AMBIGUITATE ŞI EXPERIMENT NARATIV

Lacul este, cel puțin la un anumit nivel al interpretării, povestea unei obsesii. Ginpei, protagonistul în vârstă de treizeci şi patru de ani, pare a se afla în căutarea – mai precis în urmărirea! – frumuseții. Şi, cum aceasta este întruchipată de mai toate femeile pe care le întâlneşte, bărbatul e tentat să pornească pe urmele lor. De multe ori chiar face acest lucru, consecințele fiind dintre cele mai diverse: fie este alungat, fie este disprețuit ori privit cu uimire, fie produce teamă în sufletele celor care nu reuşesc defel să-l înțeleagă pe ciudatul fost profesor, acum simplu hoinar pe străzile oraşului. Lucrurile sunt complicate încă şi mai mult, pentru că Ginpei fuge sau pare a fugi de o crimă nemărturisită şi despre care cititorul nu va afla nimic precis pe tot parcursul textului: „De fapt Ginpei nu ştia dacă era sau nu căutat ca infractor. Era posibil ca fapta sa să nu fi fost raportată de către victimă.” Pe de altă parte, scriitorul trece dintr-un plan temporal într-altul cu o asemenea uşurință, amestecând viziunile şi imaginile şi ambiguizând întregul ansamblu, încât mai toate aşteptările de lectură ale cititorului sunt frustrate – cel puțin la primul contact cu acest atât de neobişnuit text pentru creația de ansamblu a lui Yasunari Kawabata. 

Scena de început a textului descrie vizita pe care Ginpei o face la o baie turcească şi impresia pe care o lasă asupra lui băieşița pe care o întâlneşte acolo. Atingerile şi prezența acesteia au darul de a-l purta pe bărbat înapoi în timp: „Ginpei era în mod sincer mişcat aproape până la lacrimi. Vocea acestei fete îi inducea un sentiment de fericire pură şi de eliberare caldă. O fi fost oare vocea femeii eterne, sau cea a mamei, plină de compasiune? - De unde eşti? Fata nu răspunse. - Din paradis?” (Excelentă este versiunea în limba română a acestui text, semnată de Flavius Florea. Dar şi celelalte povestiri incluse în prezentul volum, beneficiind de aceeaşi tălmăcire, sunt la fel de reuşite, iar notele – extrem de necesare pentru cititorii mai puțin familiarizați cu lumea niponă – sunt întotdeauna bine gândite şi, fără îndoială, binevenite.) În acest fel cititorul are ocazia să cunoască o parte din întâmplările care au marcat trecutul acestui personaj. După ce îşi pierde slujba din cauza relației nepotrivite pe care o are cu o elevă a sa, Ginpei, incapabil de a-şi abandona obiceiul de a urmări pe stradă femei necunoscute, are o stranie întâlnire: Miyako Mizuki, tânăra pe urmele căreia porneşte într-o bună zi îl loveşte cu poşeta, pentru a-l pedepsi pentru îndrăzneala sa, numai că, în acel moment poşeta îi cade, ea fiind prea grăbită să plece pentru a şi-o mai recupera. Iar ceea ce în acest moment risca să se transforme într-un soi de thriller sau de roman-foileton gata să se întrerupă în punctul culminant doar pentru a putea continua, apoi, acțiunea, cu şi mai multe evenimente la fel de uluitoare, devine, pe nesimțite, altceva. Şi aici e legătura unui astfel de text cu restul creației kawabatiene, marcată de nostalgia după trecutul irecuperabil, dar şi de tristețea ascunsă în cele mai simple obiecte sau în cele mai (doar aparent) banale întâmplări. Căci, uitându-se prin geantă, Ginepi găseşte o importantă sumă de bani, cu ajutorul căreia cititorul va afla ulterior că Miyako intenționa să înceapă o nouă viață, după anii pe care şi-i petrecuse alături de un bărbat în vârstă. Procedeul este, desigur, acela al povestirii în povestire, practicat de scriitor şi în Țara zăpezilor, de pildă. Numai că semnificațiile din Lacul depăşesc delicatețea încercărilor anterioare ale lui Kawabata pe această temă. Cititorul va ajunge să se întrebe ce-i mai rămâne de făcut lui Miyako după pierderea micii sale averi, dobândite atât de greu. Oare mai rămâne ceva neatins din tot trecutul ei? Şi ce şanse de viitor mai poate ea avea, în aceste condiții? Chiar actul lecturii devine o stranie urmărire a ființelor abia întrezărite şi apoi pierdute, lectorul fiind silit să mediteze spre final şi care e sensul existenței lui Ginpei. Căci, obsedat de frumusețea feminină şi pierdut în contemplarea acesteia – nu întotdeauna pasivă – rămâne de stabilit unde se (mai) situează granița dintre bine şi rău în cazul lui. Sau ce semnificație mai poate avea – ori poate primi – în aceste condiții, raportul dintre ceea ce este permis şi ceea ce e interzis. Kawabata, aşa cum era de aşteptat, nu oferă răspunsuri, ci lasă ambiguitatea să domnească asupra acestui text interpretat de unii critici drept explorare a lumii demonilor specifici folclorului nipon („makai”), univers din care Ginpei pare incapabil să se desprindă pentru a reuşi să trăiască în prezent.

 

Interesant este şi amănuntul că toate amintirile referitoare la femeile pe care le-a întâlnit Ginpei în trecut sunt determinate de personajele feminine de sub a căror fascinație el nu se poate smulge în prezent, astfel încât cronologia primeşte un nou sens, iar planurile temporale se suprapun în permanență, fascinația lui Kawabata pentru acest procedeu – legat, şi atunci, de aparițiile feminine – fiind impus încă din Țara zăpezilor. Astfel că figura băieşiței e întrevăzută prin amintirea lui Miyako, iar chipul lui Hisako Tamaki, fosta sa elevă, i-o aminteşte pe verişoara sa, de care, cu ani în urmă fusese atras. Tema fascinației pe care frumusețea o exercită asupra ființei umane a fost abordată de Yasunari Kawabata şi în Frumusețe şi întristare, numai că în Lacul amănuntele care accentuează anumite caracteristici ale personajelor nu duc doar spre stabilirea unei posibile filiații a acestui text cu restul creațiilor kawabatiene, ci şi cu punerea în legătură a lui Ginpei cu alte personaje ale literaturii nipone contemporane. Căci protagonistul acesta al lui Kawabata este marcat de convingerea urâțeniei sale şi mai cu seamă a picioarelor lui bădărane, cel puțin în aceeaşi măsură în care tinde mereu spre contemplarea sau apropierea de ipostaze ale eternei şi absolutei frumuseți. Desigur, gândul ne duce imediat la Kashiwagi, demonicul prieten al lui Mizoguchi, protagonistul din Templul de aur, celebrul roman al lui Yukio Mishima. Numai că, dacă acolo maleficul şchiop se folosea de handicapul său pentru a seduce femeile, Ginpei încearcă de fiecare dată când se află în prezența frumoaselor pe care nu le poate uita să-şi ascundă diformitatea – care, în paranteză fie spus, există mai degrabă în mintea sa decât în realitate. Însă în acest fel autorul realizează antinomia de care un astfel de text avea nevoie, pe de o parte fiind vorba despre ipostazele frumuseții, iar pe de alta despre formele de manifestare ale urâtului care marchează existența omenească. Natura ireconciliabilă a acestor aspecte semnifică atât dualitatea permanentă a universului uman, cât şi incapacitatea lui Ginpei de a depăşi cadrele neobişnuite ale unui eros maladiv care dă senzația că-l dezumanizează pe protagonist. 

Caracterul oarecum improvizat sau lipsa unei structuri clare fac din Lacul, după părerea multor critici, cea mai modernă scriere a lui Kawabata, câtă vreme, dincolo de deja menționatul flux al conştiinței, cititorul are în față amintiri şi rememorări ce se dovedesc a fi halucinații sau fantezii, secvențe ale prezentului care se dizolvă în trecut şi un atotstăpânitor aer oniric care îl consacră pe Kawabata nu doar ca maestru al prozei de atmosferă, ci şi ca un perfect mânuitor al asociațiilor libere sau al tehnicii fragmentului. Urmăritorul femeilor frumoase devine, în acest fel, urmărit fără putință de scăpare de propriile sale obsesii şi vinovății neprecizate, iar intenția sa de a-şi uimi partenerele de conversație sfârşeşte întotdeauna cu o minciună care, desigur, determină alte şi alte minciuni. 

Numai că, dincolo de acestea, cititorul întrevede marea temă a acestui text kawabatian, şi anume singurătatea şi imposibilitatea ființei umane de a o învinge. Căci, în ciuda nesfârşitelor şi nenumăratelor sale peregrinări, Ginpei e singur, înspăimântător de singur, fapt care se vădeşte mai ales în impresionanta scenă a ratatei vânători de licurici sau în amintirea tatălui său decedat în circumstanțe stranii şi niciodată elucidate până la capăt. De aici şi titlul acestui text, părintele lui Ginpei înecându-se într-un lac pe care fiul său nu va putea să-l uite niciodată, dar nu va putea nici afla dacă a fost vorba despre sinucidere sau despre o crimă. Iar de la dispariția acestuia, Ginpei a rămas singur, fără prieteni, lipsit de căldura unei ființe apropiate şi incapabil să comunice în adevăratul sens al cuvântului cu cineva. Textul devine, aşadar, şi un excelent studiu psihologic, dublat de permanenta încercare a autorului de a întrevedea, dincolo de aparențe, realitățile existenței omeneşti, dar şi de a înțelege, prin descrierea ori sugerarea permanentului mister al relațiilor interumane, ce este adevărat în viața de fiecare zi, după ce toate minciunile sunt epuizate şi atunci când în fața singurătății nu mai poate fi aşezat niciun paravan care s-o ascundă. 

 

Yasunari Kawabata, Lacul.

Traducere şi note de Flavius Florea, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2012