Meridian
Leo Butnaru
MARINA ȚVETAEVA în prezentarea şi traducerea lui LEO BUTNARU
Articol publicat în ediția Viața Românească 10 / 2008
Marina Țvetaeva (1892 – 1941) s-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învață la Moscova, apoi în pensioane din Elveția şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenția lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron care avea să lupte în unitățile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, e bănuit că ar colabora nu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Țvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franța. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestați soțul şi fiica, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16 ani. Țvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alți mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.
A editat cărțile de poeme: Album de seară (1910), „Verste” (1921), Tabăra lebedelor, Profesia, Psyche (toate – 1923), După Rusia (1928), poemul satiric Vânătorul de şobolani (1925), Poemul sfârşitului (1926). Proză, eseuri, memorii.
În internetul rusesc, excepționalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Țvetaeva” conține cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminate, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginație superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiții neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunțătorii avangardei), akmeiştii, imaginiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeților”, „Centrifuga”, „Lireny”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeților”...) – însă nu doar poeți, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce anume (această... lume) pe un site dedicate unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea mult (adânc) implicată în efervescența fenomelogiei avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Țvetaeva a reformat/ reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esențe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creației ei – uneia din cele mai mari poetese ale lumii. (L.B.)
LUI O. EM. MANDELŞTAM
Nimeni nimic nu ne-a luat –
Mi-i bine că, răzleți, suntem departe!
Şi de data aceasta v-am sărutat
Peste suta de verste ce ne desparte.
Eu ştiu: darul nostru – nu este egal.
Glasul meu e slab – pentru prima dată.
Ce vi-i, tinere Derjavin, acest banal
Şi needucat vers al meu, cum se arată?!
Pentru straşnic zbor am a vă blagoslovi:
– Zboară, vulturaşul meu!
Tu soarele l-ai suportat, fără-a miji, –
Privitul meu tânăr ar fi greu?
Tandru, din drum fără a vă înturna,
Nimeni nu urmări cum v-ați îndepărtat....
Vă sărut – peste o sută şi ceva
De ani care ne despart.
12.II.1916
ANNEI AHMATOVA
O, muză a plânsului, dintre muze cea mai minunată!
O, neastâmpărat michiduță al nopților albe, mereu matinale!
Tu trimiți asupra Rusiei viforniță neagră, înverşunată,
Şi în noi precum săgețile zbârnâitoare se înfig urletele tale.
Iar noi ne ferim care încotro, şi acel: Oh! surdinizat –
O sută de mii de o mie de ori – ție îți jurăm anume, –
Anna Ahmatova! – acest nume – este imens respir fremătat,
Şi se prăbuşeşte în adâncul care nu are nume.
Noi deja suntem încoronați, pentru că pe-acelaşi, cu tine,
Pământ călcăm, că peste noi cerurile-s aceleaşi, toate!
Şi cel care este rănit mortal de soarta ta, precum se cuvine
Nemuritor e ridicat pe patul sau lavița de moarte.
În melodioasa mea urbe ard cupolele înseninate,
Şi Mântuitorul luminos îl slăveşte orbul rătăcitor...
Şi eu îți dăruiesc această urbe a clopotelor înalte,
Ahmatova! – şi inima mea, ca adaus la dangătul lor.
19.VI.1916
***
Soarele alb şi nori jos aplecați, aproape de pământ,
În lung de grădini – după zidul alb – tihna cimitirului.
Iar pe nisipiş, sub grinzi, din paie răsfirate-n vânt, –
Un şir de momâi cam de statura omului.
Şi, întinzându-mă peste stâlpii ce sprijină gardul,
Văd: drumuri, copaci, soldați în dezordine.
O muiere bătrână – presurat cu sare, coltucul
Îşi rumegă; rumegă îndelung neagra pâine...
Cu ce te-au supărat, Doamne, aceste case surii
Şi de ce atâtora pieptul ar trebui să le fie-mpuşcat?
Trenul a trecut şi a urlat, şi au urlat soldații,
Şi praful, praful drumul l-a învăluit, înnegurat...
– Nu, mori! Mai bine să nu te fi născut pe lumea nătângă,
Decât să auzi acest jalnic, de ocnaş, urlet nenorocit
Despre frumoasele cu sprâncene smolite.– Şi cum mai cântă
Acum soldații! O, Doamne-Dumnezeul meu rătăcit!
3.VII.1916
***
Amar! Amar! Gust etern
Pasiune, pe buzele tale!
Amar! Amar! Eternă ispită –
Definitive căderi fatale.
De amar – sărut pe toți,
Pe tânăr şi arătos.
Tu de amar – pe o alta de mână
Noaptea o duci pe drum priporos.
Mănânc cu pâinea, cu apa înghit
Amarul-amarului, tângă-amăruie.
Şi se află o atare iarbă
Pe pajiştile tale, Rusie.
10.VI.1917
LUI MAIAKOVSKI
Mai presus de cruci şi goarne,
Botezat în foc şi fumu-n răsfir,
Arhanghel cu pasul de tone şi toane –
Fulminant, în veci Vladimir!
El e căruțaşul, dar şi calul pe cale,
El e capriciul şi el – dreptatea.
Inspiră adânc, scuipă în palme:
– Ține-te, slavă de povară cât şapte!
Fulminant, bubuit de caldarâm ce creşte!
Cască, salută – şi iară
Greblează cu hulubele – cu-aripile vâsleşte
Anghelulul de povară.
18.IX.1921
Traducere şi prezentare de Leo BUTNARU
A editat cărțile de poeme: Album de seară (1910), „Verste” (1921), Tabăra lebedelor, Profesia, Psyche (toate – 1923), După Rusia (1928), poemul satiric Vânătorul de şobolani (1925), Poemul sfârşitului (1926). Proză, eseuri, memorii.
În internetul rusesc, excepționalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Țvetaeva” conține cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminate, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginație superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiții neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunțătorii avangardei), akmeiştii, imaginiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeților”, „Centrifuga”, „Lireny”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeților”...) – însă nu doar poeți, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce anume (această... lume) pe un site dedicate unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea mult (adânc) implicată în efervescența fenomelogiei avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Țvetaeva a reformat/ reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esențe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creației ei – uneia din cele mai mari poetese ale lumii. (L.B.)
LUI O. EM. MANDELŞTAM
Nimeni nimic nu ne-a luat –
Mi-i bine că, răzleți, suntem departe!
Şi de data aceasta v-am sărutat
Peste suta de verste ce ne desparte.
Eu ştiu: darul nostru – nu este egal.
Glasul meu e slab – pentru prima dată.
Ce vi-i, tinere Derjavin, acest banal
Şi needucat vers al meu, cum se arată?!
Pentru straşnic zbor am a vă blagoslovi:
– Zboară, vulturaşul meu!
Tu soarele l-ai suportat, fără-a miji, –
Privitul meu tânăr ar fi greu?
Tandru, din drum fără a vă înturna,
Nimeni nu urmări cum v-ați îndepărtat....
Vă sărut – peste o sută şi ceva
De ani care ne despart.
12.II.1916
ANNEI AHMATOVA
O, muză a plânsului, dintre muze cea mai minunată!
O, neastâmpărat michiduță al nopților albe, mereu matinale!
Tu trimiți asupra Rusiei viforniță neagră, înverşunată,
Şi în noi precum săgețile zbârnâitoare se înfig urletele tale.
Iar noi ne ferim care încotro, şi acel: Oh! surdinizat –
O sută de mii de o mie de ori – ție îți jurăm anume, –
Anna Ahmatova! – acest nume – este imens respir fremătat,
Şi se prăbuşeşte în adâncul care nu are nume.
Noi deja suntem încoronați, pentru că pe-acelaşi, cu tine,
Pământ călcăm, că peste noi cerurile-s aceleaşi, toate!
Şi cel care este rănit mortal de soarta ta, precum se cuvine
Nemuritor e ridicat pe patul sau lavița de moarte.
În melodioasa mea urbe ard cupolele înseninate,
Şi Mântuitorul luminos îl slăveşte orbul rătăcitor...
Şi eu îți dăruiesc această urbe a clopotelor înalte,
Ahmatova! – şi inima mea, ca adaus la dangătul lor.
19.VI.1916
***
Soarele alb şi nori jos aplecați, aproape de pământ,
În lung de grădini – după zidul alb – tihna cimitirului.
Iar pe nisipiş, sub grinzi, din paie răsfirate-n vânt, –
Un şir de momâi cam de statura omului.
Şi, întinzându-mă peste stâlpii ce sprijină gardul,
Văd: drumuri, copaci, soldați în dezordine.
O muiere bătrână – presurat cu sare, coltucul
Îşi rumegă; rumegă îndelung neagra pâine...
Cu ce te-au supărat, Doamne, aceste case surii
Şi de ce atâtora pieptul ar trebui să le fie-mpuşcat?
Trenul a trecut şi a urlat, şi au urlat soldații,
Şi praful, praful drumul l-a învăluit, înnegurat...
– Nu, mori! Mai bine să nu te fi născut pe lumea nătângă,
Decât să auzi acest jalnic, de ocnaş, urlet nenorocit
Despre frumoasele cu sprâncene smolite.– Şi cum mai cântă
Acum soldații! O, Doamne-Dumnezeul meu rătăcit!
3.VII.1916
***
Amar! Amar! Gust etern
Pasiune, pe buzele tale!
Amar! Amar! Eternă ispită –
Definitive căderi fatale.
De amar – sărut pe toți,
Pe tânăr şi arătos.
Tu de amar – pe o alta de mână
Noaptea o duci pe drum priporos.
Mănânc cu pâinea, cu apa înghit
Amarul-amarului, tângă-amăruie.
Şi se află o atare iarbă
Pe pajiştile tale, Rusie.
10.VI.1917
LUI MAIAKOVSKI
Mai presus de cruci şi goarne,
Botezat în foc şi fumu-n răsfir,
Arhanghel cu pasul de tone şi toane –
Fulminant, în veci Vladimir!
El e căruțaşul, dar şi calul pe cale,
El e capriciul şi el – dreptatea.
Inspiră adânc, scuipă în palme:
– Ține-te, slavă de povară cât şapte!
Fulminant, bubuit de caldarâm ce creşte!
Cască, salută – şi iară
Greblează cu hulubele – cu-aripile vâsleşte
Anghelulul de povară.
18.IX.1921
Traducere şi prezentare de Leo BUTNARU