EXPERIENȚA NOULUI

 

1.Posibilitățile hermeneutice ale noului

Tot ceea ce este poate fi supus unei hermeneutici. Şi noul, prin urmare, trebuie să fie, la rându-i, ceva interpretabil. Sau cel puțin de la această premisă am pleca dacă e să cădem în dihotomia de mai sus. Eu sunt însă de părere că marea problemă ce stă în calea înțelegerii noului este chiar interpretarea sa pozitivă. Mai precis, noi obişnuim să plecăm de la premisa că totul ne este dat.În toate ce sunt există un positum, un dat care face obiectul accesibil. Or, în cazul noului, nu văd posibil aşa ceva. Mai precis, să zicem că un ceva anume ne este oferit înspre cunoaştere. O dată importantă, o acțiune cu consecințe istorice, o simplă amintire a ceva ce am trăit şi încercam să o readucem la iveală prin experiență. Apoi ne este oferit alt dat. O reacție la acțiunea inițială, fie o altă dată, o altă acțiune întreprinsă de cineva, fie şi o interpretare la datul inițial, care devine un alt dat. Apoi survin alte interpretări asupra modului în care aceste apariții sunt date înspre cunoaştere, şi ce fel de relații se pot înființa între ele. După aceea şi interpretările vor trebui să fie analizate, pentru a scoate la iveală lucruri nebănuite la “prima scufundare”. Un dat este oferit în formă de ceva ce se lasă cunoscut. Alt dat este modul de a depăşi ceva anterior cunoscut, într-un cu totul alt mod. Şi un altul îl depăşeşte şi pe acela.Unde încape noul în această continuitate? Unde se dă el cunoaşterii ?

Nu se dă. Noul îşi câştigă numele prin simplul contrast cu tot ceea ce omului îi este oferit înspre cunoaştere.Nu este ceva determinat, ba mai mult, aş spune că el poate fi identificat numai în situația unei imposibilități de determinare. Astfel, noul nu este ceva dat - el are o natură pur evenimențială.El nu vine pentru a aduce o altă proaspătă înțelegere unui material brut deja manifestat, şi nici nu vine pentru a reconecta lucrul apărut de o nuanță hermeneutică ce părea pierdută. Ba din contră, valoarea noului constă în faptul că el contrazice complet orice posibilitate de înțelegere printr-un dat, fiind astfel inaccesibil hermeneutic. Noul şochează, disturbă, surprinde, atacă orice posibilitate de ordonare sistematică a pozitivității într-o interpretare coerentă. În momentul în care devine coerent, nu i se mai poate zice nou. Ba chiar s-ar putea specula că noul în sine, deşi aşa de dificil de surprins, poate fi “măsurat” doar prin puterea sa de a dezordona o ordine prestabilită de idei. Cu cât mai distrugător şi mai deranjant, cu atât mai nou.

Aici trebuie reamintit faptul că prin nou înțeleg ceva ce ne apare nouă ca eveniment. Sau, mai exact, un mod de a privi evenimentul din punctul de vedere al lucrurilor deja oferite înspre  interpretare. Noul este modul de apariție  al unui eveniment față de un fenomen. Nu este un fenomen în sine, şi nici nu poate fi. Nu este nici un fenomen posibil în viitor, față de care toate cele ce au trecut se află în aşteptare, şi nici nu este un fenomen cu o formă deja stabilită, adică de ordinul lucrurilor deja înfăptuite. Aş spune că noul se află la confluența dintre ceva potențial ?i ceva concret, oferind premisele ca ambele să se poată manifesta. Alain Badiou a spus, în raport cu natura evenimentului, că acesta este neprezentat şi neprezentabil, apartenența sa la o situație anume nefiind recognoscibilă dinăuntrul situației (Badiou, 1988). Într-adevăr, numai intervenția subiectivă va determina dacă evenimentul a aparținut vreunei situații recognoscibile. În alte cuvinte, evenimentul noului oferă un “sit” pentru orice fenomen de orice fel, face ca fenomenul să aibă un loc, ca lucrurile să se întâmple, să apară într-un anumit mod, astfel încât noi să ne putem forma păreri despre el. Noul nu este per se  interpretabil, dar face trecerea de la a nu fi de înțeles la ceva ce poate în timp va fi şi inteligibil - trecere care, nefiind ceva, nu este. Nu există intervaluri de inexistență, limite ale lucrurilor în raport cu alte lucruri, granițe între experiențele lucrurilor ce ne apar în lume, acest fapt este clar; însă motivul pentru această noțiune derivă din următoarea trăsătură specifică noului.

 

2.Noul şi temporalitatea

a) O interpretare temporală clasică.

Cât timp durează evenimentul noului? Diferă de la caz la caz ? Este un interval stabil, la nivelul infinitezimalelor imperceptibile, fracțiuni neglijabile dintr-o secundă între momentele de existență ale lumii ? Nu pare să fie aşa. Ba mai mult, noul nu pare să fie deloc, din acest punct de vedere.

Am spus că noul dă un loc fenomenelor, le aşază în raport de asemănare şi diferențiere. A avea loc este, nu degeaba, intuitiv resimțit la nivelul limbii ca desemnând  actul evenimentului, întâmplarea. A avea loc înseamnă a se întâmpla, înseamnă a fi. Toate cele ce sunt, trebuie să se întâmple. S-ar putea crede că, de-aici, din moment ce întâmplarea generează existență, noul, ca formă a evenimentului în raport cu lumea fenomenală, nu poate fi altceva decât existență în forma sa cea mai pură. Or, iarăşi, lucrurile nu par să stea aşa. Am stabilit deja că noul este inaccesibil pentru o interpretare, iar asta cu siguranță trebuie să aibă de-a face cu statutul său în raport cu timpul.

Să luăm ca exemplu înțelegerea tradițională a conceptului de timp (aristotelică). Aspectul care importă aici nu este o definiție a timpului, nu analizăm cum este posibil formarea conceptului de timp pentru noi prin ceea ce natura ne oferă în sens aparent obiectiv, căci nici măcar acea obiectivitate nu ne poate fi oferită fără o constituire a acesteia în subiect, ci este o abordare transcendentală pentru înțelegerea raportului subiectului înțelegător cu evenimentul mereu prezent al trecerii timpului. Ce este timpul, conform lui Aristotel ? El spune că e tou olou kinesis (Aristotel - Fizică, Delta 10, 218, a 33), adică tot ceea ce se mişcă este timp. Desigur, putem da o întorsătură fenomenologică acestei formulări, susținând că ceea ce Aristotel spune de fapt este că tot ceea ce are proprietatea de a fi, mişcător fiind, este în timp. Aşadar, timpul trece. Dar nu înțelegem trecerea aici doar kinetic. Trecearea mai implică, de asemenea, şi un metabolism, adică o schimbare de la ceva, la altceva, schimbare care implică şi un interval între schimbări. Sau cel puțin aşa ar părea. Dar Aristotel continuă, adăugind oti men toinun ouk estin kinesis (Ibid., 218, b18). Aşadar timpul nu este pe de-a-ntregul mişcare, în sensul în care conceptul de timp nu se suprapune peste cel de mişcare. Dar nici nu se poate spune că nu au de-a face unul cu altul. Prin urmare, concluzionează Aristotel, timpul este oute kinesis out aneu kineseos (Ibid, Delta 11,  219, a1), ceva ce nefiind mişcare, nu poate fi fără mişcare. Timpul şi mişcarea se află în legătură prin faptul că timpul, chiar prin natura sa, este ceva ce ține de mişcare. Toate lucrurile există în timp, şi trecerea timpului are loc numai la prezent, ființând prin mişcare. Şi când apare noul în timp ? Răspunsul este deja evident - el nu apare.

Aristotel extinde intuițiile sale asupra timpului în ceea ce am putea chema definiția aristotelică a timpului - touto gar estin o chronos arithmos kineseos kata to proteron kai usteron (Ibid, 219, a 1).Timpul este ceva numărat ce ține de mişcarea întâlnită din perspectiva unui moment de dinainte, şi un moment de după. Timpul însuşi este aritmetic, nu în sensul în care el  în sine este aritmetică, ci în măsura în care mişcarea în timp poate să fie aritmetizabilă. Orice lucru care se întâmplă durează, pentru că se dă ca fiind printr-o mişcare. Şi aici rezidă problema. Pentru că noul, ca mod de a fi al evenimentului față de fenomen, nu se dă. El nu e, ci doar face posibil. Asta este cheia înțelegerii mişcării ca metabole. Timpul în sine nu ține de lucrul mişcat, ci de mişcarea lucrului. Ceva apărea înainte ca x, iar după mişcare apare ca y. Timpul este forțat să penduleze ( prin asta înțelegând percepția noastră intratemporală a trecerii timpului) între ceea ce deja a trecut, şi ceea ce încă nu este. Dar trecutul şi viitorul, nu pot fi, astfel, decât lucruri deduse din situația unui acum care ne este oferit constant de situația nostră prezentă. Într-adevăr, înainte şi înapoi apar ca fiind ce sunt datorită faptului că ele nu există cu adevărat, nu privesc direct evenimentul, ci doar îl implică în raport cu poziția lor față de “acum”. Din acum-ul prezent deducem anteriorul şi posteriorul, iar mişcarea, prin mecanismul său evenimențial, asigură schimbarea costantă a acum-ului. Suntem în prezent, evenimentul mişcării timpului învechind fiecare „acum” de după  prezentul nostru imediat, promițând fiecare “acum” ce va să vină. Noul evenimentului este în mişcarea spontană  de la „acum” la „acum”, suspendând evenimentul la nivelul prezentului continuu. Trecerea de la anterior la posterior se face prin evenimentul mişcării, care ascunde o noutate ce constant surprinde.

b) O corectare

Cam aşa este receptat, mai mult sau mai puțin formal, trecerea timpului în mod popular. Există însă o problemă cu acest mod de a privi trecerea timpului, în măsura în care temporalitatea nu este legată deloc de experiența personală. O asemenea intrepretare, în măsura în care nu pune deloc accentul pe natura trăită, interiorizată a timpului, nu reuşeşte să fie o analiză trasncendentală, şi prin urmare nu poate face înțeleasă ideea de nou.

Marea problemă rezidă în faptul că acel ”acum” trebuie să implice o suprafață temporală.Este o imagine spațială, da, însă ceea ce se vrea spus este că există o anumită „lărgime”, sau „adâncime”a experienței unui eveniment nou, care evident nu este izolat sau segmentabil - timpul nu poate fi împărțit în „parcele” temporale comode. Noul este oarecum aşteptat din vechi, din ceea ce a trecut, întocmai precum o experiență cu care ne obişnuim ne face să ne aşteptăm la o liniaritate ce nu este întreruptă. Trebuie să implice o procesualitate metabolică, asigurând mereu, prin trecerea timpului, un sit al fenomenelor pregătit chiar de evenimentul trecerii. Dar exact prin faptul că noul se eschivează acestor aşteptări poate evenimentul să fie cu adevărat ceea ce este. Mai degrabă decât o serie de întâmplări izolate, istoria este un flux, precum şi experiența noastră de zi cu zi.

Ceea ce vreau să spun este că noul este posibil, apare ca atare exact pentru că experiența noastră prezentă nu este doar prezentă, ci se leagă de habitualitatea înțelegerii unui trecut cu care ne obişnuim, şi de anticiparea unui viitor pe care îl aşteptam prin obişnuința noastră să semene cu ceea ce am trăit până atunci - precum ascultăm o melodie cântată la un instrument, o melodie cu care suntem obişnuiți. Am mai ascultat-o. Noul nu constă în viitorul ce nu a venit încă. Noi suntem mai mult sau mai puțin „racordați” la fluxul afectiv al sunetelor ce se înşiruie fără oprire. Însă de ar fi să apară o variație – o notă greşită, o confuzie, o improvizație de moment în care piesa este dusă într-o direcție cu totul nouă, ei bine atunci am fi surprinşi. Şi îi zicem surpriză, dar ceea ce surpriza semnifică de fapt este ceva nou, ceva la care nu ne aşteptam, şi ceva care ne obligă la ceva neobişnuit, la ceva ce pentru a ne obişnui cu el necesită un proces activ de familiarizare ce până atunci nu fusese necesar. Orice experiență a noului este un eveniment al dezobişnuirii, al afectării la un nivel mult mai bazal decât al oricărei acțiuni reflectate, la un nivel la care până şi cele mai elementare concepții şi intuiții ale noastre sunt  implicit de natura radical diferită a ceea ce este nou - obiectul noului.

Problema se manifestă prin faptul că această trecere nu are un loc al său ce poate fi desemnat drept temporal. Mişcarea timpului de la “acum” la alt “acum” se face instantaneu. De fapt, mai bine spus, nu se face cu adevărat o trecere de la un bloc individual de reprezentare temporală la un alt asemenea bloc. Evenimentul trecerii nu se face în timp, ci face posibilă temporalitatea tuturor lucrurilor cu mişcare în timp. Noul este spontaneitate evenimențială a trecerii timpului care nu poate fi cuantificabilă. Simplu spus, noul nu poate fi numărat printr-o mişcare deoarece nu are mişcare. În calitate de corelat al trăirilor noastre, el este mişcare. Este evenimentul unei treceri de la înapoi la înainte, pe când timpul este compus din ceea ce a trecut , din ceea ce va fi, şi din noi, cei aflați la mijloc într-o deschidere prezentă față de ele, mereu prezentă, aflată în miezul vâltorii intratemporale. Noul este în afara a ceea ce este temporal, este mereu pe cale să se întâmple, dar în acelaşi timp este ca şi cum s-ar fi întâmplat deja; nu se poate face o distincție clară între aceste două ecstaze temporale, deoarece  noul este cu un picior în ambele tărâmuri. Trecutul şi viitorul poartă amprenta inexistenței evenimentului, aflându-se în legătură cu vie-tatea prezentului fie ca un ceva ce a fost cândva, sau un ceva ce încă nu e, iar noul, prin statutul său complet ne-temporal, lasă impresia atât de lucru deja realizat cât şi de lucru pe cale de realizare. Într-adevăr, el nu poate fi surprins doar într- o singură ipostază, deoarece asta ar însemna oprirea evenimentului mişcării într-un lucru deja mişcat, sau pe cale să se mişte.

 

3.Noutatea ne-istorică 

Noutatea este recognoscibilă retrospectiv prin incapacitatea sa de a fi recunoscută prin simpla sa apariție.Din moment ce nimic nu îl anunță, nimic nu îl explică în raport cu tradiția pe care o afectează, o încurajează, sau o schimbă.Natura evenimențială a noului contrazice flagrant posibilitatea sa istorică.Este foarte greu să înțelegem ce înseamnă un eveniment. Un avion prăbuşindu-se poate fi numit un eveniment prin recunoaşterea şocului nostru față de faptul întâmplat. Dar aici evenimentul îşi pierde noutatea, devine arhivă. Istoria trece evenimentul prin un efort colosal de reconstituire a acelui inițial moment de şoc, de groază, de teroare, de fericire, de satisfacție, de cunoaştere, de revelație etc. O descoperire ştiințifică nu este recunoscută ca atare, devine parte a unui sistem  sintetizator, consolidat  prin nenumărate alte minore contribuții, care ajută solidizarea fundațiilor unei noi idei - nu mai este o descoperire, este piatra unghiulară a unui set de cunoştințe, a cărei naturalitate face imposibilă recunoaşterea ideii de nou ca un eveniment, din interiorul unui construct.Un tânăr scriitor scoate o carte cu un stil nemaiîntâlnit, iar valoarea literară a acesteia este incontestabilă pentru acele vremuri - este ceva cutremurător. Înțelegând că succesul este datorat formulei noi, el reformulează, şi apoi încă o dată, expune aceeaşi structură aducătoare de recunoaştere şi tremur.Însă nu mai este recunoscut ca un ceva revoluționar. Ba din contră, el va fi de acum acuzat de  a fi formulaic, repetând acelaşi set de „trucuri” cu fiecare ocazie pentru a vâna popularitate, recunoaştere. Ceea ce tânărul scriitor, de acum o dezamăgire matură şi autoconştientă (deşi nu neapărat nepopular!), a încercat, a fost să transfere natura evenimențială a noului adus de prima sa  carte la nivelul istoriei,  mimând inovația prin propagarea evenimentului ca un fel de ecuație al cărei succes este garantat constant, indiferent de numărul de repetiții. Istoricizând astfel evenimentul, el îşi pierde noutatea, îşi pierde chiar condiția de eveniment, deoarece deja ştim despre ce este vorba, deja nu poate să ne mai surprindă, nu poate să vină peste noi şi să ne găsească nepregătiți. Nu mai este un spațiu gol aşteptând să fie umplut, mai mult ca sigur este un ceva, un anume ceva ce deja şi-a găsit o poziție în istorie.Câte documente, documentare, studii, arhive, cazuri de cercetare există pentru o tragedie? Asasinarea lui Kennedy a durat aproximativ 100 de frame-uri pe filmul Zapruder. Însă analiza scenei crimei, analiza împrejurărilor, studiile balistice, topografice, criminalistice sunt interminabile. Fiecare poziționare, fiecare locație, fiecare scenariu, fiecare om intervievat, toată birocrația acelui eveniment creează impresia unei epopei interminabile, şi ne dau impresia că ce s-a întâmplat în mai puțin de un minut a durat aproape la fel de mult cât a durat să se scrie toate cărțile informate despre acest subiect până acum.Evenimentul devine studiu, iar noul se risipeşte în miza adusă de conținut față de restul formei istorice în care se află cei ce gândesc întâmplarea. Şi asta este posibil numai prin faptul că ne obişnuim cu experiențele ce inițial ne izbeau necruțător. Le trăim în continuare, singura diferență, cu timpul, devine că nu mai suntem conştienți de această natură trăită a lor. Ele nu mai sunt trăite, ele sunt, şi prin aceasta osificare se pierde aspectul experiențial al unui eveniment – devine parte a unei istorii de un anume fel.

Prin urmare, nu are rost să argumentăm o miză obiectivă, istorică, factuală a noului, nici măcar în măsura în care putem spune că ceea ce aduce el poate servi drept o completare, sau o raportare reacționară la ceva față de care el înnoieşte. Noul nu este situat doar în afara unei concreteți istorice ce ne priveşte, este chiar imposibil să fie gândit prin intermediul continuității existenței oferite de istorie. Ne-istoric, nu anistoric.Asta este ceva ulterior.Dacă este să înțelegem ceea ce înseamnă a fi nou, atunci nu va avea rost să ne punem astfel de probleme.

 

4.Calitatea distinctă a noului

Putem spune că noul nu are nicio afiliație cu tremenul chronos, înțeles ca secvențialitate exterioară subiectului de momente măsurabile prin numărul unei mişcări anume. Ci mai degrabă, noul, ca eveniment se poate afla în legătură cu noțiunea de kairos, adică de momentul realizării a ceva, momentul în care o mişcare face ca schimbarea de la ceva la altceva să devină posibilă. Desigur, evenimentul în sine nu poate fi echivalat doar cu ocazia schimbării în timp, lucru pe care termenul kairos îl reprezintă. Însă, raportat la om, agentul hermeneutic care observă noul, care pornind de la prezent îşi sedimentează impresiile prin conectarea lor la un trecut ce ne afectează şi la un viitor cu care ne confruntăm deja afectați, se poate realiza o înțelegere a noului neatârnată de prejudecăți. Plecând de la o hermeneutică a omului ca un astfel de agent, Martin Heidegger, de exemplu, justifică (Heidegger, 2006), funcția unui alt prezent decât cel înțeles în sens aristotelic, înăuntrul căruia omul însuşi, existență intratemporală, devine temporalitate. Mai simplu spus, în contradirecția prezentului înțeles în sens metafizic, ca o succesiune indefinită de momente prezente ce vin din viitor şi se pierd în trecut, Heidegger distinge un alt prezent, anume cel autentic, al clipei, înțeleasă ca momentul propice pentru întâmplarea a ceva. Temenul pentru clipă, Augenblick, vrea în fapt să sugereze exact natura nefragmentată, instantanee, necuantificabilă a evenimentului. Lucrul se întâmpla în momentul unei clipiri din ochi - atunci evenimentul creează situl unui dat, în momentul exact al nevederii noastre. Există un substrat metaforic puternic aici. Noi nu vedem evenimentul in se, el are loc în intervalul dintre două momente în care noi ținem ochii deschişi, în momentul unei clipiri. Înainte să clipim, mişcarea nu a avut loc, iar după clipire, mişcarea deja s-a încheiat, evenimentul şi-a îndeplinit funcția, a făcut posibilă o trecere nu de la un „acum”, devenit ceva trecut , la un alt “acum”, ce înainte  nu era încă înfăptuit, ci de la un anumit mod de a ne confrunta cu obiectele temporale  cu care avem de-a face, la un posibil alt mod prin modificarea tacită a anumitor moduri de a le apropria. Procesul este dinamic, trăit, nu fragmentat, static. Această componentă aparent abstractă nu este niciodată în izolare, impresiile prezente sunt mereu ancorate în trecutul şi viitorul care îl modelează. Noul este actul de a percepe evenimentul mişcării prin consecințele pe care le are el în timp, anume schimbarea modului în care percepem noi situația noastră  cu o alta. În aşa fel, neaderînd la interpretarea convențională a ideii de timp, se oferă premisele susținerii naturii evenimențiale a noului ca un ceva ce, în loc să fie undeva în timp, adică să fie vizibil din punct de vedere noetic, este de fapt nevizibil, fiind ceva ce este( sau nu este) într-un un moment de nevedere, de clipire, acolo unde vederea nu poate exista, acolo unde mişcarea nu a trecut, dar nici nu s-a realizat.

Astfel, după ce am dedus aceste câteva trăsături ale noului, anume inaccesibilitatea sa hermeneutică, natura să ne-temporală, caracterul ne-istoric(ne-obiectivist) al acestuia, în principiu vorbind despre legătura apodictică între experiența personală a subiectului uman, subiect comod şi obişnuit să se obişnuiască cu împrejurimile sale, şi apariția lucrurilor în timp ce pot cauza un eveniment nou, neobişnuit, mai putem deduce, cred, o trăsătură generală - noul are calitatea de a fi nimic, adică de a nu fi. Noul nu poate fi deja ceva, altfel n-ar fi nou. Ca o axiomă, prin nou înțelegem ceea ce este cu totul nou. Există un aspect creator al noului, ca de o luare de la 0, ca de o inițiere fondatoare, întotdeauna fondatoare a unui proces hermeneutic ce este condamnat să o ia de la capăt, odată cu trecerea fiecărei clipe în timp. Noul presupune nimicul înainte de toate, în alte cuvinte delimitarea de tot ceea ce există, sintetizarea întregii existențe în timp, față de care el apare ca un opozant. Noul este un nimic suspendat în nesiguranță față de certitudinea existenței tuturor lucrurilor care ne sunt date înspre schimbare, înspre interpretare. El presupune o golire de sens, o vidare de timp şi de durată, pentru a accede la putința de a fi a oricărui lucru cu sens, a oricărui lucru desfăşurat pe o anumită perioadă de timp. Nu există nicio existență singulară, niciun concept care să nu fie luat prin surprindere de  noutatea unui eveniment ce propagă existența mai departe, căci mai important decât orice în înțelegerea acestei idei este caracterul sintetizator al ideii de nou, modul pasiv, negândit în care el se separă de existență şi o priveşte de sus, ca pe un tot în excepția căruia el se află, şi asta pentru a se putea arunca în mijlocul său, pentru a pătrunde în miezul existenței, pentru a tăia  continuitatea generală cu un impuls ce creează vibrații în întreaga fabrică a  vieții noastre .

Este desigur greu să vorbim cu certitudine despre nou, lucrul acesta în mare parte datorându-se faptului că, într-un sens, o asemenea temă implică chiar argumenta-rea unei incertitudini absolute. Însă putem stabili nişte coordonate ale unei posibile analize a modului în care noi am accede la o înțelegere autentică a noului ca eveniment. Inaccesibil, ne-temporal, ne-istoric, nimicnic, este cu siguranță o idee ce scapă unei analize conceptuale obişnuite, fie şi datorită faptului că un concept al noului presupune un mare grad de neconceptualizare, singurul lucru care de  altfel îl caracterizează. El este o experiență ce trebuie trăită pentru a putea fi înțeleasă. Pe aceeaşi linie se poate aprofunda o cercetare a naturii noului ca un concept de maximă abstracțiune, pentru care nu putem găsi decât atribute negative. Dar desigur şi o astfel de cercetare ar presupune, la rându-i, un nou ce scapă prescriptivismului oferit chiar de planul acesta. Asta dacă  vrea să rămână fidelă esenței conceptului. 

 

Bibliografie:

Aristotel - Fizica (editată de David Ross), ediție revizuită, Oxford University Press, Londra, 1936

Badiou, Alain - L’Etre et l’événement., Seuil, Paris, 1988

Heidegger, Martin – Problemele fundamentale ale fenomenologiei, Humanitas, Bucureşti, 2006

 

Andy (Alexandru Gabriel) Stan este masterand, an II, al Facultății de Filosofie Bucureşti. Are 23 de ani.