PAR AVION

Plec dintr-un aeroport celebru în toată Europa. Ce zic? În toată lumea. Aeroportul în care legile contra fumatului nu sînt în vigoare. Este un aeroport în care vesticii vin cu gândul să-şi fumeze duzina de țigări de dinainte de îmbarcare sau de după aterizare. Un aeroport preferat pentru escala dinspre sau către orice destinație. Cele două baruri şi restaurantul sînt permanent învăluite în fum de țigară. Este un fel de rai al fumătorilor. Singurul loc în care îşi pot practica viciul chiar sub anunțul „Fumatul interzis” fără să rişte amenzi sau admonestări. Dacă, printr-un absurd hilar, nimeni n-ar mai veni în această țară pentru afaceri sau pentru a-şi vizita apropiații, aeroportul ar avea acelaşi trafic aerian, acelaşi număr de călători fumători care vin de peste tot să-şi fumeze în tihnă țigările. Este o imagine pe care un cineast din valul care trece acum ar trebui să o folosească. Înglobează toată forța viciului. Capacitatea lui de supraviețuire. În aeroport, nicio autoritate nu mai vede interdicția de atâta fum de țigară. Când cobor din avion la Paris, Roma sau Milano, la Amsterdam, Frankfurt sau Bruxelles, toți pasagerii fumători frustrați din aeroport mă adulmecă. Cu jind. Ştiu că vin de la Bucureşti. 

Ocup locul meu de lângă culoar. Am urcat printre primii. Aşa fac mereu. Asta îmi permite să văd tot spectacolul cu oameni care trag de bagajele de mână, care-şi fac loc printre alți oameni şi alte bagaje, care au în mână ziarele de dimineață în limba țării de plecare şi a celei de sosire. Ultimele conversații la celulare, cu regretul că trebuie închise pentru două ore, până la destinație. 

– Am urcat. Nu, nu pleacă cu întârziere. Te sun când ajung. Trebuie să închid. Pa. Pa. Şi eu. Pa. 

Femei care îşi aranjează părul şi hainele ca pentru intrarea în scenă. Se foiesc în fotolii. Reglează scaunele, reglează deschizătura picioarelor, reglează privirile şi gândurile.  Totul e o chestiune de distanțe. Câtă distanță punem între noi şi ceilalți, între noi şi lume, între noi şi pământ, între noi şi cer, între noi şi noi. Stau distantă alături de aceşti străini distanți şi aştept să zburăm împreună. Două ore de destin comun. Deasupra tuturor gândurilor, se aşază unul singur: să ajungem la destinație. Nimeni nu se gândeşte la întoarcere. De când s-au închis celularele, toată lumea se gândeşte la zbor. Ființa se însingurează. Se face uşoară. Se preface sigură. Îmi ascult bătăile inimii. Motoarele pornesc şi nu mai văd decât semnalele stewardesei plinuțe care-şi pune masca pe bot şi zboară ca un fulg îmbrăcată într-o vestă portocalie. Toți călătorii zboară cu ea. Numai eu ramân singură la sol fără să mă pot desprinde de spaima mea. 

– Săru’mânaaa… Ce faci? Nu ne-am auzit de mult…

– Bună ziua… Da, de când nu ne-am văzut.

– Iar fugi… 

– Merg în Corsica. O mini-vacanță. Cu treabă. Combin utilul cu plăcutul, este tot mai la modă … Dumneavoastră? Unde plecați iar? Ce face soția? Dar fiica dumneavoastră?

– Măi, sunt bine. Suntem bine. Eu acum plec în Venezuela, dar mă întâlnesc la Paris cu prieten de-al meu din Anglia. Ți-am vorbit despre el, colecționarul de aparate de zbor din al Doilea Război Mondial. Ne vedem ca să-mi arate un proiect de-al lui. Ți-am spus data trecută că este un tip fascinant, că suntem şi prieteni, am fost la el în Sussex cu Irina, a venit şi el cu soția la mine la moşie, la Drăgăşani. Ne înțelegem foaaarte bine. Măi, cu proiectul ăla de m-ai rugat tu, nu s-a legat nimic. L-am întrebat, dar el face caritate, nu mecenat. Îmi pare rău, n-am mai apucat să-ți spun, că am fost mereu plecat. Am stat o lună în Grecia, am fost şi la Damasc. Apoi o lună în Cuba. 

– La Damasc, nu te simți chiar în vacanță în ultima vreme…Ce părere aveți, cum se pun treburile acolo? 

– Măi, ştii că nu mă interesează politicul. Deloc. Eu îmi văd de afaceri. Am preferat întotdeauna să mă țin la distanță de oricare dintre tabere. Sunt prieten cu toți. Ne leagă doar business-ul. Altceva nu e treba mea, aşa că nu mă întreba. Şi, oricum, cu toată prietenia pe care ți-o port, nu-ți mai spun nimic. Ai folosit în articolul ăla datele pe care ți le-am furnizat şi numai o întâmplare fericită a făcut să nu am probleme. Nu te supăra, ştii că fac orice pentru tine, dar nu-mi cere să mă pronunț.

– Eu nu lucrez pentru nimeni acum. Dar mă interesează. Cine cumpără mai multe arme, are şanse mai multe să câştige, nu-i aşa?

 Zâmbesc îngrozită că pot să fac o glumă pe acest subiect, dar în conversația cu 00X orice este binevenit ca să te scape de ulterioare complicații. 

– Zi-mi de tine, ce-ai făcut cu cărțile alea? Ai găsit traducători? Măi, cu schimbările care au fost făcute la New York, Paris şi Veneția, Irina nu a găsit momentul să întrebe pe cineva dacă e disponibil să facă traducerile. Băiatul ăla pe care eu îl iubesc, l-am cununat la a doua căsătorie, s-a întors la Bucureşti înainte să-şi încheie mandatul şi treaba nu e clară, până nu se limpezesc lucrurile la institut, nu pot să-l inoportunez cu treburi din astea. Nu te superi pe mine, nu? Şi nu te superi dacă îți zic ceea ce ți-am mai zis: e neserios să scrii poezii. La vârsta ta şi cu experiența ta, chiar e neserios. Băiatul ăla traduce romane, nu ştiu dacă s-ar băga să traducă un volum de poezii, zăău…

– Nu vă faceți probleme, era aşaa…un capriciu. M-am lăsat cuprinsă de exaltare, atunci...

O oră de zbor am ascultat, a câta oară?, povestea familiei sale burgheze împlinite cu duplexuri în capitală, moşie în Oltenia, apartamente în Toscana, la Monte Carlo şi pe insula Santorini. Irina este o soție înțeleaptă, i-a stat alături din tinerețe, l-a însoțit în toate misiunile sale diplomatice şi îi ține socoteala afacerilor, este o economistă excelentă, ține conturile institutului, acum este bunică şi amândoi se bucură de nepoțelul lor, care are un an. Cel mai frumos cadou pe care l-au primit în viața lor. Restul au făcut singuri. Cu muncă şi inteligență. Cu sacrificii. Pentru că nu e uşor să fii azi la Bucureşti, mâine la Caracas şi săptămâna viitoare la Atena. Înainte să le aducă în dar acest nepot, fiica lor a studiat la Madrid. Ştiințele politice şi adminstrative, încoronate cu un master în comunicare. Acolo l-a întâlnit pe viitorul ei soț, tatăl copilului, fiul unei faimoase femei de afaceri de la Bucureşti. Cu pedigree nobiliar. S-a retras din afaceri. I-a lăsat pe cei doi băieți ai ei să sporească averea familiei. Ea se ocupă acum de o fundație culturală care are şi o editură exclusivistă. Publică opere alese pe sprânceană, în ediții de lux. Alege doar numele celor pe care îi publică. Are doi, poate trei autori octogenari. După ce au au fost publicați de ea, au primit titlul de doctor honoris causa la universitatea din capitală. Restul sunt detalii. Dă interviuri în care nu vorbeşte despre sine, ci despre bucuria pe care i-o dau băieții ei, care au studiat în Occident. Cel mic a întâlnit-o acolo, la studii, pe fata lui 00X şi s-au întors acasă. Au făcut o nuntă filmată, au pus-o pe internet, au făcut sute de fotografii şi, apoi, sau în acelaşi timp, au făcut nepotul mult dorit. Studiile de la Madrid o ajută, probabil, să-şi țină magazinul de pe Calea Victoriei. Nu merge în fiecare zi acolo, are angajate, ea doar comandă marfa la Milano, Paris, New York. E un magazin care ține laolaltă țoale de la marile case de modă occidentale. Vânzările sunt mai mult decât mulțumitoare. 

– Am întrebat-o: tati, ce vrei să faci? Că nu este o soluție să mergi la minister pentru douăzeci de milioane de lei. Este umilitor. Vrei afacerea ta? Tati ți-o dă. Spune doar ce îți doreşti. – Un magazin de țoale, tata. Al meu. M-ai face fericită.

Cam asta este viața lui 00X. Între vânzările de armament şi vânzările de țoale din Occident. Totul pentru fericirea fiicei sale, Dora. Pe care o adoră. Restul sunt detalii regizorale. 

– Am putea lua prânzul împreună, când ajungem, ce zici? Aş avea trei ore la dispoziție, la Paris. Vrei să mergem într-un loc intim? La Bucureşti m-ai refuzat mereu. Acum eşti în vacanță, hehee, ce mai zici?

– Zic nu, n-aş putea. Zborul meu pentru Marsilia este imediat. Nu mă pot abate de la traseu. Nu-i mulțumesc pentru că nu este o invitație. Este o insultă. Pe care mi-o aduce a nu ştiu câta oară.

Restul zborului se tace. 00X îşi bea cu înghițituri mici whiskyul pe care compania aeriană i-l dă gratis, la cerere. Eu văd pe monitorul suspendat în fața mea copilăria lui dintr-un sat oltenesc. Vara mâna vacile desculț şi căra cu el, în traistă, pe lângă bucata de mămăligă  rece şi brânză sărată, o carte de matematică. Ştia să facă toate calculele, toate ecuațiile, toate exercițiile şi problemele, fără creion şi hârtie. Le făcea pe foaia albă a creierului său de țăran dezbrăcat, desculț şi dornic să plece în lume. O lume despre care nu ştia nimic, dar şi-o imagina. Era ca aceea în care trăieşte acum. Ceea ce a întrecut imaginația sa a fost întoarcerea, peste mulți ani, în satul în care-a copilărit. Părinții se mutaseră la cimitir. Dar el a continuat să cumpere pământ. Şi a construit pe el nu o casă, ci un palat. Cu acareturi şi grădini cât vezi cu ochii, şi iazuri, şi pădure. Şi cu un aparat de zbor în hangar. Cadou de la amicul lord englez pasionat de avioane, cu care se vede la Paris, pentru a discuta nişte detalii. 

Zbor deasupra Franței şi gândurile îmi zboară în urmă cu douăzeci de ani. Era un anotimp în care căutam vise de împlinit. Zburam ca şi acum, dar mai uşoară de ani. Căutam insule. Trăiam sub fascinația insulelor. Tinerețea nu mă lăsa să văd că pământul întreg e o insulă şi că nu putem fugi de pe el niciunde. Aveam nevoie de experiența claustrării. În mod paradoxal. Trăisem claustrată încă de la naştere, dar nu-mi fusese de-ajuns. Ca într-un joc ironic, căutăm ceea ce deja cunoaştem. În timp ce mintea este foarte ocupată să plăsmuiască țeluri, destinații, viața se petrece cu o repeziciune amețitoare. Din caruselul timpului, nu vedem trecerea anilor. Aşa cum acum, în zbor, la peste o mie de kilometri pe oră, mi se pare că stau pe loc, în timp ce traversez continentul, ca să cobor undeva, în mijlocul mării. Mă apropii de un trecut îndepărtat, de care m-am despărțit ca de o boală. Am ieşit din ea cu imunitatea scăzută, cu cearcăne în jurul ochilor, cu buzele crăpate de febră. Mi-au trebuit ani lungi să cobor din patul convalescenței. Să continui drumul. Zborul.

„Aviația israeliană e executat noaptea trecută trei raiduri succesive împotriva obiectivelor din centrul şi sudul Fâşiei Gaza, ca răspuns la bombele şi loviturile de tun împotriva Israelului. Nu sunt semnalate victime, morți sau răniți. Un purtător de cuvânt al armatei a declarat că a fost lovită o rampă de lansare de rachete şi două baze teroriste. După miezul nopții, a adăugat oficialul, au fost lansate rachete în Fâşie, ca răspuns la rachetele trimise ieri de palestinieni. Tensiunea între Israel şi Gaza s-a reluat la sfârşitul săptămânii trecute, punând capăt încetării focului survenite ca urmare a medierii egiptene.”, recită cu obiectivitate o agenție de presă, în aeroport, în timp ce aştept să îndeplinesc formalitățile de coborâre din cer. 

„Cooperarea cu italienii este continuă de mai bine de un deceniu”, recită un comunicat de presă al aviației israeliene, iar Aeronautica Militară, în publicațiile proprii, specifică de-a dreptul consistența şi tipologia mijloacelor folosite în diferitele faze ale exercițiilor care se fac în poligoanele din Sardinia, printre cele mai mari din Europa, unde există posibilitatea de a folosi muniție reală. Nu este nevoie să ai cine ştie ce competențe analitice, ca să pricepi că, dacă într-o simulare se folosesc aparate tanker pentru alimentarea în zbor, se vrea testarea modalităților operative „joint” pentru ieşiri cu rază lungă. Scenariu tipic pentru un posibil atac aerian împotriva bazelor nucleare-militare iraniene. Totul se desfaşoară cu binecuvântarea NATO, în cadrul parteneriatului „Dialog Mediteranean”. 

Deasupra mării, la Bonifacio. Prin hublou, văd esplanada Saint-François şi cimitirul. Valéry nu putea să-şi scrie poemul decât aici. Asta vreau eu să cred. Istoria literaraturii spune că este vorba de cimitirul de la Sète. Poate. În istoria mea, „Le cimitière marin” este prin excelență cel din Corsica. Ş-apoi, mama lui era corsicană. De ce n-ar fi aşa? Zece minute până la Maddalena. 

„Cine zic mulțimile că sunt Eu?”, a întrebat Domnul pe apostolii săi. Ce răspund oamenii acum la această întrebare? Cine va birui până la urmă? 

– Benvenuta! Andiamo alla macchina. Ah, ecco delle margheritte d’autunno per lei. I ragazzi hanno pensato a raccogliernele. 

„Meee…rda” vreau să zic, dar spun, alla romana, „mee fa piacere”. Urăsc crizantemele. Când le primesc, fac tot ce pot să scap de ele înainte să ajung acasă. De data asta, le voi „uita” în maşină, la coborâre. Pe bancheta din spate, tăcută. Către destinație. Mă holbez la buchetul galben şi gândurile îmi zboară la o spaimă veche. O seară de iarnă, când am umplut casa de crizanteme albe, în timp ce aşteptam să vină cineva de la aeroport. A ajuns înainte un telefon prin care eram anunțată că am pierdut o jumătate din trecutul meu.