SCHIȚE SUBIECTIVE ÎN OGLINDĂ: NICOLAE IORGA ŞI E. LOVINESCU

Din această perspectivă a viziunii şi intuiției în câmpul literaturii aş dori să pun în discuție personalitățile lui Nicolae Iorga şi E. Lovinescu. Fără idealizări, însă, în acelaşi timp, cu o opțiune clară, categoric subiectivă: E. Lovinescu. El a avut erorile sale de judecată literară, nu întotdeauna „Sburătorul” a stabilit ierarhii literare ce aveau să reziste peste timp, nu întotdeauna a dovedit claritate şi limpezime teoretică. Cu toate acestea, echilibrul său de factură europeană merită apreciat.

Pare, la o primă vedere că, în comparație cu celelalte personalități modelatoare ale culturii româneşti interbelice, E. Lovinescu s-ar afla undeva în plan secund. Fără să aibă darul filosofiei speculative, ca Nae Ionescu şi mai târziu Constantin Noica, fără a se bucura de înalte demnități publice asemenea lui Iorga (nu va avea nici catedră universitară şi nici un loc în Academia Română), Lovinescu are, în schimb, într-o vreme tulbure atât istoriceşte, cât şi în materie de circulație a ideilor, intuiția drumului corect. O simplă sentință, cu atât mai mult cu cât ea poate să pară o supralicitare, nu e suficientă aici. Să nu facem greşeala pe care i-o reproşa Lovinescu lui Iorga într-un articol din 1906, anume aceea de a rămâne în zona adjectivelor.

În „Istoria civilizației române moderne”, publicată în perioada 1924-1925, Lovinescu elaborează teoria sincronismului. Preluând anumite idei ale sociologului francez Gabriel Tarde, răsturnând paradigma maioresciană a formelor fără fond, Lovinescu este convins că singura şansă a unei culturi este sincronizarea ei, proces desfăşurat în mai multe etape. Imitația şi mai apoi perioada de asumare interioară, de efort integrator. Formele, spune el, avansează cu o viteză incomparabil mai mare decât cea a fondului, de aceea a aştepta, după cum sugerase Maiorescu, o anume legătură organică, o simultaneitate între formă şi fond, este nu numai o eroare, ci şi un efort de factură sisifică, repetitiv şi irelevant. Lovinescu nu militează, aşa cum de regulă se lasă impresia, împotriva literaturii naționale şi a tradiției. Într-un text-revizuire, scris în 1923 şi intitulat „Douăzeci de ani de critică”, el afirmă cu o luciditate şi un echilibru rar întâlnit la oponenții lui,tradiționaliştii: „Literatura română se dezvoltă în condițiuni nefavorabile; jos, o impunătoare masă de neştiutori de carte; sus, o pătură cu o cultură fără baze etnice, îndestulându-şi nevoile artistice din alte literaturi […] Lucrurile şi oamenii se înlocuiesc unii pe alții. Totul merge după legea progresului; se cuvine însă ca şi progresul să respecte ceea ce înlocuieşte”. Cât despre literatura națională, este şi mai elocvent atunci când, în articolul polemic la adresa direcției noi a lui Iorga, afirmă: „Toată literatura noastră, dar absolut toată, e națională…”. Lovinescu, aşadar, reproşează lui Iorga şi celor care gândeau ca el nu recursul la tradiție, ci artificialitatea acestui recurs, caracterul lui de construct intelectual.

Despovărându-l, deci, pe Lovinescu de acuza că ar fi împotriva tradiției, să revenim la teoria sincronismului, decupând-o din contextul ei şi să încercăm a o aplica la o scară mult mai largă, cu intenția declarată de a-i dovedi validitatea peste timp. Că modernitatea noastră e apanajul intersectării cu spațiul cultural occidental, o altă idee în care Lovinescu credea, nu e deloc greu de demonstrat. Marile momente culturale şi politice româneşti s-au desfăşurat sub patronaj ideatic occidental. Corifeii Şcolii Ardelene studiază la colegiul „De propaganda Fide” din Roma şi la Universitatea din Viena, paşoptiştii români sunt aproape fără excepție francofoni, transplantând în cultura română, uneori cu exagerările de rigoare, idei culturale şi politice ale Franței revoluționare, junimiştii sunt educați la Universități germane în spirit germanofil, Războiul de Independență din 1877 se desfăşoară tocmai pentru a ieşi de sub tutela Orientului, statul român, în formula sa monarhică, este întemeiat prin aducerea unui Rege dintr-o dinastie occidentală, marile personalități interbelice cultivă relații privilegiate cu literatura şi cultura franceză, cele mai importante proiecte politice postdecembriste au vizat reintegrarea în marea familie europeană. Toate curentele noastre literare, atâtea câte vor fi fost ele şi cu mixtul de rigoare între principiile lor estetice, ne vin pe filieră occidentală. Cu excepția, desigur, a poporanismului lui Constantin Stere şi a proletcultismului care proveneau taman de acolo de unde răsare lumina, adică fireşte de la… Răsărit.

În ceea ce priveşte validitatea teoriei sincronismului, demonstrația e încă şi mai facilă. Cultura română modernă debutează în secolul XIX prin imitare furibundă, criticată atât de Kogălniceanu în 1840 (în Introducția la „Dacia literară”), cât şi de Maiorescu în 1868 … Ne aflăm, deci, în prima etapă a teoriei sincronismului. În interbelic, sosise momentul celei de-a doua etape. Efervescența polemică, pleiada de personalități culturale de valoare, soliditatea ideilor care intră acum în dialog sunt toate argumente în sprijinul ideii că peisajul cultural românesc intrase deja în zodia unei despărțiri a apelor. Tendința se manifestase insular încă de la sfârşitul veacului XIX, când excentricul Macedonski încearcă să impună în cultura română un curent literar care se manifesta într-o deplină sincronizare cu ceea ce se întâmpla în Franța: simbolismul. Jean Moréas publică manifestul simbolist în „Le Figaro”, în 1886 iar în 1889 Macedonski se auto-proclamă inițiatorul european al simbolismului. Iată, deci, că după o perioadă de ardere a etapelor, şi mă refer aici la secolul XIX, cu excepția, poate, a ultimelor sale două decenii, urma etapa finală a sincronizării.

Fatalitatea (e un eufemism, desigur!) a înghețat procesul în 1945, când la putere va veni în România un partid care, în timpul Primului Război Mondial, ajunsese la o asemenea cotă de popularitate, încât avea în jur de vreo 1.000 de membri. Asemenea lui Făt-Frumos din basmele româneşti, Partidul va creşte într-un an câți alții în 10, devenind un soi de mutant cu vreo 4 milioane de membri în 1989... Urmează o acoladă de aproximativ 45 de ani, când tot ceea ce acumulase cultura română e puternic mutilat şi contorsionat. Pare că sincronismul lovinescian e pus definitiv între paranteze.

Paradoxal poate pentru unii, perfect coerent însă în esență, postcomunismul românesc debutează din nou sub semnul teoriei sincronismului. În primii ani de după 1989, ne regăsim în aceeaşi perioadă de imitare furibundă. În mod simbolic, din 2007 am intrat în următoarea etapă a sincronismului. Membri ai Uniunii Europene, începem să dezvoltăm o conştiință critică. Mimesisul nu ne mai mulțumeşte. Europa nu mai are infailibilitatea din anii de după revoluție. Iată, deci, de ce afirmam că E. Lovinescu nu e doar un critic literar, descoperitor şi modelator al unor destine literare de excepție, ci şi un om cu o viziune.

Astăzi, în anul de grație 2011, europenismul lovinescian nu mai are nimic excepțional. El pare atât de firesc încât mulți, nefamiliarizați cu România dintre cele Două Războaie Mondiale, s-ar putea întreba de ce am simțit nevoia accentuării unei asemenea evidențe. Ei bine, tocmai pentru că în interbelic lucrurile nu erau deloc atât de clare. Nae Ionescu, de pildă, vorbea de moartea democrației şi a capitalismului, înfiera Parlamentul ca instituție şi considera că măria-sa cultura ar fi… aristocratică. Nichifor Crainic propovăduia întoarcerea spre Orient şi îl definea în mod repetat pe Lovinescu drept „inventatorul maimuței imitatoare” ! Nicolae Iorga era nemulțumit că Teatrul Național avea prea multe reprezentații în franceză şi îi incită la violență pe studenții naționalişti. Consecința? Evenimentele violente din seara de 13 martie 1906... Constatați, deci, că echilibrul lovinescian, atât de firesc astăzi, era în epocă dacă nu un soi de rara avis, atunci cel puțin un gest categoric minoritar. Desigur, se va spune astăzi că vremurile erau tulburi. Adevărat, nimeni nu poate nega, însă merită de asemenea amintit că şi Lovinescu trăia în aceleaşi vremuri care l-ar fi putut lesne tulbura prin contaminare. El avea, probabil, o imunitate ceva mai bine dezvoltată.

Nicolae Iorga, probabil ultima personalitate de factură enciclopedică din cultura română (pe măsura avansării în istorie devine din ce în ce mai improbabilă existența unui enciclopedism de tip Cantemir sau Iorga), este, într-un anume sens, şi am începe discuția din perspective biografice, opusul a ceea ce a reprezentat E. Lovinescu. Implicat în politică, academician, cu preocupări de reformare a învățământului, istoric şi orator, Iorga a acoperit domenii vaste în care s-a exprimat mai mereu cu aceeaşi coerență. În prim-planul vieții noastre publice, el este unul dintre susținătorii tradiționalismului în literatură, în formula sămănătoristă. Iorga nu şi-a limitat intervențiile sămănătoriste la perioada în care a activat ca redactor şef al „Sămănătorului”. El era sămănătorist avant le lettre şi avea să fie sămănătorist până la sfârşitul vieții. Revista e doar o platformă polemică, una în plus…

În câmpul literaturii, Nicolae Iorga intră cu instrumentele istoricului. În Istoria Literaturii româneşti. Introducere sintetică, publicată în 1929, găsim următorul pasaj, semnificativ pentru modelul de analiză literară practicat de autorul lui: „Pentru o societate este o binefacere ca toți să se hrănească de la acelaşi izvor literar, ca toți să întrebuințeze acelaşi fel de a vorbi care duce deseori şi la acelaşi fel de a cugeta şi de a simți. Se creează în felul acesta un fel de uniune morală, de care societatea are cea mai mare nevoie”. Confuzia etic-estetic, ridicată de Iorga la rang de instrument prim al analizei, va parazita mare parte din intervențiile sale literare. Într-un text din 1934, reprodus în Istoria literaturii româneşti contemporane, el reproşează poeziei contemporane lui (nota bene!) lipsa de „coerență şi sinceritate”! Chiar şi atunci când trece la o analiză stilistică, Iorga e încă tributar unei viziuni… să-i zicem neoclasiciste. Iată cum arată poezia în viziunea lui Iorga: „Dar cei […] cari sunt tradiționalişti […] în domeniul poesiei, pretind că o poesie trebuie să plece de la un sentiment, să cuprindă o sinceritate, că poesia aceasta nu strică dacă îmbracă o idee -, dar nu prea multe, pentru că, dacă îmbracă prea multe, ideile se ciocnesc între dânsele, iar poesia trebuie să aibă o unitate, precum nu este bine să fie prea multe comparații, pentru că nimic nu este mai grozav decât piramida comparațiilor în poesia nouă. E un dezastru când comparațiile se luptă unele cu altele, când se încalecă una cu alta”. Încercați să aplicați această judecată de valoare poeziei gnomice şi gnoseologice a lui Eminescu (Glossă) şi veți constata că nimic valoros nu rămâne din această capodoperă. Găsim aici inadecvarea care face astăzi din ideile literare ale lui Iorga un construct artificial, cu uşor iz dogmatic. E, de altfel, ceea ce-i reproşa şi Lovinescu. Dogma ia, în concepțiile lui Iorga despre literatură, locul esteticii.

Cât despre principiile sămănătorismului, ele instaurează aceeaşi confuzie etic-estetic adăugându-i o importantă dimensiune etnică. Sămănătoriştii susțin că viața autentică se desfăşoară în perimetrul satului românesc. Apoi, ca o consecință firească, mai afirmă şi că țăranii transplantați în mediul urban trăiesc sentimentul dezrădăcinării. Ei recomandau în literatură paseismul, militau pentru o literatură națională şi considerau că aceasta ar trebui angajată în opera de culturalizare a țărănimii. Niciuna dintre trăsăturile enunțate mai sus nu e conexată direct cu fenomenul literar în sine. Voi aplica aceeaşi metodă de analiză pe care am preferat-o în cazul ideilor lovinesciene. Esența sufletul românesc se găseşte la sat, spune Iorga şi nu numai el… Şi unde altundeva s-ar putea găsi, ne-am putea întreba noi astăzi, de vreme ce România începutului de secol era predominant rurală, iar oraşul românesc a început prin a fi multietnic (cf. Lucian Boia)?

La început de secol XX, aproximativ 84% dintre români trăiau în mediul rural. Către 1930, procentul se reduce nesemnificativ, ajungând la 78%. Tradiția citadină românească abia începe să se contureze. Prin urmare, constatarea sămănătoristă nu e de ordin calitativ, ci pur statistic. Apoi, sentimentul dezrădăcinării nu este, orice s-ar spune, o constantă românească. Țăranul român se simte dezrădăcinat la oraş în aceeaşi măsură în care orice ființă umană premodernă se simte dezrădăcinată la părăsirea spațiului său vital. E un proces ireversibil ce are legătură cu industrializarea şi urbanizarea României. Cum anume concret se putea realiza ceea ce promova Iorga, şi anume întoarcerea la realitățile satului românesc patriarhal?! Admițând că aceasta era soluția, oricum nu literatura era chemată pentru a o face posibilă.

Intuiția lui Iorga nu a funcționat. Este, de altfel diferența esențială între el şi Lovinescu în câmpul literaturii. Lipsa celui de-al şaselea simț, al adecvării teoriei cu timpul şi timpurile, îl plasează pe Nicolae Iorga, în literatură, pe o poziție uşor riscantă, fie şi numai pentru că discursul său, în esență bine intenționat şi pe alocuri competent argumentat, poate fi recuperat în mod propagandistic, ceea ce, într-un anume sens, s-a întâmplat în comunism. Analizele sale literare, preferințele pentru un tip de scriitură pe care îl putem califica astăzi drept ideologic, erorile de judecată literară, importarea instrumentarului istoric şi aplicarea lui în câmpul literaturii, în dauna unui instrumentar de factură estetică, toate acestea reclamă o rediscutare şi o repoziționare a judecăților literare ale lui Iorga. Paradoxal, în vreme ce revizuirile permanente lovinesciene se bucură de o coerență organică, naturală, consecvența lui Iorga devine nu de puține ori rebarbativă, excesiv teoretică şi uneori exclusiv polemică. Este, de altfel, acesta destinul acelor oameni care, prin forța lor intelectuală, acoperă domenii de o vastitate ce reclamă stricta specializare.