OMUL DIN INIMĂ

Paul Evdokimov a rămas orfan de copil. A emigrat şi, în 1923, s-a stabilit la Paris. A făcut studii teologice la Saint-Serge şi de filosofie la Universitatea din Aix-en-Provence. Din 1953, a predat la Saint-Serge. A fost unul dintre militanții ecumenismului, încercând reunificarea bisericilor creştine surori. A scris un număr considerabil de cărți şi de studii, remarcabile prin strălucirea ideilor şi prin stilul atrăgător.

Viața spirituală în cetate (Editura Nemira, Bucureşti, 2010, prefață de Michel Evdokimov, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu) reuneşte lucrări având ca temă comună îmbunătățirea paradigmei umane.

Primul studiu se ocupă de monahismul lăuntric, vocație ce se exercită în orice condiții contextuale. Monahismul tradițional se făcea prin retragerea în pustie, unde avea loc confruntarea cu Satana. În vremurile mai noi, Satana huzureşte în cetate. Dacă Iisus Hristos este martorul omenirii prin propriul sacrificiu şi a fost urmat de martiri, din secolul al IV-lea s-a practicat ascetismul monahal, prin viețuirea în pustiul Tebaidei. Apoi, pustiul s-a mutat în interiorul oamenilor, devenind necesar monahismul lăuntric, cerut de harul preoției universale, conferit prin geneză. Sfântul Serafim de Sarov spune că „în inima omului se află Împărăția lui Dumnezeu”.

Întrucât Evanghelia se adresează tuturor oamenilor, fără să facă deosebire între cler şi laicat, se realizează o vocație universală a preoției, orice om fiind martor al pogorârii Duhului Sfânt. Prin ritualul tunderii de la Botez, se consacră monahismul lăuntric. Mirungerea pecetluieşte cu Sfântul Duh, asemenea limbilor de foc de la Cincizecime, făcând din om o ființă harismatică, menită să slujească Împăratului: „Prin prezența lor lucrătoare în lume, aceste <<ființe sfințite>>, aceşti <<preoți>> în însăşi ființa lor (sacerdoțiul ontologic al laicilor), aceste <<sălaşuri treimice>>, mirenii, fac din viața lor Liturghie, continuată dincolo de zidurile lăcaşurilor de cult” (p. 25). Botezul (ca şi potopul) este învierea omului întru Dreptate, consacrând ieşirea din iad. Ca monahi lăuntrici, oamenii trebuie să respecte voturile monahale: „ascultarea doar de voia Tatălui, sărăcia celui care nu flămânzeşte decât după pâinea cea spre ființă, euharistică, în sfârşit, castitatea – curățirea de cel-viclean” (p. 28). Unitatea creştinătății, propune autorul, se poate realiza prin aținerea de către oameni a monahismului universal.

În textul Taina luminii în Sfânta Scriptură, este comentat versetul 5 din Prologul Evangheliei după Ioan, „?i lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”, sesizând diferența de interpretare dintre pesimismul Vulgatei şi atitudinea încrezătoare răsăriteană, deşi cele două poziții se complinesc. Ele coincid în ideea că Lumina s-a coborât pe pământ nu pentru a judeca, ci pentru a mântui. Această Lumină nu are niciun fel de întuneric în ea. Nu Dumnezeu a creat Răul: „A fost nevoie de o ființă ontologic intermediară între Ființă şi Nimic, de lumea creată ex nihilo, pentru ca Răul să apară ca o umbră efemeră, iluzorie, momentană, legată exclusiv de timp, de accidentul căderii” (p. 50). Satana capătă realitate prin deschiderea sufletului către rău, prin amestecarea Luminii cu întunericul. Alegerea de către oameni a întunericului înseamnă separarea de comuniunea cu ceilalți, singurătatea infernală, pentru că Lumina este iubire. Lumina-Iubire înseamnă comuniune, după modelul Sfintei Treimi, în care Dumenzeu este Tatăl şi Fiul întru Duhul Sfânt. Lumina Învierii este profețită încă din Facere: Să fie lumină! Întunericul este o irealitate, o umbră. Numai lumina dă vizibilitate lumii. Creația este luminoasă. Dumnezeu Treime este invizibil, vizibil şi spiritual. Dumnezeu Îl luminează pe Fiul prin Duh. Trădarea lui Iuda se face noaptea, sub imboldul lui Satana. Prin împărtăşirea euharistică, ne împărtăşim cu lumina cea neînserată.

Alt text, Eshatologia, se ocupă de însănătoşirea sufletească, de rolul duhovnicului, de spovedanie şi de împărtăşire, de răstignire şi de înviere: „Pe cruce, Dumenzeu contra lui Dumnezeu ia partea omului şi începe tămăduirea lui” (p. 66). Paul Evdokimov nu acceptă determinismul cauzal (predestinarea) susținută de Fericitul Augustin şi apoi de Calvin, ci libertatea acordată omului, după chipul Creatorului. 

Taina Botezului simbolizează cufundarea pruncului, după Hristos, în moartea Sa, timp de trei zile, precum şi coborârea în iad, pentru ca, prin ieşirea la lumină, să se iasă la viața veşnică, curățindu-se de păcatul strămoşesc şi devenind purtător al preoției creştine. Moartea „nu are existență în sine, este o formă pervertită a vieții, o stare provizorie şi trecătoare” (p. 74-75). Botezul este mica înviere, iar Euharistia, viața veşnică. Prin dragostea de Dumenzeu se surclasează moartea. Sufletele celor morți sunt ajutate prin rugăciunea celor vii, mai ales cea liturgică, şi prin milostenii. Necreştinii pot primi Evanghelia chiar şi în iad. Sufletele urcă într-o dimensiune neastronomică, spre adâncul Tatălui. Credincioşii aşteaptă cu ardoare Parusia, urmată de înviere şi de judecată. Prin Venirea Domnului, când se va crea pământ nou şi cer nou, lumina se va limpezi de tot întunericul. Biserica ortodoxă nu admite penitența sufletelor, crezând în iubirea nemărginită a lui Dumenzeu şi în puterea rugăciunii: „Eu trebuie să lupt împotriva iadului meu, care mă amenință dacă nu iubesc pentru a-i mântui pe ceilalți” (p. 90).

Când vorbeşte despre cunoaşterea de sine, autorul susține că aceasta se realizează prin raportare la Absolut, pentru că ontologia este iconică. Dar omul trebuie să caute, pe lângă chip, şi asemănarea cu Prototipul. Aceasta este o pornire duhovnicească, ținând de mistica inimii: „Astfel, pentru Părinți, taina persoanei umane reflectă taina Dumnezeirii” (p. 108). Teologia inimii se descifrează în taina Sfintei Treimi, în consubstanțialitate: „Fiecare Persoană dumnezeiască este o dăruire de sine subzistând în perihoreza Celor Trei” (p. 110). Nostalgia Arhetipului ține de vocația teofană a omului, ca şi conformația sa duală: „duhul se întrupează şi înduhovniceşte trupul şi sufletul, iar sufletul însuflețeşte trupul” (211). Paul Evdokimov extinde şi la om dimensiunea teandrică. În tendința de a se desăvârşi, omul duhovnicesc depăşeşte stadiul de persoană, țintind taina ipostasului, de trăire în Dumnezeu. Omul înviat este o persoană îndumnezeită, adică ipostatică, în relație cu Dumenzeu.

Alt capitol este dedicat iubirii nupțiale: Harul tainei nunții, potrivit tradiției ortodoxe. O vreme, în primele secole creştine, se considera suficientă cununia civilă. După secolul al IV-lea, celebrarea se face în biserică, un rol esențial acordându-se ritualului încununării. Taina nunții era inclusă în Liturghie, fiind consfințită prin Euharistie, şi anume prin invocarea, în epicleză, a pogorârii Duhului Sfânt: „În lumina sfintei Euharistii îşi capătă semnificația toate formele vieții conjugale” (p. 121). Nicolae Cabasila numeşte Euharistia iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om (manikon eros). Alegoria ospățului şi alaiului de nuntă este frecvent evocată în Sfânta Scriptură. Modelul conviețuirii este monogamia arhetipală: Dumenzeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie. Nunta simbolizează legătura dintre Hristos şi Biserică (prefigurată în Cântarea Cântărilor). Starea inițială paradisiacă este împlinită de iubirea conjugală a primei perechi. Nunta din Cana profețeşte taina Euharistiei. Soții fac din locuința lor biserica de acasă, dând nunții caracter ecleziastic. În vechime, în Rusia, mirii urmau un ritual monastic, fiind tunşi şi păstrând, după oficierea căsătoriei, o perioadă de castitate, la o mânăstire.

Despre preoție, se consideră că este de două feluri, una universală, a tuturor credincioşilor, şi alta sacramentală, a clerului. Ele nu sunt incompatibile: „prin <<a doua naştere>>, Botezul, toți sunt deja preoți” (p. 139). Toți cei care respectă condițiile de viață spirituală ale monahilor sunt, de la sine, monahi, chiar dacă trăiesc în lume: „Rugăciunea, postul, citirea Evangheliei, disciplina ascetică se impun tuturor la fel” (p. 146). Laicii sfințiți dau viață harului, trăiesc liturgic. Autorul, expatriat, recomandă creştinilor aflați sub prigoana regimurilor totalitare să obțină pacea lăuntrică, isihia, prin rugăciunea inimii. Uneori, reacțiile sale sunt polemice: „Afirmației fade a lui Sartre, că <<omul este condamnat la libertate>>, Merleau-Ponty i-a răspuns admirabil şi ca un adevărat filosof că <<omul este condamnat la sens>>” (p. 159). Lumea de azi este atee sau insensibilă la credință, desprinsă de transcendent. Se complace într-un hedonism de consum, într-o existență opacă. Se mulțumeşte cu împărăția lumii, materială, nu-şi mai doreşte Împărăția lui Dumnezeu. Unei astfel de atitudini i se opune mucenicia sufletească, rugăciunea pogorâtoare, Biserica luptătoare: „Iisus Hristos, prin deplina Sa dăruire de Sine, a arătat preoția desăvârşită. Chip al tuturor desăvârşirilor, El este singurul Mare Arhiereu şi totodată singurul Mare Laic” (p. 162).

Inventariind tezaurul spiritual al ortodoxiei, alături de Sfânta Scriptură sunt enumerate: învățătura Sfinților Părinți, Biserica, Liturghia, Tainele, rugăciunea (rugăciunea lui Iisus), icoanele. Pornind de la convingerile sale ecumenice, notează: „Catolici, protestanți, ortodocşi, suntem toți adunați în jurul Scripturii. Cât timp este închisă, Scriptura ne uneşte; de îndată ce-i deschidem paginile, Scriptura deschisă ne dezbină; o citim diferit, citim în ea adevăruri diferite. [...] Trebuie să coborâm până în adâncul unde aşteaptă Hristos” (p. 173).

Forma prin care se exprimă credința în Biserică este adorarea liturgică. Se regăseşte în multe feluri, în Rugăciunea Domnească, în cântarea cetelor îngereşti (Sfânt, Sfânt, Sfânt), în Trisaghion (Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi). Liturghia este epifanică, petrecându-se într-un timp sacru, Împărăția lui Dumnezeu. Sfințeşte pe cei care iau parte la ea. În cer, îngerii celebrează o Liturghie veşnică. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin trăirea în El, prin adorare. Prin Vohodul mic şi prin Vohodul mare, Dumnezeu irumpe în mijlocul credincioşilor, pentru a se transforma în Sfânta Euharistie, pentru a Se împărtăşi.

Un capitol este rezervat evoluției artei. Se face diferența între tradiția bizantină a icoanei şi tabloul cu scene sacre din Occident, din care a secat puterea duhului. Cu cât se apropie de timpul nostru, arta se materializează, se desemantizează, devine exclusiv cerebrală: „Arta nonfigurativă, informală, abstractă, suprimă orice suport ontologic, negând orice obiect concret. [...] <<Muzica concretă>> elimină melodia, armonia, contrapunctul” (p. 209). Se exersează iraționalul, neantul, haoticul, dar şi ocultul, experiențele abisale. Autorul se întreabă: „Nouă eră a cunoaşterii lui Dumnezeu? Poate, dar ea se plasează în afara Dumnezeului întrupat, este o cunoaştere a Dumnezeirii ideale şi abstracte, în afara Subiectului dumnezeiesc...” (p. 211-212). Arta abstractă, bazată pe reducții, pe generalizări, pe artificii tehnice, îşi pierde conținutul sensibil, se uniformizează. Spre deosebire de artă, icoana este o deschidere spre transcendent: „Arta icoanei nu este autonomă, ci este inclusă în Misterul liturgic şi este scăldată în prezențe sacramentale” (p. 219). Apropieri ascetice, de căutare a purității, există între arta icoanei şi arta abstractă. Bun cunoscător al fenomenului plastic, lipsit de prejudecăți, autorul are o gândire flexibilă.

Cartea se încheie cu un istoric al diferendelor dintre Bisericile creştine surori, culminând cu marea schismă de la 1054. Sunt comentate diferențele dogmatice şi polemicile teologice. Totuşi, între Biserici, observă autorul, se păstrează comuniunea, dată de fondul dogmatic comun: „în adâncul Misterului său, în centrul vieții sale care este Hristos, Biserica rămâne Una şi Nedespărțită” (p. 231). Pentru a se realiza unitatea, Evdokimov propune fie întoarcerea în timpul primar, când era o singură Biserică, fie a gândi o soluție în spirit monahicesc, pnevmatic, fără complicații teologice, fie a face efortul de a înțelege doctrina celeilalte părți, cu toleranță, fie a trăi o nouă sfințenie, conformă vremii de azi.

Cartea lui Paul Evdokimov atinge multe ținte, teologică, duhovnicească, poetică, filosofică, ecumenică. Având responsabilitate şi încredere, autorul pledează pentru o restaurare a omului, pentru un monahism lăuntric, pentru asumarea preoției universale, pentru trăirea întru Liturghie, pentru omul sfințit, euharistic, aşteptând cu pace Ziua Domnului cea pururi luminoasă. Toate acestea constituie un îndreptar particular, împlinit în comunitate. Fiindcă, aşa cum o spune şi Simone Weil, „Timpul nostru cere o sfințenie de geniu”.