il vit ce que des yeux humains n’avaient encore jamais vu : un vaisseau, qui, pour la forme et la grandeur, ressemblait à une nef d’église, s’en venait vers lui, par les airs, en chavirant. Il crut que c’était la cathédrale de Beauvais elle-même, emportée par la tempête, sur l’ordre du diable, car la chose énorme volait et elle était pleine de lumière, comme si l’on y célébrait quelque solennel office des morts. Puis, les lumières s’éteignirent toutes à la fois : un bruit immense emplit le ciel et la terre, et le bocage s’éclaira jusque dans ses profondeurs. L’instant d’après, la cathédrale aérienne, écrasée sur la colline, brûlait.
Nu departe de locul numit Crève-Cœur, lîngă Beauvais, în Franța, se află pe o coastă o pădurice iubită de iepuri, zisă pădurea de la Allonne. În noaptea de 4 spre 5 octombrie 1930, în plină furtună, stătea aici la pîndă un braconier, sigur că nu va întîlni nici un paznic „pe o vreme din acelea de nu-ți vine să dai nici cîinele afară din casă“, cum a spus el apoi la Londra, în fața comisiei de anchetă care cerceta prăbuşirea lui R-101.
Văzu atunci un lucru nemaivăzut de ochi de om : o navă care, ca formă şi mărime, semăna cu nava unui biserici, venea spre el prin văzduh, răsucindu-se. Crezu că e chiar catedrala din Beauvais luată pe sus de furtună la porunca diavolului, căci acel obiect enorm zbura şi era plin de lumini, de parcă s-ar fi ținut în el o slujbă solemnă pentru morți. Apoi luminile se stinseră toate deodată : un zgomot imens umplu cerul şi pămîntul, iar crîngul se lumină pînă-n străfunduri. În clipa următoare, catedrala aeriană, zdrobită pe coline, ardea.
(Versiunea Vasile Zincenco)
Este epoca în care competiția dintre diferitele aparate de zbor (mai exact, între cele mai grele şi cele mai uşoare decît aerul) era în plină desfăşurare, iar demnitatea de „Ministru al Aerului“, inaugurată în Marea Britanie de lordul Thomson of Cardington, putea să pară „un titre shakespearien“.
Pentru toate aceste motive care țin de calitățile ei, dar şi de specificul orizontului larg în care s-a mişcat cu virtuozitate, Martha Bibescu a fost nu numai elogiată de admiratori sau imortalizată în portretele unor pictori celebri (între care Giovanni Boldini şi Édouard Vuillard), dar şi (sau mai ales) calomniată, bîrfită şi invidiată. Între altele, a fost acuzată că a cochetat cu ocupantul (nemții, în timpul primului război mondial, sovieticii, la sfîrşitul celui de-al doilea) sau cu unii demnitari ai regimului comunist din epoca Dej (prin Ambasada R.P.R. de la Paris), ba chiar că ani de zile s-ar fi îndeletnicit cu spionajul. De aceea, adversarii (printre care şi Elena Văcărescu sau Anna de Noailles) au poreclit-o „la mouche du Boche“ sau, şi mai rău, „Martha Hari“ (aluzie mai mult decît transparentă la celebra spioană pe care francezii au executat-o în 1917), iar ceva mai tîrziu, intransigentul Eugen Lozovan a găsit de cuviință că merită s-o treacă „pe tabelele colaboraționiştilor“, într-o notă publicată în Stindardul (nr. 98, mai 1967), sub titlul „Recuperarea principesei“. Mai mult, în octombrie 1931, în Franța, pentru a face să nu i se acorde Legiunea de Onoare, săptămînalul parizian Carrefour a publicat o fotografie din timpul primului război mondial, cu Martha Bibescu anturată în Bucureşti de trei ofițeri germani ai armatelor de ocupație, aşa încît abia peste treizeci de ani scriitoarea va reuşi să obțină această înaltă distincție. Pentru ca spre sfîrşitul anului 1940, abia instalați la putere, legionarii să-i confişte arhiva personală păstrată la Mogoşoaia, după ce tot ei, dar cu doi ani mai-nainte, distruseseră, după cum îşi aminteşte chiar Martha Bibescu în La Vie d’une amitié (vol. II, Plon, Paris, 1955), o mare parte din tirajul volumului Izvor, pentru că editorul era evreu, iar cartea era însoțită de o prefață semnată de un mason, Mihail Sadoveanu.
Nici sub raport strict literar lucrurile n-au arătat cu totul altfel. Lăsîndu-i la o parte pe străinii care au admirat-o (Proust, Claudel, Valéry, Cocteau, Rilke, Paul Souday şi mulți alții), bilanțul receptării datorate românilor (a celor din exil mai ales, după cel de-al doilea război mondial) e precumpănitor negativ. Aşa de exemplu, în timp ce un Mircea Eliade s-a arătat entuziasmat de Izvor, de corespondența cu abatele Mugnier şi chiar de memorialistica genealogic-metempsihotică din La Nymphe Europe, Horia Stamatu, un fost activist al extremei drepte din România, a supus-o unui adevărat linşaj exegetic în Cuvântul în exil (nr. 4, septembrie 1962), I. Negoițescu, reputat pentru firea şi opiniile sale sucite, a considerat-o pe Martha Bibescu, într-un articol publicat în Cuvântul românesc (nr. 130, februarie 1987), o prințesă „abandonată în arhivele istoriei literare şi ale istoriei propriu-zise“, o scriitoare aproape „deplin ignorată“, iar Monica Lovinescu, foarte puțin sensibilă față de tot ceea ce nu s-a încadrat în orizontul unei stricte actualități, a susținut ceva asemănător într-un articol publicat în Limite (nr. 15, martie 1974), la scurt timp după decesul prozatoarei. „Încă dela sfârşitul ultimului război, scria pe atunci Monica Lovinescu, Prințesa Bibescu nu mai reprezenta o prezență vie în literele franceze.“ Sau şi mai categoric: „Cărțile ei nu mi-au fost niciodată necesare“. Prin contrast, în noiembrie 1975, la doi ani de la decesul Marthei Bibescu, La Nouvelle Revue des Deux Mondes „aducea un omagiu emoționant strălucitei scriitoare despre care Cocteau spunea: «Are simțul sublimului, limpezimea misterului şi evidența inegalabilului»“ (apud I. Igiroşianu).
Dacă totuşi i s-ar putea reproşa ceva scriitoarei, atunci nu inactualitatea ar trebui adusă în discuție (dimpotrivă, proiectul ei de toleranță socială, de ecumenism şi de integrare paneuropeană, vizibil mai ales în Izvor şi în La Nymphe Europe, dar şi în Katia ou le Démon bleu du tsar Alexandre, e mai actual ca oricînd), ci, eventual, excesul unor calități rarissime, şi mai ales, excesul de inteligență expresivă, concretizat în mulțimea replicilor sentențioase şi a frazelor aforistice din cărțile sau din scrisorile care îi poartă semnătura. Aceasta fiind forma scrisă a şarmului ei cerebral, cu adevărat ieşit din comun. Şi asta pentru că, în mai tot ceea ce a publicat Martha Bibescu se simte nu numai efortul rațional de a surprinde şi de a numi esențialul, dar şi privirea aruncată permanent în afară, sau cochetăria trădată de interesul evident pentru impresia imediată pe care scrisul ei o poate provoca. Orice ar face, atunci cînd scrie, Martha Bibescu se plasează tot în centrul unui salon. E, cum a observat unul dintre memorialiştii care au cunoscut-o la mijlocul secolului trecut, „un extraordinar personaj, mereu în reprezentație“. Şi orice s-ar spune, excesul de inteligență poate fi şi el un păcat. Ca de altfel şi păcatul mult mai mare (amintit de lordul Thomson, cu admirație, în cartea lui despre Martha Bibescu) de a fi frumoasă, inteligentă şi bogată în acelaşi timp ! Dar într-un timp ca al nostru, dominat de excesul de prostie, nu e oare de preferat excesul de inteligență ?
Tot în spirit luminat-aristocratic, Martha Bibescu ne-a mai transmis şi o impresionantă ctitorie de o cu totul altă natură decît cea strict literară, dar cu o valoare simbolică şi materială greu de egalat. Palatul brâncovenesc de la Mogoşoaia, salvat de pasiunea, de tenacitatea şi de hărnicia ei, şi asta împotriva istoriei însăşi. „J’étais avertie, et de plusieurs côtés à la fois (se destăinuie ea în volumul II din La Vie d’une amitié), que d’investir des capitaux, sentimentaux ou autres, dans cette partie reculée de l’Europe, était une folie, une mauvaise opération bancaire. Mais je n’en avais cure.“ Cu ajutorul arhitectului G. M. Cantacuzino, dar şi al unor specialişti aduşi din Italia, Martha Bibescu a dat viață unei vechi ruine domneşti şi a transformat palatul de la Mogoşoaia într-un simbol al creativității şi chiar al rezistenței valahe în fața vicisitudinilor cu care a fost confruntată, secole de-a rîndul, Țara Românească. „Je consacrai dix-sept ans de ma vie (va nota ea în primul volum al corespondenței cu abatele Mugnier) à cette œuvre d’amour qui était aussi un acte de foi dans les destinées d’un pays longtemps malheureux, que je croyais appelé à renaître.“ Rezultatul imediat vizibil ? „Din 1912 până în 1942, deci trei decenii, după cum susține Petre Pandrea în memoriile sale penitenciare publicate în 2001, salonul de la Mogoşoaia a fost plin, aproape zilnic, dejun, ceai, cină, de diplomați, foşti şi viitori miniştri, oaspeți străini de marcă.“ Chiar dacă Petre Pandrea a exagerat, avem de a face cu o performanță pe care doar un transnațional de talia Marthei Bibescu a fost capabil s-o realizeze. Fără ea, e aproape sigur că Mogoşoaia ar fi avut soarta celuilalt important castel aşezat între Dunăre şi Carpați, la Potlogi, din inițiativa aceluiaşi destoinic principe care a fost Constantin Brâncoveanu. Într-un fragment de jurnal din august 1967, citat de acelaşi Ghislain de Diesbach în monografia sa, Martha Bibescu dovedeşte că ştia foarte bine acest lucru : „Sans moi ce palais s’en allait tout doucement se noyer dans l’étang… Je l’en ai retiré par mes sortilèges… Il me survivra si je ne lui survis pas.“ Însă nici Martha Bibescu n-ar fi fost, fără Mogoşoaia, ceea ce a devenit. Şi tot ea este cea care ne-o spune : „Ce n’est pas moi qui ai restauré Mogosoëa, c’est Mogosoëa qui m’a restaurée.“
În sfîrşit, dar de fapt în primul rînd, îi datorăm Marthei Bibescu o operă literară amplă (aproape patruzeci de cărți editate în Franța, România, S.U.A., Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Germania sau Spania), complexă şi reprezentativă pentru noi, tocmai pentru că a fost scrisă de o româncă, pentru străini, în limba franceză. Atît de complexă şi de reprezentativă, încît contemporanii ei (o afirmă tot Petre Pandrea) au fost convinşi că, „prin activitate şi încordare literară între cele două războaie mondiale“, ea va fi cea care „va lua premiul Nobel“. Din străinătate, Rilke i-a scris traducătorului său, Ion Pillat, că a învățat să iubească România după ce a citit Isvor, le pays des saules, iar în 1968, înainte de a ajunge la Bucureşti, şi ca să-şi facă o imagine despre țara pe care urma s-o viziteze, generalul de Gaulle s-a folosit şi el de această frumoasă carte de vizită națională a transnaționalei Martha Bibescu. Aşadar, dacă spioană în adevăratul sens al cuvîntului Martha Bibescu n-avea cum să fie, ea a fost, cu siguranță, una dintre cele mai performante arme secrete ale diplomației româneşti. Şi nu mai puțin, un curier de lux, angajat în cîteva din momentele de mare răscruce ale istoriei. Cînd întregul ei jurnal ne va sta la dispoziție, vom avea, cu siguranță, destule surprize la acest capitol. Pînă atunci, încă o probă concludentă e de găsit într-un comentariu inclus în cel de-al treilea volum al scrisorilor expediate abatelui Mugnier. Aflată în iunie 1942 în Elveția, Martha Bibescu primeşte într-un hotel din Lausanne vizita ambasadorului Statelor Unite, Leylan Harrisson (cunoscut de pe vremea cînd acesta reprezenta țara sa în România), care o roagă să facă tot posibilul pentru a transmite guvernului de la Bucureşti un mesaj crucial : „Vous allez retourner là-bas [...]. Eh bien ! par n’importe quel moyen que vous jugerez bon, faites-leur comprendre que s’ils ne dépassent pas leurs frontières et que s’ils retirent à présent leur troupes de Russie, à la table de la Conférence, votre pays sera sous la protection des Etats-Unis...“. Cum în iulie 1942, Salazar îi transmitea mareşalului Antonescu, prin Mircea Eliade, un mesaj asemănător, mărturia aceasta e mai mult decît verosimilă.
Privită în ansamblu, literatura Marthei Bibescu s-a dezvoltat, din 1908, de la debut, şi pînă la începutul anilor ’70, pe cîteva mari direcții, între care nu este întotdeauna uşor să trasezi liniile despărțitoare.
O primă direcție o reprezintă literatura cu suport integral românesc, şi în această categorie vîrful de lance îl reprezintă volumul Izvor, țara sălciilor, scris în limba franceză în Elveția şi în România, publicat la Paris în 1923 şi tradus în româneşte în 1938. În cîteva cuvinte, ceea ce a reuşit să pună în valoare Vasile Alecsandri prin pastelurile sale şi ceea ce au colecționat cu acuratețe documentară folcloriştii epocii interbelice (un Constantin Brăiloiu, de exemplu), a trăit şi a proiectat în Izvor Martha Bibescu, într-o proză elegantă, ingenios structurată şi nu de puține ori poetică. Inițiată pas cu pas (adică pe anotimpuri) de un expert local (Baba Uța, „gardienne de la tradition orale“), dar şi de propria pasiune care creşte pe măsură ce se înmulțesc cunoştințele ei despre țară, autoarea găseşte energia de a trece în revistă şi de a comenta mai toate datinile şi sărbătorile păgîne sau creştine ale oamenilor în preajma cărora s-a hotărît să trăiască. Ajunul Floriilor („Sîmbăta lui Lazăr“) şi Floriile, Focul morților şi „Strigarea peste sat“, Rocmanii, „Paştele Blajinilor“ şi Ropotinul (care se ține „la douăzeci-şi-patru de zile după Paşti“), „Sărbătoarea prieteniei“ (frații de cruce), „Sângiorgiul vacilor“, Armindenul („Pomul de Mai“), Paparudele, ciclul colindelor de Crăciun (Steaua, Pluguşorul, Sorcova), Boboteaza, precum şi un şir parcă nesfîrşit de momente de magie albă sau neagră, legate de Împăratul furnicilor (de care depinde ca vacile să aibă sau nu lapte), de comori, de strigoi, de vampiri („morții care se omoară“) şi mai ales de Noaptea Sfîntului Vasile, cînd fetele de măritat recurg la tot felul de farmece care mai de care mai ingenioase, pentru a-şi recunoaşte şi întîlni cît mai repede ursitul. Cu plumb topit, cu oglinda, cu lumînarea de Paşti, din care doi stropi de ceară au fost picurați într-o strachină cu apă, cu „două şuvițe de păr de porc“, puse „pe un vătrai deasupra focului“, cu „două frunze de salcie sfințită“, aşezate în bătaia vîntului, şi chiar cu pofta de prăjituri a unei pisici :
Avec de l’eau enchantée qu’elles ont gardée dans leur bouche le temps de contourner trois fois l’arbre le plus proche, avec de la farine volée et cachée dans leur sein, les filles pétrissent un petit gâteau qu’elles enduisent de graisse et de miel. Après l’avoir fait cuire dans l’âtre, elles l’offrent gracieusement au chat de la maison.
– Chat joli, prends mon petit corps que voici, lui disent-elles de leur voix la plus mielleuse.
Et celle dont le gâteau sera le premier mangé sera la première mariée. Mais si le chat ne fait que flairer le gâteau, sans l’emporter, cela voudra dire que la fille sera recherchée, mais pas encore épousée […].
Avant la Saint-Basile, c’est jeûne et carême pour le chat de la maison, un jour et peut-être deux, pour le mettre en appétit.
(Isvor, le Pays des saules, quatrième partie, XXXVII, „Les Sortilèges“,)
Cu apă descântată, pe care au ținut-o în gură până ce au înconjurat de trei ori pomul cel mai apropiat, cu făină furată şi ascunsă’n sân, fetele plămădesc câte o turtă, pe care o ung cu grăsime şi miere. După ce au copt-o în vatră, o întind îmbietor pisicii din casă.
– Pisică frumoasă, iată trupşorul meu, îi spun ele cu o voce mieroasă.
Şi fata a cărei prăjitură o va mânca pisica mai întâi, va fi mireasă înaintea celorlalte. Dar dacă pisica va mirosi numai prăjitura, fără s’o ia, înseamnă că fata va avea multă căutare, dar nu se va mărita încă […].
Înainte de Sfântul Vasile, e post ca de Paşti pentru pisica din casă, o zi şi chiar două, ca să-i stârnească apoi pofta de mâncare.
(Isvor, țara sălciilor, partea a IV-a, XXXVII, „Farmecele“, versiunea 1938)
Cum se încheie aventura acestui amănunțit periplu etnopsihologic, care reprezintă, în fond, adevărata lună de miere a Marthei Bibescu ? Cum era de aşteptat. Prin cîteva paragrafe care consemnează rezultatul unei lungi, dar fructuoase inițieri, şi care echivalează cu o declarație de dragoste. O dragoste mai puternică decît cea în numele căreia un bărbat (poate lordul Thomson, „ascuns“ de prozatoare în prefața cărții) îi scrie Marthei Bibescu din străinătate, oferindu-se să-i dea o altă țară:
Je traverse une crise d’orgueil géologique. Je me sens attachée à ce sol, un des plus vieux d’Europe.
Lorsqu’il n’y avait encore qu’un tout petit peu d’Irlande, à peine un peu de Scandinavie émergeant de la mer, cette terre où je suis existait déjà. C’était la terre ferme, elle servait ! Tout l’orgueil nobiliaire ne se réduit-il pas à ceci : avoir le plus anciennement servi ?
J’aime ce pays qui n’a pas de routes, moi si sensible à la poésie des grands chemins. C’est parce qu’il est dans toute son étendue une grande route, une voie d’accès, une marche immense par où l’humanité s’en est venue. J’aime cette terre pour sa longue mémoire et pour son usure patiente.
(Isvor, le Pays des saules, Cinquième Partie, XLIV, „Le Voyage à la mer“)
Trec printr’o criză de trufie geologică. Mă simt legată de pământul acesta, unul din cele mai vechi din Europa.
Când nu ieşise încă la suprafața mării decât o părticică din Irlanda, deabia o părticică din Scandinavia, pământul acesta, pe care mă aflu, ființa. Era uscatul şi uscatul acesta servea ! Toată mândria nobililor nu se reduce la aceasta: a fi servit din timpuri cât mai vechi ?
Mi-e dragă țara aceasta fără drumuri, deşi eu simt adânc poezia drumurilor mari. Mi-e dragă pentrucă toată întinderea ei e un drum mare, o cale de intrare, o cale uriaşă pe unde a venit omenirea. Mi-e drag pământul acesta pentru lunga lui poveste şi pentru suferința-i plină de răbdare.
(Isvor, țara sălciilor, partea a V-a, XLIV, „Călătoria la mare“, versiunea 1938)
E drept, cine citeşte astăzi Izvor se va duce cu gîndul mai degrabă la patriotismul mesianic al paşoptiştilor (cel din Cîntarea României, de exemplu). Dar dacă expresia acestui patriotism poate data sau dacă obiceiurile despre care ni se vorbeşte în Izvor au devenit pentru cei mai mulți dintre noi nişte relicve pitoreşti, generozitatea socială a prozatoarei, care cunoaşte şi înțelege viața grea a celor de jos, umorul, culoarea şi mai ales frecvența înaltă cu care ştie să încarce cuvintele pe care le întrebuințează, făcîndu-le să se ciocnească şi să scapere pe neaşteptate, continuă să ne cucerească şi astăzi:
Pays pâle, pays charmant d’être si pâle !
Ceux qui parlent d’Orient coloré ne savent ce qu’ils disent. Les pays du Levant sont pleins de pâleurs. La terre y este décolorée par le soleil : ce sont des pays «passées».
Mais au moindre rappel de couleur, quelle fanfare ! Tout un régiment de grenadiers dans une rue de Londres me semblerait moins rouge que cet œillet qui fleurit l’automne contre le mur chaulé de ta maison, Anica !
(Isvor, le Pays des saules, Première Partie, II, „La Route“)
Țară palidă, țară fermecătoare în paloarea ei !
Cei care vorbesc de vioiciunea culorilor Orientului, vorbesc de ce nu ştiu. Țările răsăritului sunt palide. Pământul e decolorat de soare : sunt, parcă, țări „trecute“…
Dar ce fanfară la cea mai mică scânteie de culoare ! Un regiment întreg de grenadieri pe străzile Londrei mi-ar părea mai puțin roşu decât garoafa care înfloreşte toamna lângă zidul văruit al casei tale, Anica mea !
(Isvor, țara sălciilor, partea I-a, II, „Drumul mare“, versiunea 1938)
Tot în categoria literaturii cu suport explicit românesc mai pot fi incluse şi eseurile memorialistice despre Carol I („Une vocation de roi : Carol Ier de Roumanie“, inclus în volumul Images d’Épinal, Plon, Paris, 1937) sau despre regele Ferdinand („Une victime royale“, scris şi publicat chiar în 1927, după decesul monarhului, în L’Illustration, din Franța şi în The Saturday Evening Post, din S.U.A., şi reluat la Editura Grasset în volumul Quatre Portraits, Paris, 1929).
Dacă în Izvor, țara sălciilor avem portretul României profunde, care n-a renunțat la tradițiile şi la arhaicitatea ei de dată protoistorică (un portret ceremonial, prin urmare, țărănesc şi aristocratic în acelaşi timp), portretele primilor doi regi ai României moderne ne introduc în țesătura nu de puține ori tragică a unor vieți exemplare, între altele şi pentru că în scenariul lor accidentat, drama recalibrării identitare a ocupat un loc central. De aceea, în toate aceste trei portrete se simte cum bate cu putere inima Marthei Bibescu. O inimă de european cosmopolit, care a ştiut să înțeleagă (la fel ca Matila Ghyka în memorialistica sa din anii ’50) nu numai frumusețea, dar şi spiritul adînc al țării în care s-a născut:
Un temps viendra où l’on prêtera à ce peuple, auquel on n’avait pas pris garde. De ce pays, passé sous silence, on entendra venir des chants et de la musique. Cette race naîtra, après mille ans d’existence, et l’on s’étonnera, comme d’un prodige, de savoir enfin tout ce qu’elle a su de la conscience universelle.
Les réjouissances de ce peuple sont demeurées cachées ; ses malheurs n’on point été célèbres. Personne n’a fait de livres sur sa mythologie. On n’a pas connu son histoire. Pourtant ces hommes ont eu, plus que d’autres, peut-être, le génie du mythe qui leur fit personnifier tous les sentiments humains, de la manière la plus ingénieuse.
(Isvor, le Pays des saules, Première partie, XVII, „La Fête de l’amitié“)
Va veni o vreme când acest popor, care n’a fost cunoscut până acum, va fi băgat în seamă. Din această țară trecută sub tăcere, se vor auzi venind cântece şi muzică. Neamul acesta va renaşte, după o mie de ani de viață, şi lumea se va mira ca de o minune, aflând în sfârşit tot ce a ştiut el despre conştiința universală.
Bucuriile acestui popor au rămas ascunse; durerile lui n’au fost slăvite. Nimeni n’a scris despre mitologia lui. Nu s’a ştiut nimic despre istoria lui. Şi totuşi, oamenii aceştia au avut mai mult decât alții, poate, geniul mitului, care i’a făcut să personifice toate simțimintele omeneşti în modul cel mai ingenios.
(Isvor, țara sălciilor, Partea I-a, XVII, „Sărbătoarea prieteniei“, versiunea 1938)
Prin nivel, în apropierea scrierilor cu subiect românesc se plasează cîteva dintre romanele interbelice ale Marthei Bibescu. Între acestea, în primul rînd Le Perroquet vert şi Catherine-Paris. Ambele au fost traduse în româneşte, ambele sînt substanțial autobiografice, şi ceea ce este mai important, ambele au supraviețuit timpului în care au fost scrise, după ce mai întîi au reuşit să impună în Franța o prozatoare născută în România, în ciuda faptului că (a spus-o mai tîrziu chiar ea), „écrire en France un ouvrage français, c’est importer du thé en Chine“.
Papagalul verde (Grasset, Paris, 1924) e povestea unei familii împovărate de blestemul unui păcat funciar (incestul) şi de obsesia tiranică a morții unui copil — băiatul de opt ani, în care o mamă posesivă şi-a investit toate speranțele, aşa încît surorile lui supraviețuitoare au de făcut față unei concurențe care le pune într-o permanentă inferioritate. Totul relatat la persoana întîi, într-un vast cadru european în care stațiunile principale sînt fixate la Sankt Petersburg, Biarritz, Cannes, Madrid sau Veneția (oraş spectaculos, cu străzi „asemănătoare unor culoare de teatru în timpul antractului“ / „des rues animées comme des couloirs de théâtre pendant un entr’acte“), şi sublimat psihologic în pasiunea pentru o pasăre exotică (papagalul verde), inaccesibilă în realitate şi transformată, de aceea, într-un simbol recurent.
Înrudit prin cîteva fire epice cu ceea ce s-a întîmplat în Papagalul verde, Catherine-Paris (un best-seller din care numai în Statele Unite s-au vîndut imediat după apariție 60.000 de exemplare, iar în Franța, alte 18.000, ceea ce l-a determinat pe editor să dubleze după numai o lună şi ceva tirajul inițial) e de la început pînă la sfîrşit romanul unui cuplu divergent, extrem de bine conturat, dar despărțit prin vîrstă, prin temperament, prin instrucție şi prin moravuri. Ceea ce însă nu exclude neapărat dragostea. Citit dintr-o altă perspectivă, Catherine-Paris e romanul unor mari oraşe (înaintea tuturor, Parisul, dar şi Sankt Petersburgul, Viena, Roma sau Berlinul), al unei clase („Internaționala nobiliară“, cu gusturile, sporturile şi intrigile ei) sau al unei case („La maison du Centaure“ din vîrful insulei Saint-Louis, construită de Le Vau în secolul XVII, cumpărată de Antoine Bibescu două sute de ani mai tîrziu şi locuită un timp de Martha Bibescu, dar şi de Catherine-Paris). Şi nu mai puțin, Catherine-Paris e romanul jocurilor de artificii pe care le realizează paradoxurile seducătoare şi logica tăioasă din proza Marthei Bibescu. Sau romanul unor subtile frotaje psihologice, capabile să surprindă natura cîtorva sentimente şi situații limită: tristețea căsniciilor de conivență, apucăturile unui seducător „de profesie“, sensibilitatea unui copil superdotat care, aidoma fluturelui ieşit dintr-un cocon, lasă în urma lui o fetiță, pentru a deveni femeie, maniile bătrînilor indispensabili, trivialitatea unor amante abandonate, beția sufletească a îndrăgostiților, perfidia intriganților, bîjbîiala simțurilor unui convalescent sau „l’existence hantée de ceux qui aiment ailleurs“. În plus, deşi are pretenția că se referă la un personaj fictiv (Catherine-Paris, o fată născută în România, crescută în Franța şi căsătorită cu un prinț polonez), capitolul IV (intitulat „Mais on n’épouse pas une ville“) poate fi citit şi ca o sursă de informații certe privind instrucția primită de autoare la Paris, de la preceptorii aduşi în casă. O instrucție filologică de secol XIX, cu Homer, Tacit şi Vergiliu în original, cu puțin Rabelais, cu mult Chateaubriand, citit şi citat mai tot timpul, dar şi cu rugăciunea obligatorie de seară, rostită împreună cu o guvernantă :
Elle corrigea son romantisme en lisant avec son tuteur Montaigne, Montesquieu, La Bruyère, et même un peu Rabelais. Pour guérir son mal du siècle l’oncle lui mit dans la mémoire ces pointes de feu : Les Maximes, de La Rochefoucauld. Avec d’Alembert et Diderot, elle devint une jeune encyclopédiste, résuma l’Essai sur les mœurs, de Voltaire, et continua d’être bordée dans son lit par Maria Robinet, qui lui faisait réciter sa prière du soir. […] Son athéisme du matin n’empêchait pas sa prière du soir.
La care se adaugă o lecție esențială de limbă şi de stil, predată cu fermitate de un unchi înțelept: „Un néologisme, et je te déshérite !“.
Tot în Catherine-Paris putem descoperi morfologia întregii proze a Marthei Bibescu. În esență, la fel cum Arcimboldo (un manierist din secolul XVI) îşi compune portretele combinînd legume, fructe şi cărți, tot astfel îşi țese şi prozatoarea textul, ca pe un rafinat puzzle intelectual. O combinație de aluzii, trimiteri şi piese aparținînd unor epoci sau unor zone culturale diferite şi montate într-un discurs elitist, ca în acest portret îndrăgostit, care surprinde în mic cum funcționează în mare proza unei manieriste din secolul XX:
Elle avait découpé l’image du preux dans les journaux, comme eût fait une écolière amoureuse. Il avait la pommette haute des Clouet du Louvre, la lèvre supérieure française, cette bouche mouvementée des Latour, un nez du XVIIe siècle, aux narines prenantes. En bonnet de police, il ressemblait au tambour Bara ; en casque d’aviateur, à tous les gisants des églises […].
(Catherine-Paris, Grasset, Paris, 1927)
Decupase din ziare fotografia viteazului aşa cum ar fi făcut o şcolăriță îndrăgostită. El avea pomeții portretelor executate de Clouet şi altele la Luvru (sic), buza superioară franceză, gura expresivă a portretelor lui La Tour, nasul secolului al XVII-lea, cu nările fremătînde. Cu cască de poliție, semăna cu toboşarul Bara, cu cască de aviator, cu statuile culcate de pe mormintele din biserici […].
(Versiunea Maria Brăescu, Gheorghe Lăzărescu)
Mai legată de contingent (dar nu în exclusivitate) este cealaltă mare direcție a literaturii Marthei Bibescu, literatura memorialistică şi documentară a jurnalelor, din care, din păcate, nu cunoaştem deocamdată decît o (mică) parte. Un Jurnal politic al anilor 1939–1941, publicat în România în 1979, dar contestat pentru felul în care secvențele lui au fost decupate de către editorul Cristian Popişteanu, un Jurnal al anului 1915 (text, traducere, note şi index de Vasile Zincenco, prefață de Ion Bulei, Bucureşti, 2001), un Jurnal berlinez ’38 (traducere în limba română, note şi addenda de Dumitru Hîncu, Bucureşti, 2001), alt jurnal din perioada noiembrie 1916–martie 1917, folosit de Constantin Iordan ca bază a studiului său despre Martha Bibescu în timpul ocupației germane la Bucureşti (Bucureşti, 2005), şi cîteva note din primii ani ai relației cu prințul moştenitor al Germaniei (1909–1910), editate în 2010 de acelaşi Constantin Iordan. Plus alte cîteva fragmente citate de Ghislain de Diesbach sau introduse de alții în paginile altor volume. Suficient totuşi pentru a putea lua măsura impresionantă a unui excepțional memorialist, dotat cu o solidă clarviziune geo-politică, între altele şi pentru că s-a bucurat de dublul privilegiu de a contempla istoria dintr-o lojă princiară, dar şi de a fi implicat în cîteva dintre meandrele ei.
Tot aici se încadrează şi corespondența Marthei Bibescu, mai ales cea purtată cu abatele Mugnier, confesorul ei religios şi sentimental. Publicată la Paris în trei volume, în cursul anilor ’50, după decesul abatelui, sub titlul La Vie d’une amitié, corespondența aceasta se întinde pe cîteva decenii (din 1911 pînă în 1944) şi este însoțită de ample comentarii memorialistice sau de cîteva dosare de receptare (cu trimiteri şi citate) ale principalelor cărți ale prozatoarei („L’année d’Isvor“, „L’année du Perroquet vert“, „L’année de Catherine-Paris“). Pînă la publicarea întregului jurnal, aici ar trebui căutată adevărata Martha Bibescu, pentru că aici se găsesc cele mai clare indicații referitoare la proiectele, pasiunile, obsesiile şi reuşitele sau nereuşitele ei biografice şi literare. Dar şi la apusul Europei aristocratice sau la viziunea propriei identități, ca în acest comentariu („Réflexion“) care însoțeşte în volumul din 1955 una dintre scrisorile primite de la Anna de Noailles şi „îndosariate“ la capitolul „Anul Papagalului verde“ :
La poursuite de la Nymphe Europe, la connaissance que j’avais de mes vies antérieures, ma conception d’une famille humaine considérée comme un madrépore, comme un corail plongeant ses racines aux abîmes du temps, la singulière géographie de notre sang, objet de mon étude, m’aidaient non seulement à ne pas considérer Anna comme extérieure à moi, opposée à moi, mais bien comme une partie intégrante, la partie chantante d’un tout, de notre corps astral indivisible.
Din capitolul vast al memorialisticii şi al jurnalelor personale nu putea lipsi reportajul de călătorie în locurile de peste mări şi țări, inaccesibile muritorilor de rînd. În Persia (Les Huit Paradis) sau în Egipt (Jour d’Égypte, Ed. Flammarion, Paris, 1929). Matila Ghyka şi mai tîrziu Neagu Djuvara vor bate şi ei, măcar în parte, aceste drumuri deopotrivă istorice şi exotice. Însă diferența constă în faptul că Martha Bibescu a călătorit aşa cum a scris. Iar pentru a înțelege acest lucru e suficient să parcurgem traseul unui „Plan du voyage en Angleterre, du 9 au 15 septembre 1927“, propus abatelui Mugnier şi transcris în La Vie d’une amitié :
Première journée. 9 septembre.
Départ de Paris, vendredi. Rendez-vous 71, faubourg Saint-Honoré à 9 heures précises du matin. Départ par la gare du Nord par l’express Paris-Douvres à 10 heures. Les billets sont pris, je vous donnerai le vôtre en main. Espérons que ni vous ni moi ne les égarerons en route.
Arrivée vers 3 heures de l’après-midi à Douvres, «Dovre-sur-la-mer» de Charles d’Orléans ; vous verrez le château où le poète prisonnier écrivit le sublime poème dont le refrain me plaît tant : «France, que mon cœur aimer doit !»
L’automobile de sir Philip Sassoon nous attendra pour nous mener à un quart d’heure de là, à Port-Lympne, lieu de débarquement de Jules César en Angleterre, rien de plus et rien de moins. C’est là que nous habiterons, c’est là qu’eut lieu, au lendemain de la guerre, une conférence qui réunissait Lloyd George, Alexandre Millerand, le maréchal Foch, Philippe Berthelot etc… Vous aurez la chambre que Foch habita. Elle n’a rien de guerrier, rassurez-vous. […].
În apropierea acestor două direcții, care aparțin fie literaturii „de sus“, fie literaturii „de frontieră“, pot fi plasate romanele „de consum“, semnate de Martha Bibescu cu un pseudonim, Lucile Decaux — o trimitere la numele surorii lui Chateaubriand, unul dintre scriitorii ei preferați, alături de Marcel Proust sau de Paul Claudel.
Aidoma literaturii propriu-zis memorialistice, diaristica sau corespondența Marthei Bibescu impresionează prin diversitate (medii, persoane, întîmplări), prin acuitatea percepției şi printr-o cuceritoare inteligență expresivă. Toate acestea avînd ca suport atît experiența salonardă a prozatoarei (ea însăşi un perfect amfitrion), cît şi o solidă bibliografie istorică, genealogică şi literară, asimilată pe deplin. În schimb, literatura prozatoarei Lucile Decaux, născută (după cum a povestit la un moment dat chiar Martha Bibescu) în urma unui pariu, şi destinată „midinetelor“ obişnuite să plîngă pe paginile unui roman, are mai toate caracteristicile literaturii de consum. Poveşti de dragoste imposibilă (ca în Charlotte et Maximilien: les Amants chimériques, Gallimard, Paris, 1937), cu personaje istorice de prim-plan, melodramatism (prezent aproape peste tot), suspans cu atentate care pînă la urmă îşi ating ținta, şi jurăminte romantice, rostite la fiecare trei-patru pagini (ca în Katia ou le Démon bleu du tsar Alexandre, Gallimard, Paris, 1938), dar şi suficient de numeroase accente autobiografice.
Cum era de aşteptat, nici romanele „înalte“ ale Marthei Bibescu (cele semnate „Princesse Bibesco“) nu ocolesc cîteva dintre clişeele obişnuite (dar eficiente) ale literaturii de consum. În Papagalul verde, o soră îşi descoperă fratele secret în ultimele pagini ale cărții, după care se retrage la o mînăstire, iar iubiri imposibile avem şi în Catherine-Paris, considerat a fi o capodoperă a anilor ’20–’30, sau în romanul Égalité (Grasset, Paris, 1935), unde un capitol (X) este intitulat chiar „Les disjoints“. Însă ceea ce se reține cu precădere din paginile cărților scrise pentru cititorii ceva mai pretențioşi ține de țesătura densă a referințelor istorice sau culturale şi mai ales de specificul unor existențe desfăşurate în mediile aristocratice ale vremii. Pe acest teren, prozatoarea se dovedeşte a fi o mare maestră de ceremonii, care stăpîneşte la perfecție atît arta dificilă a conversației (unde aluziile istorice şi cuvintele de spirit joacă un rol decisiv), cît şi eticheta. Adică regia scenelor cu program impus (primiri, baluri, nunți, recepții, vizite, înmormîntări) sau schema instantaneelor de gen (un schimb de mingi pe un teren de tenis, încadrat de cîte un protocolar „A votre service !“, ritualul vînătorilor cu hăitaşi şi cu puşti Winchester şi Manlicher-Schaunhau, relația dintre bijuterii, toalete şi ocazia în care acestea au fost etalate sau aranjamentul floral al grădinilor, pe zone geografice şi pe anotimpuri). E ca şi cum, înainte de a expira, toată această lume ieşită din paginile Almanahului Gotha („six ou sept nationalités différentes, mais une seule société“) şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a mai da o reprezentație în romanele Marthei Bibescu.
Bibliografie: Les Huit Paradis, Ed. Hachette, Paris, 1908, 21936 (traducere în limba română de Tudor Nicolaescu, Bucureşti, 1946); Alexandre Asiatique (biografie), Ed. Hachette, Paris, 1912; Une Fille de Napoléon (biografie romanțată, prefață de Frédéric Masson), Ed. de la Sirène, Paris, 1921 (reeditată cu titlul Une Fille inconnue de Napoléon, Ed. Flammarion, Paris, 1935) ; Isvor, le pays des saules, Ed. Plon, Paris, 1923 (traducere nesemnată în limba română, prefață de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, [1938]; Ed. Plon, Paris, 21946 ; traducere în limba română de Anca-Maria Christodorescu, prefață de Maria Brăescu, Bucureşti, 2000); Le Perroquet vert, Ed. Grasset, Paris, 1924 (traducere în limba română, prefață şi tabel cronologic de Const. Popescu, Bucureşti, 1998); Une Visite à la Béchellerie, suivi par Les Pèlerins de la Montagne Sainte-Geneviève (amintiri), Madame Lesage, Paris, 1925 ; Catherine-Paris, Ed. Grasset, Paris, 1927 (traducere în limba română de Maria Brăescu şi Gheorghe Lăzărescu, Bucureşti, 1996); La Turquoise (povestiri), À l’Enseigne de la Porte Étroite, Paris, 1928; Au bal avec Marcel Proust, Ed. Gallimard, Paris, 1928 (traducere în limba română de Tudor Ionescu, Cluj, 1976); Noblesse de robe (articole despre modă), Ed. Grasset, Paris, 1928; Quatre Portraits, Ed. Grasset, Paris, 1929 (traducere parțială în limba română, Două portrete — regele Ferdinand şi Anatole France —, Bucureşti, 1930); Jour d’Égypte (note de drum), Ed. Flammarion, Paris, 1929; La Maison du bon Dieu (evocări), Ed. Henry Jonquières, Paris, 1929; Pages de Bukovine et de Transylvanie (evocări), Ed. des Cahiers Libres, Paris, 1930; Croisade pour l’Anémone (Lettres de Terre-Sainte), Ed. Plon, Paris, 1931; Le Destin de Lord Thomson of Cardington, suivi de Smaranda, Ed. Flammarion, Paris, 1932 (traducere nesemnată în limba română, Bucureşti, 1936; traducere în limba română de Vasile Zincenco, prefață de Ion Bulei, Bucureşti, 2002 ; ediție îngrijită şi prefață de Ion Grecescu, completată cu Smaranda, Bucureşti, 2005); Égalité (roman), Ed. Grasset, Paris, 1935; Le Rire de la naïade (eseuri), Ed. Grasset, Paris, 1935; Un Tendre Amour de Napoléon: Marie Walewska (biografie), Ed. Grasset, Paris, 1936; Images d’Épinal, Ed. Plon, Paris, 1937 (traducere în limba română de Elena Bulai, Bucureşti, 1998); Charlotte et Maximilien : les amants chimériques, Ed. Gallimard, Paris, 1937 ; Loulou, prince impérial, Ed. Gallimard, Paris, 1938; Katia ou le Démon bleu du tsar Alexandre, Ed. Gallimard, Paris, 1938 (traducere în limba română, Bucureşti, 1939) ; Louison : le bel amour du dernier roi de France, Ed. Gallimard, Paris, 1938; Feuilles de calendrier (miscellanea), Ed. Plon, Paris, 1939; In Memoriam: l’Abbé Mugnier et Lady Leslie, Ed. Fayard, Paris, 1946; Pont l’Abîme ou la grande passion de la duchesse de Baume (biografie), Ed. Fayard, Paris, 1947; Câline ou la Folle Équipée de la duchesse de Berry (biografie), Ed. Gallimard, Paris, 1948; La Vie d’une amitié (corespondența cu abatele Mugnier), 3 vol., Ed. Plon. Paris, 1951, 1955, 1957; Theodora ou le Cadeau de Dieu (evocare), Ed. Amsterdam, Paris, 1953; Churchill ou le Courage (biografie), Ed. Albin Michel, Paris, 1956; Elizabeth II (biografie), Ed. Albin Michel, Paris, 1957; La Nymphe Europe, vol. I, Ed. Plon, Paris, 1960; Échanges avec Paul Claudel: nos lettres inédites, Mercure de France, Paris, 1971 (traducere în limba română de Maria Brăescu şi Gheorghe Lăzărescu, Bucureşti, 1992); Où tombe la foudre (vol. II din La Nymphe Europe), Ed. Bernard Grasset, Paris, 1976; Jurnal politic 1939–1941 (prefață, selecție, note şi traducere în limba română de Cristian Popişteanu şi N. Minei), Bucureşti, 1979; Imagini de album (traducere în limba română de Elena Bulai), Bucureşti, 1998; Un sacrificiu regal. Ferdinand al României (traducere în limba română de Maria Brăescu), urmat de Cuvîntări şi documente ale regelui Ferdinand, Bucureşti, 2000; Jurnal 1915 (text, traducere, note şi index de Vasile Zincenco, prefață de Ion Bulei), Bucureşti, 2001; Jurnal berlinez ’38 (traducere în limba română, note şi addenda de Dumitru Hîncu), Bucureşti, 2001. V. şi Dan C. Mihăilescu, De la coroana regală la Cercul Polar (antologie), Bucureşti, 2007.
Referințe: Maria Brăescu, Interferențe româneşti în opera Marthei Bibescu, Bucureşti, 1983 (cu mai multe fotografii şi cu un portret executat de J.Al. Steriadi); Ghislain de Diesbach, La Princesse Bibesco, 1886–1973, Ed. Perrin, Paris, 1986, 21997 (traducere în limba română de Constantin Popescu, Bucureşti, 1998); Christine Sutherland, Enchantress: Marthe Bibesco and Her World, Ed. Farrar, Straus & Giroux, New York, 1996 (Ed. John Murray, Londra, 1997; traducere în limba germană, Ed. S. Fischer, Frankfurt pe Main, 1998; traducere în limba română de Elena Giurcă, Bucureşti, 2004); Alexandru Dragomirescu, Universul epistolar al Marthei Bibescu, Ploieşti, 1997; Dumitru Hîncu, Martha Bibescu. Intrigă fără iubire. Piesă jucată în culise, Bucureşti, 2002; Narcis Dorin Ion, Mogoşoaia. Trei secole de istorie, 1702–2002, Bucureşti, 2002; Martha Bibescu în timpul ocupației germane la Bucureşti, studiu de Constantin Iordan, urmat de un fragment din jurnalul prințesei (15 noiembrie 1916–17 martie 1917) în traducerea Lidiei Simion, şi alte documente (ediție bilingvă), Bucureşti, 2005; Constantin Iordan (editor), Martha Bibescu şi prințul moştenitor al Germaniei. File de istorie, 1909–1910 (traducere în limba română de Claudia Dumitriu şi Lidia Simion, studiu introductiv, note şi indice de Constantin Iordan), Iaşi, 2010. Vezi şi I.M. Ştefan, V. Firoiu, Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc, Bucureşti, 1975 ; Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1975; Iosif Igiroşianu, Clepsidra amurgului. Evocări marginale (capitolul „Ocsebibii“ [Bibeştii]), Bucureşti, 1976 ; Şerban Cioculescu, Itinerar critic, III, Bucureşti, 1979; Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, Bucureşti, 1980; Mircea Popa, Convergențe europene, Oradea, 1995; Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti — Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Ființe dispărute (ediție îngrijită de Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu; cuvînt înainte de Paul Cernovodeanu), Bucureşti, 1995; Petre Pandrea, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare (ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea), Bucureşti, 2001 ; Simona Cioculescu, Printre cărți şi manuscrise, Bucureşti, 2005.
Cam în acelaşi spirit, dar cu mult mai multe detalii şi nuanțe este compus şi horoscopul pe care Martha Bibescu l-a introdus la sfîrşitul volumului memorialistic La Nymphe Europe (Plon, Paris, 1960), primul dintr-o serie care ar fi trebuit să cuprindă mai întîi trei, iar apoi douăzeci şi şapte de volume, dar care s-a întrerupt după cel de-al doilea, publicat abia în 1976 de Editura Grasset sub titlul Où tombe la foudre, într-un tiraj confidențial:
Elle a une citoyenneté, celle qu’elle a choisie; elle n’aura pas, elle n’aura jamais de nationalité. Toutes ses allégeances seront volontaires, consenties par elle, et respectées. Elle aimera d’un amour qui dépasse l’amour-propre des pays, des gens, des choses qui n’aiment qu’eux-mêmes et s’entre-détesteront tout le temps qu’il faudra pour en revenir de la guerre à la paix et inversement. Elle s’étonnera toujours, voyant les ennemis d’hier se rechercher, partager les mêmes voitures et les mêmes honneurs, que ce soit toujours après et jamais avant.
Chiar dacă îşi imaginează că i-ar fi fost întocmit la naştere de nişte țigănci în rol de ursitoare locale, horoscopul din La Nymphe Europe i se potriveşte ca o mănuşă Marthei Bibescu, dintr-un motiv cît se poate de simplu. A fost întocmit tîrziu, chiar de către autoare, cu acea subiectivitate… obiectivă specifică celor care, ajunşi aproape de capătul unui drum lung şi complicat, au dreptul să pretindă că se cunosc şi că au avut dreptate. Astăzi, europenismul Marthei Bibescu nu ne mai poate surprinde. În perioada interbelică însă, puțini au fost cei care să-l fi apreciat. Printre cele cîteva excepții, lordul Thomson, care în Smaranda (un omagiu adus Marthei Bibescu) a ştiut s-o fixeze cu maximă precizie nu numai în raport cu epoca în care a trăit, dar şi cu viitorul: „Are o minte pur europeană. Peste zece ani, acest gen de minte va fi salvarea Europei — astăzi aduce numai reproşuri.“
Aşadar, ce ne-a lăsat prințesa Martha Bibescu, înainte de a se retrage în posteritatea propriului ei horoscop şi după ce a scăpat de (măcar o parte din) reproşuri ?
Mai întîi, o fascinantă biografie europeană, printre cele mai fascinante ale întregului secol XX. Descendentă pe linie maternă a Mavrocordaților, care în secolul XVIII au domnit de mai multe ori în Țara Românească şi în Moldova, căsătorită ea însăşi cu nepotul unui domnitor şi introdusă prin această alianță în biografia apocrifă a lui Napoleon, pe care a şi romanțat-o într-una dintre primele ei cărți (Une Fille de Napoléon, Ed. de la Sirène, Paris, 1921), Martha Bibescu a trăit o viață care s-a intersectat cu viața unor capete încoronate (regele Carol I şi regina Elisabeta, regele Ferdinand şi regina Maria, regele Carol II, Kronprinz-ul Friedrich Wilhelm al Germaniei, regele Alfons XIII al Spaniei), a unor importanți oameni politici (de talia unor Henry de Jouvenel, Ramsay MacDonald, Winston Churchill sau Charles de Gaulle), a unor mari scriitori (de anvergura unui Proust) sau a unor militari de grad înalt (între care lordul Thomson a ocupat un loc special în inima ei, aşa încît după decesul lui tragic, prozatoarea i-a dedicat o întreagă carte). Şi cu toate că a fost atrasă de putere ca fluturii de strălucirea unei lămpi, Martha Bibescu nu şi-a ars aripile în apropierea flăcărilor hipnotice. Dimpotrivă, s-a priceput să-i influențeze pe mai toți cei pe care i-a cunoscut. Cu inteligența, cu frumusețea şi cu farmecul ei personal, considerat de majoritatea celor care au întîlnit-o ca fiind irezistibil. Atît de irezistibil, încît în cursul primului război mondial, împăratul Wilhelm al II-lea ar fi declarat că Zeppelinele sale nu vor bombarda Parisul cît timp Martha Bibescu se va afla acolo.
Dar viața a plasat-o pe scriitoarea-aristocrată şi în preajma altor personaje de prim-plan, unele nefrecventabile (de felul Elenei Lupescu, pe care n-a ezitat s-o linguşească), altele de-a dreptul criminale (cazul mareşalului Hermann Göring, întîlnit în 1938 în Germania nazistă, cu ocazia unui congres internațional al aviației, vizitat împreună cu soțul ei, prințul George-Valentin Bibescu, din obligație protocolară, şi despre a cărui mitocănie exponențială ne-a lăsat în jurnalul ei cîteva pagini nimicitoare).
Şi pentru că a venit vorba de aviație, nu doar oamenii importanți au jucat un rol deosebit în viața Marthei Bibescu, ci şi cîteva dintre vehicolele emblematice ale aristocrației de stil Art Déco din prima jumătate a secolului XX, menite să anuleze distanțele şi să apropie.
În primul rînd, automobilul. Cel dintîi, o bijuterie mecanică a soțului său: un Mercedes de 20 HP, cu ajutorul căruia foarte tînăra Martha Bibescu a ajuns în 1905 pînă în Persia şi căruia i se datorează, măcar în parte, debutul ei editorial cu Les Huits Paradis (Hachette, Paris, 1908), elogiat de Proust şi premiat de Academia Franceză.
Apoi trenul de mare lux care a fost Orient-Express-ul, inventat pentru a pune în legătură, exact ca Martha Bibescu (adică la cel mai înalt nivel, cu mult rafinament şi cu o deosebită eficiență), Orientul cu Occidentul. Că lucrurile au stat aşa ne lămureşte un fragment din romanul Catherine-Paris (Grasset, Paris, 1927), în care, schimbînd ce e de schimbat, vom recunoaşte itinerarul navetei europene pe care Martha Bibescu a făcut-o pînă la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, între Paris şi Mogoşoaia, via Posada:
Les trains étaient la merveille qui arrange toutes les vies. Le continent, rétréci par la vitesse, n’était-il pas devenu un simple département : l’Europe, chef-lieu Paris, villes principales : Vienne, Berlin, Pétersbourg ? Quand Mme de Sévigné quittait le Marais pour sa terre de Bretagne, elle mettait quinze jours à s’y rendre, et par quels chemins ! Plus heureuse d’être née trois siècles plus tard, Catherine possédait une maison des champs à cinquante-six heures de voyage seulement de la capitale. Elle s’y rendrait par un chemin doux et glissant, avec son lit, sa table et sa cuvette.
Trenul era o minune care aranja toate viețile. Oare continentul, micşorat prin viteză, nu devenise un simplu județ : Europa, cu capitala Paris, cu oraşe principale : Viena, Berlin, Petersburg ? Cînd doamna de Sévigné părăsea cartierul Marais din Paris pentru a se duce la moşia ei din Bretania, făcea cincisprezece zile pe drum, şi ce drum ! Mai fericită că s-a născut trei secole mai tîrziu, Catherine poseda o casă la țară la numai cincizeci şi şase de ore distanță de capitală. Mergea pe un drum lin şi alunecos, cu pat, cu masă, cu chiuvetă.
(Versiunea Maria Brăescu, Gheorghe Lăzărescu)
În fine, aeroplanul, încă o mare pasiune a soțului („pilote-aviateur breveté de l’École Louis Blériot“, „le vingtième homme volant du monde“), transferată treptat-treptat soției. În ce priveşte navigația aeriană, ştim de la Christine Sutherland (Enchantress: Marthe Bibesco and Her World, New York, 1996) că în vastul jurnal ținut ani de-a rîndul de Martha Bibescu, un caiet special („Caietul verde“) a fost rezervat însemnărilor făcute în avion, mai ştim că un şir de spectaculoase perspective aeriene, înregistrate à vol d’oiseau, străbate şi scrisorile trimise abatelui Mugnier în cursul anilor ’30, iar în monografia lui din 1986 (La Princesse Bibesco), Ghislain de Diesbach citează un fragment extras dintr-un jurnal inedit al anului 1934, care vorbeşte despre pasiunea pentru aviație a prozatoarei, dar şi despre natura ei transnațională, fixată mental în umbra continentală a ruinelor Imperiului Roman:
En volant au-dessus de l’Egypte, de la Crète, de la Grèce, de Rome, de la Provence, j’ai conscience de n’appartenir à rien, si ce n’est à cette grande chose qui n’est plus, l’Empire romain, et qui est encore…
De altfel, una dintre cele mai puternice şi mai impresionante scene imaginate de Martha Bibescu, scena vie a unei morți, plasată chiar la începutul cărții despre Destinul lordului Thomson of Cardington (Le Destin de Lord Thomson of Cardington, suivi de Smaranda, Flammarion, Paris, 1932 ; traducere în limba română de Vasile Zincenco, Bucureşti, 2002), ține tocmai de lumea fascinantă, dar periculoasă, a diverselor „maşini zburătoare“ din epoca pionieratului („les chaudières errantes“, cum le numeşte ea la un moment dat), în cazul acesta un uriaş zepelin construit în 1930 în Anglia, pentru a lega India de Marea Britanie, şi prăbuşit în toiul nopții, pe una dintre coastele Franței, la doar cîteva ore de la plecare :
Non loin d’un lieu nommé Crève-Cœur, près de Beauvais, en France, il est, sur un coteau, une petite forêt aimée des lièvres, qui s’appelle le bois d’Allonne. Dans la nuit orageuse du 4 au 5 octobre 1930, un braconnier s’y tenait à l’affût, sûr de ne rencontrer aucun garde «par ce temps à ne pas mettre un chien dehors», comme il l’a dit depuis, à Londres, devant la commission d’enquête sur le désastre du R-101.
C’est alors qu’il vit ce que des yeux humains n’avaient encore jamais vu : un vaisseau, qui, pour la forme et la grandeur, ressemblait à une nef d’église, s’en venait vers lui, par les airs, en chavirant. Il crut que c’était la cathédrale de Beauvais elle-même, emportée par la tempête, sur l’ordre du diable, car la chose énorme volait et elle était pleine de lumière, comme si l’on y célébrait quelque solennel office des morts. Puis, les lumières s’éteignirent toutes à la fois : un bruit immense emplit le ciel et la terre, et le bocage s’éclaira jusque dans ses profondeurs. L’instant d’après, la cathédrale aérienne, écrasée sur la colline, brûlait.
Nu departe de locul numit Crève-Cœur, lîngă Beauvais, în Franța, se află pe o coastă o pădurice iubită de iepuri, zisă pădurea de la Allonne. În noaptea de 4 spre 5 octombrie 1930, în plină furtună, stătea aici la pîndă un braconier, sigur că nu va întîlni nici un paznic „pe o vreme din acelea de nu-ți vine să dai nici cîinele afară din casă“, cum a spus el apoi la Londra, în fața comisiei de anchetă care cerceta prăbuşirea lui R-101.
Văzu atunci un lucru nemaivăzut de ochi de om : o navă care, ca formă şi mărime, semăna cu nava unui biserici, venea spre el prin văzduh, răsucindu-se. Crezu că e chiar catedrala din Beauvais luată pe sus de furtună la porunca diavolului, căci acel obiect enorm zbura şi era plin de lumini, de parcă s-ar fi ținut în el o slujbă solemnă pentru morți. Apoi luminile se stinseră toate deodată : un zgomot imens umplu cerul şi pămîntul, iar crîngul se lumină pînă-n străfunduri. În clipa următoare, catedrala aeriană, zdrobită pe coline, ardea.
(Versiunea Vasile Zincenco)
Este epoca în care competiția dintre diferitele aparate de zbor (mai exact, între cele mai grele şi cele mai uşoare decît aerul) era în plină desfăşurare, iar demnitatea de „Ministru al Aerului“, inaugurată în Marea Britanie de lordul Thomson of Cardington, putea să pară „un titre shakespearien“.
Pentru toate aceste motive care țin de calitățile ei, dar şi de specificul orizontului larg în care s-a mişcat cu virtuozitate, Martha Bibescu a fost nu numai elogiată de admiratori sau imortalizată în portretele unor pictori celebri (între care Giovanni Boldini şi Édouard Vuillard), dar şi (sau mai ales) calomniată, bîrfită şi invidiată. Între altele, a fost acuzată că a cochetat cu ocupantul (nemții, în timpul primului război mondial, sovieticii, la sfîrşitul celui de-al doilea) sau cu unii demnitari ai regimului comunist din epoca Dej (prin Ambasada R.P.R. de la Paris), ba chiar că ani de zile s-ar fi îndeletnicit cu spionajul. De aceea, adversarii (printre care şi Elena Văcărescu sau Anna de Noailles) au poreclit-o „la mouche du Boche“ sau, şi mai rău, „Martha Hari“ (aluzie mai mult decît transparentă la celebra spioană pe care francezii au executat-o în 1917), iar ceva mai tîrziu, intransigentul Eugen Lozovan a găsit de cuviință că merită s-o treacă „pe tabelele colaboraționiştilor“, într-o notă publicată în Stindardul (nr. 98, mai 1967), sub titlul „Recuperarea principesei“. Mai mult, în octombrie 1931, în Franța, pentru a face să nu i se acorde Legiunea de Onoare, săptămînalul parizian Carrefour a publicat o fotografie din timpul primului război mondial, cu Martha Bibescu anturată în Bucureşti de trei ofițeri germani ai armatelor de ocupație, aşa încît abia peste treizeci de ani scriitoarea va reuşi să obțină această înaltă distincție. Pentru ca spre sfîrşitul anului 1940, abia instalați la putere, legionarii să-i confişte arhiva personală păstrată la Mogoşoaia, după ce tot ei, dar cu doi ani mai-nainte, distruseseră, după cum îşi aminteşte chiar Martha Bibescu în La Vie d’une amitié (vol. II, Plon, Paris, 1955), o mare parte din tirajul volumului Izvor, pentru că editorul era evreu, iar cartea era însoțită de o prefață semnată de un mason, Mihail Sadoveanu.
Nici sub raport strict literar lucrurile n-au arătat cu totul altfel. Lăsîndu-i la o parte pe străinii care au admirat-o (Proust, Claudel, Valéry, Cocteau, Rilke, Paul Souday şi mulți alții), bilanțul receptării datorate românilor (a celor din exil mai ales, după cel de-al doilea război mondial) e precumpănitor negativ. Aşa de exemplu, în timp ce un Mircea Eliade s-a arătat entuziasmat de Izvor, de corespondența cu abatele Mugnier şi chiar de memorialistica genealogic-metempsihotică din La Nymphe Europe, Horia Stamatu, un fost activist al extremei drepte din România, a supus-o unui adevărat linşaj exegetic în Cuvântul în exil (nr. 4, septembrie 1962), I. Negoițescu, reputat pentru firea şi opiniile sale sucite, a considerat-o pe Martha Bibescu, într-un articol publicat în Cuvântul românesc (nr. 130, februarie 1987), o prințesă „abandonată în arhivele istoriei literare şi ale istoriei propriu-zise“, o scriitoare aproape „deplin ignorată“, iar Monica Lovinescu, foarte puțin sensibilă față de tot ceea ce nu s-a încadrat în orizontul unei stricte actualități, a susținut ceva asemănător într-un articol publicat în Limite (nr. 15, martie 1974), la scurt timp după decesul prozatoarei. „Încă dela sfârşitul ultimului război, scria pe atunci Monica Lovinescu, Prințesa Bibescu nu mai reprezenta o prezență vie în literele franceze.“ Sau şi mai categoric: „Cărțile ei nu mi-au fost niciodată necesare“. Prin contrast, în noiembrie 1975, la doi ani de la decesul Marthei Bibescu, La Nouvelle Revue des Deux Mondes „aducea un omagiu emoționant strălucitei scriitoare despre care Cocteau spunea: «Are simțul sublimului, limpezimea misterului şi evidența inegalabilului»“ (apud I. Igiroşianu).
Dacă totuşi i s-ar putea reproşa ceva scriitoarei, atunci nu inactualitatea ar trebui adusă în discuție (dimpotrivă, proiectul ei de toleranță socială, de ecumenism şi de integrare paneuropeană, vizibil mai ales în Izvor şi în La Nymphe Europe, dar şi în Katia ou le Démon bleu du tsar Alexandre, e mai actual ca oricînd), ci, eventual, excesul unor calități rarissime, şi mai ales, excesul de inteligență expresivă, concretizat în mulțimea replicilor sentențioase şi a frazelor aforistice din cărțile sau din scrisorile care îi poartă semnătura. Aceasta fiind forma scrisă a şarmului ei cerebral, cu adevărat ieşit din comun. Şi asta pentru că, în mai tot ceea ce a publicat Martha Bibescu se simte nu numai efortul rațional de a surprinde şi de a numi esențialul, dar şi privirea aruncată permanent în afară, sau cochetăria trădată de interesul evident pentru impresia imediată pe care scrisul ei o poate provoca. Orice ar face, atunci cînd scrie, Martha Bibescu se plasează tot în centrul unui salon. E, cum a observat unul dintre memorialiştii care au cunoscut-o la mijlocul secolului trecut, „un extraordinar personaj, mereu în reprezentație“. Şi orice s-ar spune, excesul de inteligență poate fi şi el un păcat. Ca de altfel şi păcatul mult mai mare (amintit de lordul Thomson, cu admirație, în cartea lui despre Martha Bibescu) de a fi frumoasă, inteligentă şi bogată în acelaşi timp ! Dar într-un timp ca al nostru, dominat de excesul de prostie, nu e oare de preferat excesul de inteligență ?
Tot în spirit luminat-aristocratic, Martha Bibescu ne-a mai transmis şi o impresionantă ctitorie de o cu totul altă natură decît cea strict literară, dar cu o valoare simbolică şi materială greu de egalat. Palatul brâncovenesc de la Mogoşoaia, salvat de pasiunea, de tenacitatea şi de hărnicia ei, şi asta împotriva istoriei însăşi. „J’étais avertie, et de plusieurs côtés à la fois (se destăinuie ea în volumul II din La Vie d’une amitié), que d’investir des capitaux, sentimentaux ou autres, dans cette partie reculée de l’Europe, était une folie, une mauvaise opération bancaire. Mais je n’en avais cure.“ Cu ajutorul arhitectului G. M. Cantacuzino, dar şi al unor specialişti aduşi din Italia, Martha Bibescu a dat viață unei vechi ruine domneşti şi a transformat palatul de la Mogoşoaia într-un simbol al creativității şi chiar al rezistenței valahe în fața vicisitudinilor cu care a fost confruntată, secole de-a rîndul, Țara Românească. „Je consacrai dix-sept ans de ma vie (va nota ea în primul volum al corespondenței cu abatele Mugnier) à cette œuvre d’amour qui était aussi un acte de foi dans les destinées d’un pays longtemps malheureux, que je croyais appelé à renaître.“ Rezultatul imediat vizibil ? „Din 1912 până în 1942, deci trei decenii, după cum susține Petre Pandrea în memoriile sale penitenciare publicate în 2001, salonul de la Mogoşoaia a fost plin, aproape zilnic, dejun, ceai, cină, de diplomați, foşti şi viitori miniştri, oaspeți străini de marcă.“ Chiar dacă Petre Pandrea a exagerat, avem de a face cu o performanță pe care doar un transnațional de talia Marthei Bibescu a fost capabil s-o realizeze. Fără ea, e aproape sigur că Mogoşoaia ar fi avut soarta celuilalt important castel aşezat între Dunăre şi Carpați, la Potlogi, din inițiativa aceluiaşi destoinic principe care a fost Constantin Brâncoveanu. Într-un fragment de jurnal din august 1967, citat de acelaşi Ghislain de Diesbach în monografia sa, Martha Bibescu dovedeşte că ştia foarte bine acest lucru : „Sans moi ce palais s’en allait tout doucement se noyer dans l’étang… Je l’en ai retiré par mes sortilèges… Il me survivra si je ne lui survis pas.“ Însă nici Martha Bibescu n-ar fi fost, fără Mogoşoaia, ceea ce a devenit. Şi tot ea este cea care ne-o spune : „Ce n’est pas moi qui ai restauré Mogosoëa, c’est Mogosoëa qui m’a restaurée.“
În sfîrşit, dar de fapt în primul rînd, îi datorăm Marthei Bibescu o operă literară amplă (aproape patruzeci de cărți editate în Franța, România, S.U.A., Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Germania sau Spania), complexă şi reprezentativă pentru noi, tocmai pentru că a fost scrisă de o româncă, pentru străini, în limba franceză. Atît de complexă şi de reprezentativă, încît contemporanii ei (o afirmă tot Petre Pandrea) au fost convinşi că, „prin activitate şi încordare literară între cele două războaie mondiale“, ea va fi cea care „va lua premiul Nobel“. Din străinătate, Rilke i-a scris traducătorului său, Ion Pillat, că a învățat să iubească România după ce a citit Isvor, le pays des saules, iar în 1968, înainte de a ajunge la Bucureşti, şi ca să-şi facă o imagine despre țara pe care urma s-o viziteze, generalul de Gaulle s-a folosit şi el de această frumoasă carte de vizită națională a transnaționalei Martha Bibescu. Aşadar, dacă spioană în adevăratul sens al cuvîntului Martha Bibescu n-avea cum să fie, ea a fost, cu siguranță, una dintre cele mai performante arme secrete ale diplomației româneşti. Şi nu mai puțin, un curier de lux, angajat în cîteva din momentele de mare răscruce ale istoriei. Cînd întregul ei jurnal ne va sta la dispoziție, vom avea, cu siguranță, destule surprize la acest capitol. Pînă atunci, încă o probă concludentă e de găsit într-un comentariu inclus în cel de-al treilea volum al scrisorilor expediate abatelui Mugnier. Aflată în iunie 1942 în Elveția, Martha Bibescu primeşte într-un hotel din Lausanne vizita ambasadorului Statelor Unite, Leylan Harrisson (cunoscut de pe vremea cînd acesta reprezenta țara sa în România), care o roagă să facă tot posibilul pentru a transmite guvernului de la Bucureşti un mesaj crucial : „Vous allez retourner là-bas [...]. Eh bien ! par n’importe quel moyen que vous jugerez bon, faites-leur comprendre que s’ils ne dépassent pas leurs frontières et que s’ils retirent à présent leur troupes de Russie, à la table de la Conférence, votre pays sera sous la protection des Etats-Unis...“. Cum în iulie 1942, Salazar îi transmitea mareşalului Antonescu, prin Mircea Eliade, un mesaj asemănător, mărturia aceasta e mai mult decît verosimilă.
Privită în ansamblu, literatura Marthei Bibescu s-a dezvoltat, din 1908, de la debut, şi pînă la începutul anilor ’70, pe cîteva mari direcții, între care nu este întotdeauna uşor să trasezi liniile despărțitoare.
O primă direcție o reprezintă literatura cu suport integral românesc, şi în această categorie vîrful de lance îl reprezintă volumul Izvor, țara sălciilor, scris în limba franceză în Elveția şi în România, publicat la Paris în 1923 şi tradus în româneşte în 1938. În cîteva cuvinte, ceea ce a reuşit să pună în valoare Vasile Alecsandri prin pastelurile sale şi ceea ce au colecționat cu acuratețe documentară folcloriştii epocii interbelice (un Constantin Brăiloiu, de exemplu), a trăit şi a proiectat în Izvor Martha Bibescu, într-o proză elegantă, ingenios structurată şi nu de puține ori poetică. Inițiată pas cu pas (adică pe anotimpuri) de un expert local (Baba Uța, „gardienne de la tradition orale“), dar şi de propria pasiune care creşte pe măsură ce se înmulțesc cunoştințele ei despre țară, autoarea găseşte energia de a trece în revistă şi de a comenta mai toate datinile şi sărbătorile păgîne sau creştine ale oamenilor în preajma cărora s-a hotărît să trăiască. Ajunul Floriilor („Sîmbăta lui Lazăr“) şi Floriile, Focul morților şi „Strigarea peste sat“, Rocmanii, „Paştele Blajinilor“ şi Ropotinul (care se ține „la douăzeci-şi-patru de zile după Paşti“), „Sărbătoarea prieteniei“ (frații de cruce), „Sângiorgiul vacilor“, Armindenul („Pomul de Mai“), Paparudele, ciclul colindelor de Crăciun (Steaua, Pluguşorul, Sorcova), Boboteaza, precum şi un şir parcă nesfîrşit de momente de magie albă sau neagră, legate de Împăratul furnicilor (de care depinde ca vacile să aibă sau nu lapte), de comori, de strigoi, de vampiri („morții care se omoară“) şi mai ales de Noaptea Sfîntului Vasile, cînd fetele de măritat recurg la tot felul de farmece care mai de care mai ingenioase, pentru a-şi recunoaşte şi întîlni cît mai repede ursitul. Cu plumb topit, cu oglinda, cu lumînarea de Paşti, din care doi stropi de ceară au fost picurați într-o strachină cu apă, cu „două şuvițe de păr de porc“, puse „pe un vătrai deasupra focului“, cu „două frunze de salcie sfințită“, aşezate în bătaia vîntului, şi chiar cu pofta de prăjituri a unei pisici :
Avec de l’eau enchantée qu’elles ont gardée dans leur bouche le temps de contourner trois fois l’arbre le plus proche, avec de la farine volée et cachée dans leur sein, les filles pétrissent un petit gâteau qu’elles enduisent de graisse et de miel. Après l’avoir fait cuire dans l’âtre, elles l’offrent gracieusement au chat de la maison.
– Chat joli, prends mon petit corps que voici, lui disent-elles de leur voix la plus mielleuse.
Et celle dont le gâteau sera le premier mangé sera la première mariée. Mais si le chat ne fait que flairer le gâteau, sans l’emporter, cela voudra dire que la fille sera recherchée, mais pas encore épousée […].
Avant la Saint-Basile, c’est jeûne et carême pour le chat de la maison, un jour et peut-être deux, pour le mettre en appétit.
(Isvor, le Pays des saules, quatrième partie, XXXVII, „Les Sortilèges“,)
Cu apă descântată, pe care au ținut-o în gură până ce au înconjurat de trei ori pomul cel mai apropiat, cu făină furată şi ascunsă’n sân, fetele plămădesc câte o turtă, pe care o ung cu grăsime şi miere. După ce au copt-o în vatră, o întind îmbietor pisicii din casă.
– Pisică frumoasă, iată trupşorul meu, îi spun ele cu o voce mieroasă.
Şi fata a cărei prăjitură o va mânca pisica mai întâi, va fi mireasă înaintea celorlalte. Dar dacă pisica va mirosi numai prăjitura, fără s’o ia, înseamnă că fata va avea multă căutare, dar nu se va mărita încă […].
Înainte de Sfântul Vasile, e post ca de Paşti pentru pisica din casă, o zi şi chiar două, ca să-i stârnească apoi pofta de mâncare.
(Isvor, țara sălciilor, partea a IV-a, XXXVII, „Farmecele“, versiunea 1938)
Cum se încheie aventura acestui amănunțit periplu etnopsihologic, care reprezintă, în fond, adevărata lună de miere a Marthei Bibescu ? Cum era de aşteptat. Prin cîteva paragrafe care consemnează rezultatul unei lungi, dar fructuoase inițieri, şi care echivalează cu o declarație de dragoste. O dragoste mai puternică decît cea în numele căreia un bărbat (poate lordul Thomson, „ascuns“ de prozatoare în prefața cărții) îi scrie Marthei Bibescu din străinătate, oferindu-se să-i dea o altă țară:
Je traverse une crise d’orgueil géologique. Je me sens attachée à ce sol, un des plus vieux d’Europe.
Lorsqu’il n’y avait encore qu’un tout petit peu d’Irlande, à peine un peu de Scandinavie émergeant de la mer, cette terre où je suis existait déjà. C’était la terre ferme, elle servait ! Tout l’orgueil nobiliaire ne se réduit-il pas à ceci : avoir le plus anciennement servi ?
J’aime ce pays qui n’a pas de routes, moi si sensible à la poésie des grands chemins. C’est parce qu’il est dans toute son étendue une grande route, une voie d’accès, une marche immense par où l’humanité s’en est venue. J’aime cette terre pour sa longue mémoire et pour son usure patiente.
(Isvor, le Pays des saules, Cinquième Partie, XLIV, „Le Voyage à la mer“)
Trec printr’o criză de trufie geologică. Mă simt legată de pământul acesta, unul din cele mai vechi din Europa.
Când nu ieşise încă la suprafața mării decât o părticică din Irlanda, deabia o părticică din Scandinavia, pământul acesta, pe care mă aflu, ființa. Era uscatul şi uscatul acesta servea ! Toată mândria nobililor nu se reduce la aceasta: a fi servit din timpuri cât mai vechi ?
Mi-e dragă țara aceasta fără drumuri, deşi eu simt adânc poezia drumurilor mari. Mi-e dragă pentrucă toată întinderea ei e un drum mare, o cale de intrare, o cale uriaşă pe unde a venit omenirea. Mi-e drag pământul acesta pentru lunga lui poveste şi pentru suferința-i plină de răbdare.
(Isvor, țara sălciilor, partea a V-a, XLIV, „Călătoria la mare“, versiunea 1938)
E drept, cine citeşte astăzi Izvor se va duce cu gîndul mai degrabă la patriotismul mesianic al paşoptiştilor (cel din Cîntarea României, de exemplu). Dar dacă expresia acestui patriotism poate data sau dacă obiceiurile despre care ni se vorbeşte în Izvor au devenit pentru cei mai mulți dintre noi nişte relicve pitoreşti, generozitatea socială a prozatoarei, care cunoaşte şi înțelege viața grea a celor de jos, umorul, culoarea şi mai ales frecvența înaltă cu care ştie să încarce cuvintele pe care le întrebuințează, făcîndu-le să se ciocnească şi să scapere pe neaşteptate, continuă să ne cucerească şi astăzi:
Pays pâle, pays charmant d’être si pâle !
Ceux qui parlent d’Orient coloré ne savent ce qu’ils disent. Les pays du Levant sont pleins de pâleurs. La terre y este décolorée par le soleil : ce sont des pays «passées».
Mais au moindre rappel de couleur, quelle fanfare ! Tout un régiment de grenadiers dans une rue de Londres me semblerait moins rouge que cet œillet qui fleurit l’automne contre le mur chaulé de ta maison, Anica !
(Isvor, le Pays des saules, Première Partie, II, „La Route“)
Țară palidă, țară fermecătoare în paloarea ei !
Cei care vorbesc de vioiciunea culorilor Orientului, vorbesc de ce nu ştiu. Țările răsăritului sunt palide. Pământul e decolorat de soare : sunt, parcă, țări „trecute“…
Dar ce fanfară la cea mai mică scânteie de culoare ! Un regiment întreg de grenadieri pe străzile Londrei mi-ar părea mai puțin roşu decât garoafa care înfloreşte toamna lângă zidul văruit al casei tale, Anica mea !
(Isvor, țara sălciilor, partea I-a, II, „Drumul mare“, versiunea 1938)
Tot în categoria literaturii cu suport explicit românesc mai pot fi incluse şi eseurile memorialistice despre Carol I („Une vocation de roi : Carol Ier de Roumanie“, inclus în volumul Images d’Épinal, Plon, Paris, 1937) sau despre regele Ferdinand („Une victime royale“, scris şi publicat chiar în 1927, după decesul monarhului, în L’Illustration, din Franța şi în The Saturday Evening Post, din S.U.A., şi reluat la Editura Grasset în volumul Quatre Portraits, Paris, 1929).
Dacă în Izvor, țara sălciilor avem portretul României profunde, care n-a renunțat la tradițiile şi la arhaicitatea ei de dată protoistorică (un portret ceremonial, prin urmare, țărănesc şi aristocratic în acelaşi timp), portretele primilor doi regi ai României moderne ne introduc în țesătura nu de puține ori tragică a unor vieți exemplare, între altele şi pentru că în scenariul lor accidentat, drama recalibrării identitare a ocupat un loc central. De aceea, în toate aceste trei portrete se simte cum bate cu putere inima Marthei Bibescu. O inimă de european cosmopolit, care a ştiut să înțeleagă (la fel ca Matila Ghyka în memorialistica sa din anii ’50) nu numai frumusețea, dar şi spiritul adînc al țării în care s-a născut:
Un temps viendra où l’on prêtera à ce peuple, auquel on n’avait pas pris garde. De ce pays, passé sous silence, on entendra venir des chants et de la musique. Cette race naîtra, après mille ans d’existence, et l’on s’étonnera, comme d’un prodige, de savoir enfin tout ce qu’elle a su de la conscience universelle.
Les réjouissances de ce peuple sont demeurées cachées ; ses malheurs n’on point été célèbres. Personne n’a fait de livres sur sa mythologie. On n’a pas connu son histoire. Pourtant ces hommes ont eu, plus que d’autres, peut-être, le génie du mythe qui leur fit personnifier tous les sentiments humains, de la manière la plus ingénieuse.
(Isvor, le Pays des saules, Première partie, XVII, „La Fête de l’amitié“)
Va veni o vreme când acest popor, care n’a fost cunoscut până acum, va fi băgat în seamă. Din această țară trecută sub tăcere, se vor auzi venind cântece şi muzică. Neamul acesta va renaşte, după o mie de ani de viață, şi lumea se va mira ca de o minune, aflând în sfârşit tot ce a ştiut el despre conştiința universală.
Bucuriile acestui popor au rămas ascunse; durerile lui n’au fost slăvite. Nimeni n’a scris despre mitologia lui. Nu s’a ştiut nimic despre istoria lui. Şi totuşi, oamenii aceştia au avut mai mult decât alții, poate, geniul mitului, care i’a făcut să personifice toate simțimintele omeneşti în modul cel mai ingenios.
(Isvor, țara sălciilor, Partea I-a, XVII, „Sărbătoarea prieteniei“, versiunea 1938)
Prin nivel, în apropierea scrierilor cu subiect românesc se plasează cîteva dintre romanele interbelice ale Marthei Bibescu. Între acestea, în primul rînd Le Perroquet vert şi Catherine-Paris. Ambele au fost traduse în româneşte, ambele sînt substanțial autobiografice, şi ceea ce este mai important, ambele au supraviețuit timpului în care au fost scrise, după ce mai întîi au reuşit să impună în Franța o prozatoare născută în România, în ciuda faptului că (a spus-o mai tîrziu chiar ea), „écrire en France un ouvrage français, c’est importer du thé en Chine“.
Papagalul verde (Grasset, Paris, 1924) e povestea unei familii împovărate de blestemul unui păcat funciar (incestul) şi de obsesia tiranică a morții unui copil — băiatul de opt ani, în care o mamă posesivă şi-a investit toate speranțele, aşa încît surorile lui supraviețuitoare au de făcut față unei concurențe care le pune într-o permanentă inferioritate. Totul relatat la persoana întîi, într-un vast cadru european în care stațiunile principale sînt fixate la Sankt Petersburg, Biarritz, Cannes, Madrid sau Veneția (oraş spectaculos, cu străzi „asemănătoare unor culoare de teatru în timpul antractului“ / „des rues animées comme des couloirs de théâtre pendant un entr’acte“), şi sublimat psihologic în pasiunea pentru o pasăre exotică (papagalul verde), inaccesibilă în realitate şi transformată, de aceea, într-un simbol recurent.
Înrudit prin cîteva fire epice cu ceea ce s-a întîmplat în Papagalul verde, Catherine-Paris (un best-seller din care numai în Statele Unite s-au vîndut imediat după apariție 60.000 de exemplare, iar în Franța, alte 18.000, ceea ce l-a determinat pe editor să dubleze după numai o lună şi ceva tirajul inițial) e de la început pînă la sfîrşit romanul unui cuplu divergent, extrem de bine conturat, dar despărțit prin vîrstă, prin temperament, prin instrucție şi prin moravuri. Ceea ce însă nu exclude neapărat dragostea. Citit dintr-o altă perspectivă, Catherine-Paris e romanul unor mari oraşe (înaintea tuturor, Parisul, dar şi Sankt Petersburgul, Viena, Roma sau Berlinul), al unei clase („Internaționala nobiliară“, cu gusturile, sporturile şi intrigile ei) sau al unei case („La maison du Centaure“ din vîrful insulei Saint-Louis, construită de Le Vau în secolul XVII, cumpărată de Antoine Bibescu două sute de ani mai tîrziu şi locuită un timp de Martha Bibescu, dar şi de Catherine-Paris). Şi nu mai puțin, Catherine-Paris e romanul jocurilor de artificii pe care le realizează paradoxurile seducătoare şi logica tăioasă din proza Marthei Bibescu. Sau romanul unor subtile frotaje psihologice, capabile să surprindă natura cîtorva sentimente şi situații limită: tristețea căsniciilor de conivență, apucăturile unui seducător „de profesie“, sensibilitatea unui copil superdotat care, aidoma fluturelui ieşit dintr-un cocon, lasă în urma lui o fetiță, pentru a deveni femeie, maniile bătrînilor indispensabili, trivialitatea unor amante abandonate, beția sufletească a îndrăgostiților, perfidia intriganților, bîjbîiala simțurilor unui convalescent sau „l’existence hantée de ceux qui aiment ailleurs“. În plus, deşi are pretenția că se referă la un personaj fictiv (Catherine-Paris, o fată născută în România, crescută în Franța şi căsătorită cu un prinț polonez), capitolul IV (intitulat „Mais on n’épouse pas une ville“) poate fi citit şi ca o sursă de informații certe privind instrucția primită de autoare la Paris, de la preceptorii aduşi în casă. O instrucție filologică de secol XIX, cu Homer, Tacit şi Vergiliu în original, cu puțin Rabelais, cu mult Chateaubriand, citit şi citat mai tot timpul, dar şi cu rugăciunea obligatorie de seară, rostită împreună cu o guvernantă :
Elle corrigea son romantisme en lisant avec son tuteur Montaigne, Montesquieu, La Bruyère, et même un peu Rabelais. Pour guérir son mal du siècle l’oncle lui mit dans la mémoire ces pointes de feu : Les Maximes, de La Rochefoucauld. Avec d’Alembert et Diderot, elle devint une jeune encyclopédiste, résuma l’Essai sur les mœurs, de Voltaire, et continua d’être bordée dans son lit par Maria Robinet, qui lui faisait réciter sa prière du soir. […] Son athéisme du matin n’empêchait pas sa prière du soir.
La care se adaugă o lecție esențială de limbă şi de stil, predată cu fermitate de un unchi înțelept: „Un néologisme, et je te déshérite !“.
Tot în Catherine-Paris putem descoperi morfologia întregii proze a Marthei Bibescu. În esență, la fel cum Arcimboldo (un manierist din secolul XVI) îşi compune portretele combinînd legume, fructe şi cărți, tot astfel îşi țese şi prozatoarea textul, ca pe un rafinat puzzle intelectual. O combinație de aluzii, trimiteri şi piese aparținînd unor epoci sau unor zone culturale diferite şi montate într-un discurs elitist, ca în acest portret îndrăgostit, care surprinde în mic cum funcționează în mare proza unei manieriste din secolul XX:
Elle avait découpé l’image du preux dans les journaux, comme eût fait une écolière amoureuse. Il avait la pommette haute des Clouet du Louvre, la lèvre supérieure française, cette bouche mouvementée des Latour, un nez du XVIIe siècle, aux narines prenantes. En bonnet de police, il ressemblait au tambour Bara ; en casque d’aviateur, à tous les gisants des églises […].
(Catherine-Paris, Grasset, Paris, 1927)
Decupase din ziare fotografia viteazului aşa cum ar fi făcut o şcolăriță îndrăgostită. El avea pomeții portretelor executate de Clouet şi altele la Luvru (sic), buza superioară franceză, gura expresivă a portretelor lui La Tour, nasul secolului al XVII-lea, cu nările fremătînde. Cu cască de poliție, semăna cu toboşarul Bara, cu cască de aviator, cu statuile culcate de pe mormintele din biserici […].
(Versiunea Maria Brăescu, Gheorghe Lăzărescu)
Mai legată de contingent (dar nu în exclusivitate) este cealaltă mare direcție a literaturii Marthei Bibescu, literatura memorialistică şi documentară a jurnalelor, din care, din păcate, nu cunoaştem deocamdată decît o (mică) parte. Un Jurnal politic al anilor 1939–1941, publicat în România în 1979, dar contestat pentru felul în care secvențele lui au fost decupate de către editorul Cristian Popişteanu, un Jurnal al anului 1915 (text, traducere, note şi index de Vasile Zincenco, prefață de Ion Bulei, Bucureşti, 2001), un Jurnal berlinez ’38 (traducere în limba română, note şi addenda de Dumitru Hîncu, Bucureşti, 2001), alt jurnal din perioada noiembrie 1916–martie 1917, folosit de Constantin Iordan ca bază a studiului său despre Martha Bibescu în timpul ocupației germane la Bucureşti (Bucureşti, 2005), şi cîteva note din primii ani ai relației cu prințul moştenitor al Germaniei (1909–1910), editate în 2010 de acelaşi Constantin Iordan. Plus alte cîteva fragmente citate de Ghislain de Diesbach sau introduse de alții în paginile altor volume. Suficient totuşi pentru a putea lua măsura impresionantă a unui excepțional memorialist, dotat cu o solidă clarviziune geo-politică, între altele şi pentru că s-a bucurat de dublul privilegiu de a contempla istoria dintr-o lojă princiară, dar şi de a fi implicat în cîteva dintre meandrele ei.
Tot aici se încadrează şi corespondența Marthei Bibescu, mai ales cea purtată cu abatele Mugnier, confesorul ei religios şi sentimental. Publicată la Paris în trei volume, în cursul anilor ’50, după decesul abatelui, sub titlul La Vie d’une amitié, corespondența aceasta se întinde pe cîteva decenii (din 1911 pînă în 1944) şi este însoțită de ample comentarii memorialistice sau de cîteva dosare de receptare (cu trimiteri şi citate) ale principalelor cărți ale prozatoarei („L’année d’Isvor“, „L’année du Perroquet vert“, „L’année de Catherine-Paris“). Pînă la publicarea întregului jurnal, aici ar trebui căutată adevărata Martha Bibescu, pentru că aici se găsesc cele mai clare indicații referitoare la proiectele, pasiunile, obsesiile şi reuşitele sau nereuşitele ei biografice şi literare. Dar şi la apusul Europei aristocratice sau la viziunea propriei identități, ca în acest comentariu („Réflexion“) care însoțeşte în volumul din 1955 una dintre scrisorile primite de la Anna de Noailles şi „îndosariate“ la capitolul „Anul Papagalului verde“ :
La poursuite de la Nymphe Europe, la connaissance que j’avais de mes vies antérieures, ma conception d’une famille humaine considérée comme un madrépore, comme un corail plongeant ses racines aux abîmes du temps, la singulière géographie de notre sang, objet de mon étude, m’aidaient non seulement à ne pas considérer Anna comme extérieure à moi, opposée à moi, mais bien comme une partie intégrante, la partie chantante d’un tout, de notre corps astral indivisible.
Din capitolul vast al memorialisticii şi al jurnalelor personale nu putea lipsi reportajul de călătorie în locurile de peste mări şi țări, inaccesibile muritorilor de rînd. În Persia (Les Huit Paradis) sau în Egipt (Jour d’Égypte, Ed. Flammarion, Paris, 1929). Matila Ghyka şi mai tîrziu Neagu Djuvara vor bate şi ei, măcar în parte, aceste drumuri deopotrivă istorice şi exotice. Însă diferența constă în faptul că Martha Bibescu a călătorit aşa cum a scris. Iar pentru a înțelege acest lucru e suficient să parcurgem traseul unui „Plan du voyage en Angleterre, du 9 au 15 septembre 1927“, propus abatelui Mugnier şi transcris în La Vie d’une amitié :
Première journée. 9 septembre.
Départ de Paris, vendredi. Rendez-vous 71, faubourg Saint-Honoré à 9 heures précises du matin. Départ par la gare du Nord par l’express Paris-Douvres à 10 heures. Les billets sont pris, je vous donnerai le vôtre en main. Espérons que ni vous ni moi ne les égarerons en route.
Arrivée vers 3 heures de l’après-midi à Douvres, «Dovre-sur-la-mer» de Charles d’Orléans ; vous verrez le château où le poète prisonnier écrivit le sublime poème dont le refrain me plaît tant : «France, que mon cœur aimer doit !»
L’automobile de sir Philip Sassoon nous attendra pour nous mener à un quart d’heure de là, à Port-Lympne, lieu de débarquement de Jules César en Angleterre, rien de plus et rien de moins. C’est là que nous habiterons, c’est là qu’eut lieu, au lendemain de la guerre, une conférence qui réunissait Lloyd George, Alexandre Millerand, le maréchal Foch, Philippe Berthelot etc… Vous aurez la chambre que Foch habita. Elle n’a rien de guerrier, rassurez-vous. […].
În apropierea acestor două direcții, care aparțin fie literaturii „de sus“, fie literaturii „de frontieră“, pot fi plasate romanele „de consum“, semnate de Martha Bibescu cu un pseudonim, Lucile Decaux — o trimitere la numele surorii lui Chateaubriand, unul dintre scriitorii ei preferați, alături de Marcel Proust sau de Paul Claudel.
Aidoma literaturii propriu-zis memorialistice, diaristica sau corespondența Marthei Bibescu impresionează prin diversitate (medii, persoane, întîmplări), prin acuitatea percepției şi printr-o cuceritoare inteligență expresivă. Toate acestea avînd ca suport atît experiența salonardă a prozatoarei (ea însăşi un perfect amfitrion), cît şi o solidă bibliografie istorică, genealogică şi literară, asimilată pe deplin. În schimb, literatura prozatoarei Lucile Decaux, născută (după cum a povestit la un moment dat chiar Martha Bibescu) în urma unui pariu, şi destinată „midinetelor“ obişnuite să plîngă pe paginile unui roman, are mai toate caracteristicile literaturii de consum. Poveşti de dragoste imposibilă (ca în Charlotte et Maximilien: les Amants chimériques, Gallimard, Paris, 1937), cu personaje istorice de prim-plan, melodramatism (prezent aproape peste tot), suspans cu atentate care pînă la urmă îşi ating ținta, şi jurăminte romantice, rostite la fiecare trei-patru pagini (ca în Katia ou le Démon bleu du tsar Alexandre, Gallimard, Paris, 1938), dar şi suficient de numeroase accente autobiografice.
Cum era de aşteptat, nici romanele „înalte“ ale Marthei Bibescu (cele semnate „Princesse Bibesco“) nu ocolesc cîteva dintre clişeele obişnuite (dar eficiente) ale literaturii de consum. În Papagalul verde, o soră îşi descoperă fratele secret în ultimele pagini ale cărții, după care se retrage la o mînăstire, iar iubiri imposibile avem şi în Catherine-Paris, considerat a fi o capodoperă a anilor ’20–’30, sau în romanul Égalité (Grasset, Paris, 1935), unde un capitol (X) este intitulat chiar „Les disjoints“. Însă ceea ce se reține cu precădere din paginile cărților scrise pentru cititorii ceva mai pretențioşi ține de țesătura densă a referințelor istorice sau culturale şi mai ales de specificul unor existențe desfăşurate în mediile aristocratice ale vremii. Pe acest teren, prozatoarea se dovedeşte a fi o mare maestră de ceremonii, care stăpîneşte la perfecție atît arta dificilă a conversației (unde aluziile istorice şi cuvintele de spirit joacă un rol decisiv), cît şi eticheta. Adică regia scenelor cu program impus (primiri, baluri, nunți, recepții, vizite, înmormîntări) sau schema instantaneelor de gen (un schimb de mingi pe un teren de tenis, încadrat de cîte un protocolar „A votre service !“, ritualul vînătorilor cu hăitaşi şi cu puşti Winchester şi Manlicher-Schaunhau, relația dintre bijuterii, toalete şi ocazia în care acestea au fost etalate sau aranjamentul floral al grădinilor, pe zone geografice şi pe anotimpuri). E ca şi cum, înainte de a expira, toată această lume ieşită din paginile Almanahului Gotha („six ou sept nationalités différentes, mais une seule société“) şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a mai da o reprezentație în romanele Marthei Bibescu.
Bibliografie: Les Huit Paradis, Ed. Hachette, Paris, 1908, 21936 (traducere în limba română de Tudor Nicolaescu, Bucureşti, 1946); Alexandre Asiatique (biografie), Ed. Hachette, Paris, 1912; Une Fille de Napoléon (biografie romanțată, prefață de Frédéric Masson), Ed. de la Sirène, Paris, 1921 (reeditată cu titlul Une Fille inconnue de Napoléon, Ed. Flammarion, Paris, 1935) ; Isvor, le pays des saules, Ed. Plon, Paris, 1923 (traducere nesemnată în limba română, prefață de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, [1938]; Ed. Plon, Paris, 21946 ; traducere în limba română de Anca-Maria Christodorescu, prefață de Maria Brăescu, Bucureşti, 2000); Le Perroquet vert, Ed. Grasset, Paris, 1924 (traducere în limba română, prefață şi tabel cronologic de Const. Popescu, Bucureşti, 1998); Une Visite à la Béchellerie, suivi par Les Pèlerins de la Montagne Sainte-Geneviève (amintiri), Madame Lesage, Paris, 1925 ; Catherine-Paris, Ed. Grasset, Paris, 1927 (traducere în limba română de Maria Brăescu şi Gheorghe Lăzărescu, Bucureşti, 1996); La Turquoise (povestiri), À l’Enseigne de la Porte Étroite, Paris, 1928; Au bal avec Marcel Proust, Ed. Gallimard, Paris, 1928 (traducere în limba română de Tudor Ionescu, Cluj, 1976); Noblesse de robe (articole despre modă), Ed. Grasset, Paris, 1928; Quatre Portraits, Ed. Grasset, Paris, 1929 (traducere parțială în limba română, Două portrete — regele Ferdinand şi Anatole France —, Bucureşti, 1930); Jour d’Égypte (note de drum), Ed. Flammarion, Paris, 1929; La Maison du bon Dieu (evocări), Ed. Henry Jonquières, Paris, 1929; Pages de Bukovine et de Transylvanie (evocări), Ed. des Cahiers Libres, Paris, 1930; Croisade pour l’Anémone (Lettres de Terre-Sainte), Ed. Plon, Paris, 1931; Le Destin de Lord Thomson of Cardington, suivi de Smaranda, Ed. Flammarion, Paris, 1932 (traducere nesemnată în limba română, Bucureşti, 1936; traducere în limba română de Vasile Zincenco, prefață de Ion Bulei, Bucureşti, 2002 ; ediție îngrijită şi prefață de Ion Grecescu, completată cu Smaranda, Bucureşti, 2005); Égalité (roman), Ed. Grasset, Paris, 1935; Le Rire de la naïade (eseuri), Ed. Grasset, Paris, 1935; Un Tendre Amour de Napoléon: Marie Walewska (biografie), Ed. Grasset, Paris, 1936; Images d’Épinal, Ed. Plon, Paris, 1937 (traducere în limba română de Elena Bulai, Bucureşti, 1998); Charlotte et Maximilien : les amants chimériques, Ed. Gallimard, Paris, 1937 ; Loulou, prince impérial, Ed. Gallimard, Paris, 1938; Katia ou le Démon bleu du tsar Alexandre, Ed. Gallimard, Paris, 1938 (traducere în limba română, Bucureşti, 1939) ; Louison : le bel amour du dernier roi de France, Ed. Gallimard, Paris, 1938; Feuilles de calendrier (miscellanea), Ed. Plon, Paris, 1939; In Memoriam: l’Abbé Mugnier et Lady Leslie, Ed. Fayard, Paris, 1946; Pont l’Abîme ou la grande passion de la duchesse de Baume (biografie), Ed. Fayard, Paris, 1947; Câline ou la Folle Équipée de la duchesse de Berry (biografie), Ed. Gallimard, Paris, 1948; La Vie d’une amitié (corespondența cu abatele Mugnier), 3 vol., Ed. Plon. Paris, 1951, 1955, 1957; Theodora ou le Cadeau de Dieu (evocare), Ed. Amsterdam, Paris, 1953; Churchill ou le Courage (biografie), Ed. Albin Michel, Paris, 1956; Elizabeth II (biografie), Ed. Albin Michel, Paris, 1957; La Nymphe Europe, vol. I, Ed. Plon, Paris, 1960; Échanges avec Paul Claudel: nos lettres inédites, Mercure de France, Paris, 1971 (traducere în limba română de Maria Brăescu şi Gheorghe Lăzărescu, Bucureşti, 1992); Où tombe la foudre (vol. II din La Nymphe Europe), Ed. Bernard Grasset, Paris, 1976; Jurnal politic 1939–1941 (prefață, selecție, note şi traducere în limba română de Cristian Popişteanu şi N. Minei), Bucureşti, 1979; Imagini de album (traducere în limba română de Elena Bulai), Bucureşti, 1998; Un sacrificiu regal. Ferdinand al României (traducere în limba română de Maria Brăescu), urmat de Cuvîntări şi documente ale regelui Ferdinand, Bucureşti, 2000; Jurnal 1915 (text, traducere, note şi index de Vasile Zincenco, prefață de Ion Bulei), Bucureşti, 2001; Jurnal berlinez ’38 (traducere în limba română, note şi addenda de Dumitru Hîncu), Bucureşti, 2001. V. şi Dan C. Mihăilescu, De la coroana regală la Cercul Polar (antologie), Bucureşti, 2007.
Referințe: Maria Brăescu, Interferențe româneşti în opera Marthei Bibescu, Bucureşti, 1983 (cu mai multe fotografii şi cu un portret executat de J.Al. Steriadi); Ghislain de Diesbach, La Princesse Bibesco, 1886–1973, Ed. Perrin, Paris, 1986, 21997 (traducere în limba română de Constantin Popescu, Bucureşti, 1998); Christine Sutherland, Enchantress: Marthe Bibesco and Her World, Ed. Farrar, Straus & Giroux, New York, 1996 (Ed. John Murray, Londra, 1997; traducere în limba germană, Ed. S. Fischer, Frankfurt pe Main, 1998; traducere în limba română de Elena Giurcă, Bucureşti, 2004); Alexandru Dragomirescu, Universul epistolar al Marthei Bibescu, Ploieşti, 1997; Dumitru Hîncu, Martha Bibescu. Intrigă fără iubire. Piesă jucată în culise, Bucureşti, 2002; Narcis Dorin Ion, Mogoşoaia. Trei secole de istorie, 1702–2002, Bucureşti, 2002; Martha Bibescu în timpul ocupației germane la Bucureşti, studiu de Constantin Iordan, urmat de un fragment din jurnalul prințesei (15 noiembrie 1916–17 martie 1917) în traducerea Lidiei Simion, şi alte documente (ediție bilingvă), Bucureşti, 2005; Constantin Iordan (editor), Martha Bibescu şi prințul moştenitor al Germaniei. File de istorie, 1909–1910 (traducere în limba română de Claudia Dumitriu şi Lidia Simion, studiu introductiv, note şi indice de Constantin Iordan), Iaşi, 2010. Vezi şi I.M. Ştefan, V. Firoiu, Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc, Bucureşti, 1975 ; Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, 1975; Iosif Igiroşianu, Clepsidra amurgului. Evocări marginale (capitolul „Ocsebibii“ [Bibeştii]), Bucureşti, 1976 ; Şerban Cioculescu, Itinerar critic, III, Bucureşti, 1979; Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, Bucureşti, 1980; Mircea Popa, Convergențe europene, Oradea, 1995; Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti — Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Ființe dispărute (ediție îngrijită de Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu; cuvînt înainte de Paul Cernovodeanu), Bucureşti, 1995; Petre Pandrea, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare (ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea), Bucureşti, 2001 ; Simona Cioculescu, Printre cărți şi manuscrise, Bucureşti, 2005.