MITUL ETERNULUI ÎNCEPUT

Într-adevăr, dacă ne sprijinim pe această premisă viguroasă şi, printr-un paralelism fericit, luăm în calcul, ca în cazul neobositei karme a poporului nostru, prevalența suculentă a excepției – din păcate, însă la noi împinsă până la stereotipia searbădă – constatăm că destinul Artei este perfect sinonim. Construit pe acelaşi mit al refacerii. Pe acelaşi etern început se reazemă, în general, şi ea. Acolo unde zici că dă să se stingă, pregătindu-i-se, prin urmare, parastasul, exact în acel punct face ea ce face, se dă de trei ori peste cap, ca-n orice basm de bun simț, şi reînvie. Se transformă în prințesă. Sau, fix când zici că gata! se topeşte şi s-ar putea să dispară în neant ca o ectoplasmă, exact în clipa aceea, se dovedeşte mai pregnantă (I’m pregnant! – scânceşte, aidoma adolescentei, în timpul şedinței de criză a celulei de bază, dintr-un film al noului val!!). Şi e mai trupeşă, mai robustă, mai vioaie, mai bună de iubit, mai vino seara pe la noi...

 

Arta e predestinată să înceapă de fiecare dată altceva. O altă lume. Un alt cosmos. O altă simțire. Un alt parfum. O altă enzimă vitală. Un alt pigment. Şi, culmea! fără să ştie nici ea dacă acel ceva este finit sau nu. Ajunge ori e insuficient. Însă interesant este că aceste fragmente – fulgurări de gânduri, viziuni, senzații – nu sunt singure, nu trăiesc izolate, autonome. În plus, ele n-au astâmpăr. Nu stau o clipă locului. Ele se mişcă, se zbat, peregrinează aparent brownian, până când îşi găsesc locul, îşi află menirea şi, la o vreme anume, se strâng uşor, încet-încet, laolaltă, într-un cadru. Cuminți, împreună, într-un tablou uriaş cât cerul. Şi cu marginile plutind dincolo de timp. Aflat mereu la dispoziția noastră. Fiindcă numai noi, cei încăpățânați cu memoria sensibilă, ştim să decelăm acest synopsis, să dezlipim şi să identificăm fiecare aventură în parte. Un puzzle ce se lasă scotocit şi, apoi, dezmembrat, în pățanii ale ochiului, ce trebuie neapărat povestite.

În acest început de an, cronicartul a avut, slavă Domnului, răgazul generos (întârzierile sunt întotdeauna benefice pentru orice joc, fiindcă amplifică plăcerile promise!) spre a distinge câteva dintre cioburile luminoase ale caleidoscopului cu care are privilegiul de a fi contemporan. 

 

 

AUREL COJAN – un pedestru al văzduhului

 

Dăm pe repede-înainte, ca să ajungem unde trebuie. La punctul de maximă suferință. Acolo unde nu se îmbină, ci abia se ating, realitatea (altfel spus, iluzia creată prin absența visului!) cu însăşi reveria, văzută prin ocheanul întors, adică o concretețe închipuită, prea îndepărtată, imposibil de atins. Aurel Cojan (1914-2005) a plecat târziu din România. La cincizeci şi cinci de ani. Lăsând în urmă peste o mie de lucrări. Era sătul (Acolo, în România, eram plictisit de tot!). În Franța. Unde, luat cu arta, cu sărăcia şi cu geniul, s-a uitat în viață, stingându-se, peste 36 de ani, singur, omis de lume, într-o casă de bătrâni de la periferia Parisului. Era autorul a mii de lucrări (uleiuri, desene, schițe, grafică, acuarele, gravură). Dar continua să fie sărac. Deşi, era cunoscut ca un cal breaz şi extrem de apreciat pe Rue de Seine sau Rue Mazarin, nombrilul unde Parisul îşi dă în petecul artei. Plătea, astfel, pentru imensa lui naivitate. Patronul galeriei unde a debutat îi cumpăra un desen sau o acuarelă cu 300 de franci, pe care însă şnapanul o revindea cu 3.000 de franci, reproşându-i mereu artistului: Ooof, m-ai furat de bani! Abia avea resurse ca să-şi cumpere pânze, hârtie şi vopsele, pentru pictură. Iar, din rest, pâine, ca să nu moară de foame. Într-un interviu sfâşietor (difuzat pe TVR2, în 2003, deci, cu doi ani înaintea morții şi, apoi, publicat în România literară, anul următor), Aurel Cojan i se destăinuia Ruxandrei Garofeanu, cu o sinceritate absolut aiuritoare: – Ați avut şi disperări? – Tot timpul. Nu ştiu dacă voi mai reuşi să trăiesc sau voi muri de foame...aici...(n.n. în azilul de bătrâni unde era internat!). – Disperarea a fost numai din lipsă de bani? – Dar din ce alt motiv? Există altul? – Disperări existențiale...A meritat Parisul? – Absolut! O experiență unică. N-am să regret niciodată. Deşi nu ştiu dacă n-am să mă înec. – În ce? – În mizerie. A trecut, apoi, după numeroase aventuri, la sfârşitul anilor ’90, la galeria lui Alain Margaron, care i-a organizat, în compensație, nu puține expoziții, însă nu pe măsura anvergurii sale. Doar pentru supraviețuire. Remarcabile rămân, totuşi, eforturile lui Alain Margaron, care a intuit, în fine, dar târziu, prea târziu, valoarea unui artist de excepție: expoziția aniversară, din 2004, de la Paris, apoi, retrospectivele de la Nice (2005), Omagiu – Paris (2006), Portrete – Paris (2007), Acuarele şi desene – Paris (2011) şi Les tentations du peintre – Paris (2013). Să nu uităm, tot în linia aceasta a prețioaselor gesturi de recuperare ce aparțin galeristului parizian, excelenta monografie a lui Emmanuel Daydé, de la Éditions Alain Margaron, în 2009, Aurel Cojan – le piéton de l’air (cu o versiune şi în limba engleză). Interesant este însă că, dacă în țară primul studiu monografic despre el a fost scris în 1968 (autor: Dan Grigorescu), în Franța, cel dintâi articol despre artistul român va apărea de-abia în 1995, L’effroyable jeunesse d’Aurel Cojan, în Beaux-Arts Magazine, sub semnătura lui Eric Suchère. Să mai dăm un exemplu despre inocența aproape angelică a lui Cojan?! Iată (cităm tot din interviul anunțat mai sus): – Mereu ați fost negativist. – Nu, nu, nu...(râde şi bea o gură de vin). Cine-i şefa de la Muzeul de Artă? Cum o cheamă? Uit tot timpul. – (n.n. Ruxandra Garofeanu o numeşte)... – Aşa! Acum vreo 10-20 de ani, a zis: Gata, mă are şi-mi face o expoziție. După 7 ani, mi-a trimis vorbă prin cineva, să-mi spună delicat: Nu se mai face! (râde). Mi-a trimis o scrisoare foarte drăguță la Margaron, actualul meu galerist. – Folosea lucrările dvs. din țară? – Păi, numai desene, am vreo mie la Bucureşti. – Fix - o mie! – Atâtea am strâns de pe la 13 de ani, de când pictez!...Singurătatea acestui artiste-maudit – cum ar spune convivii săi de pe Rue de Seine, cei mai răsăriți, adică mai dinspre capătul de pe Chei, ce dă în spatele faimosului l’Institut de France – este acomodată de spiritul veşnic revoltat împotriva unei societăți întotdeauna opresive cu artiştii, dar mereu pus pe şotii, hâtru şi iresponsabil, al unui matur parcă aflat într-o copilărie veşnică. S-ar putea ca noi, dintr-un acces confraternel, să greşim. Să fim tentați să-l ridicăm pe Aurel Cojan în tăriile cerului, spre Pantheonul marilor artişti români. Ei bine, prea târziu! A făcut-o deja Emmanuel Daydé, autorul monografiei cu un titlu edificator: Aurel Cojan – le piéton de l’air. Care, fără să fie obligat de nimeni şi de nimic, se trezeşte să constate următoarele: S-a spus că misterioasa pictură a lui Cojan nu poate fi înțeleasă dacă nu e legată de profunda sa românitate. Eboşele amețitoare ale lui Cojan, născut aidoma lui Brâncuşi şi Cioran, la marginile Europei, într-o Muntenie rodnică şi vulcanică, denotă legăturile dintre Orient şi Occident.(...). Pictură impalpabilă. Aidoma ultimei suflări (...), artă muzicală, ce vine să moară pe pânză sau pe hârtie, într-o extremă tentație a invizibilului. Aurel Cojan – un artist remarcat în plină supremație a comunismului, în 1967, dar nu la Bucureşti, ci tocmai în Brazilia, la Saõ Paulo. Iar apoi, se străduieşte, vreme de peste trei decenii, să câştige inima Parisului. Şi reuşeşte. Dincolo de povestea palpitantă a vieții sale, dincolo de dispariția sa, acum opt ani, după Aurel Cojan rămân semnele. O parte inedită din admirabila sa operă – aflată în prețioasa colecție Rozalia şi Victor Becherschi –, lăsată şi păstrată la Bucureşti, a fost (şi este încă, până în luna aprilie!) expusă la Galeria Dialog a Primăriei Sectorului 2. Fără îndoială, urmarea admirației entuziasma(n)te a Ruxandrei Garofeanu pentru acest pedestru al văzduhului!

 

 

GABRIELA CULIC – stația Colombes-sur-Gorge

 

Indiscutabil, Bucureştii mai dețin încă – chiar dacă, din păcate, pe alocuri – un farmec aparte. Încărcat cu – de ce nu? – chiar şi mistere. Sau măcar cvasi-mistere. Când mi-a spus la telefon să cobor la Gorjului, primul lucru asupra căruia am adăstat cu migală a fost – după ce am studiat harta – dacă poate un artist să dețină atelierul în această zonă nebun de pitorească. Nu numai prin numele năucitoare ale străzilor, un cocktail absolut fabulos: Dezrobirii, Estacadei, Partiturii, Cimpoiului, Porumbelului, Spartachiadei, Performanței, Lavandei – din care se face Intrarea Pitulicii, care sfârşeşte în gardul Cimitirului Militari –  trecând apoi prin Sfeclei, Ghirlandei şi Cetatea de Baltă şi ajungând, în fine, pe Roşia Montană, unde aveam treabă. Dar şi, aveam să descopăr la fața locului, prin exotismul bazinului electoral din acest ghetou, ticsit de blocuri cenuşiste ori prin trepidația anxios-fanariotescă a pieții omonime stației de metrou. Da, poate! La mansarda unui bidonville cu opt etaje (anul de construcție 1980), păzit la intrarea insalubră de o către o mână de inimoşi, care...îi ştiți dvs., după blocuri suntem noi care te facem pe tine. Atelierul unui pictor,Gabriela Culic. Un pictor care a trecut prin mai multe perioade de creație. Un pictor ajuns la maturitate. Un pictor cu peste 40 de expoziții. Un pictor cerut, căutat, cu cotă la Bursa neoficială. Un pictor însă a cărui modestie se ascunde într-un apartament cu trei camere. Aproximativ fără uşi. Artă şi vopsea. Coşmar colorat. E de proză curată. Sau de Mungiu, Cristi Puiu ori Cornel Porumboiu. Călin Netzer e mult deasupra. Cât despre Nae Caranfil, e parfum! Ticsit cu tablouri. Toate, de mari dimensiuni. Aşezate pe rastele sau pur şi simplu rezemate de pereți, ocupând fiecare centrimetru pătrat. N-ai pe unde, efectiv, să mai calci. Singura cameră cu doar mai puține – sufrageria (sau ce-ar fi trebuit să fie!). Seamănă cu un garaj. Pereții sunt stropiți de vopsea. Peste tot. Tonuri mai mult închise, ca de motorină. Pe jos, linoleumul e lipicios. Hârtii, cartoane pentru probe, tuburi de culori, pensule. Ferestrele larg deschise, ca să iasă mirosul greu de terebentină. Afară, e un apus de soare de pe altă lume. Superb. La nici douăzeci de metri, în față, un bloc aidoma celui în care ne aflăm. Identic şi, totuşi, nu. Fiindcă peste nivelul de la mansardă, chiar pe acoperiş, un cetățean a construit un grandios coteț din lemn. În care el creşte porumbei. Misterul începe să mă atragă. Pe fondul de cobalt al cerului, vreo treizeci de columbi fâlfâie, împleticindu-şi aripile în lumina de miere. Țin aproape, cred că sunt neamuri. Penele desfăcute, întinse bine, strălucesc. Parcă sunt de aur. Sau fac ape ca argintul. Şi, de aici, începe jocul magnific al voltelor. Păsările, care, parcă tocmai fiindcă se ştiu urmărite cu atenție, se simt tot mai răsfățate. Tot mai în largul lor. Fac tumbe, apoi, tonouri, urmate de căderi spectaculoase, ce devin după aceea planări ample. Ca la o comandă, se strâng în grup şi dispar din nou în înaltul cerului, pentru ca, imediat, să se reunească şi să se aşeze pe marginea acoperişului hărăbaiei. Îşi trag sufletul. Apoi, iarăşi şi iarăşi, volte, tonouri, căderi, planări şi odihnă. Se lasă seara. Senzațional spectacol! Mai ceva ca Blue Angels. Acum, toți stau rânduiți, înghesuiți unul în altul, pe cornişa hangarului. Siluetele lor se decupează perfect în jocuri cenuşii, apoi întunecate, pe ultimele zdrențe de soare. De fapt, dacă stau bine şi mă uit, este, sau mă-nşel?, un tablou. Pe care artista l-a agățat pe perete, de un cui gros. Apoi, altul şi altul şi altul...Păsările – surprinse în cele mai diverse ipostaze – parcă sunt chemate pe nume şi aşezate cu vopsea pe pânza dată cu grund. Lipite perfect într-o imagine care se mută, de afară, pe perete. De pe perete, afară. Ca la o partidă de tenis, urmărind mingea. Din ce în ce mai rapid. Imaginile se succed amețitor, precum fotogramele unui film. De aproape un an, stă cu ochii pe ei. Pe orice lumină, sub toate unghiurile: în zbor, zgribuliți sau luându-şi avânt, ori în orice interval: dimineața, la amiază, seara, pe orice timp: pe ploaie, pe vânt, pe zăpadă, pe arşiță.  Fiindcă toți se comportă, de fiecare dată, altfel. Apoi, îi aşază – când tacticos sau năvalnic, când senin sau nevrotic, depinde de stare – acolo, unde le este locul. Pe pânză. Îi iubeşte, dar parcă se şi luptă cu ei. Îi mângâie, dar se şi încaibără cu ei. Aproape că-i cunoaşte pe fiecare în parte, le ştie toate hachițele, toate figurile, toate tabieturile, orele de masă, atunci când le e sete, când sunt plictisiți sau şturlubatici, când au chef sau nu. Nu e monomanie. Sunt studii. Măreția zborului. Compune eseuri despre libertate. Chiar, de ce? M-a mai întrebat cineva. Şi i-am răspuns: Dar Monet ce vedea tot timpul, la Giverny? Ei bine, eu asta văd – asta pictez....Porumbeii mei sunt la fel de obsedanți, în dinamismul lor, ca şi nuferii lui Monet!...Păstrăm proporțiile, totuşi! În plus, ține să remarce că în fiecare om se află ascunsă o pasăre. Corect! La ea e însă mai grav. Culic este numele unor păsări care trăiesc pe malurile apelor: un fel de becață cu ciocul puțin încovoiat în jos (numenius arquatus); alta, ca o barză, dar mult mai mică (himántopus cábdidus); alta, tot aşa, cu ciocul încovoiat în sus (recurvirostra avocetta)...Toate bune, însă unde e Gabriela Culic în tot acest peisaj? Ce face artista? Ei bine, aflați că artista îşi expune, chiar acum, fabulosul său columbarium, la New York. Yes, indeed! 

 

 

DAN BOTA – într-un exercițiu sacrificial

 

Ajuns aproape de octogenariatul generos, Dan Bota face parte din familia artiştilor fără nazuri cultiste ori pretențiuni savant-academice. Nu-i mai pasă de niciun fel de taxonomie. El se află în poziția privilegiată de a face alegeri fără nicio consecință dramatică, lăsând astfel ca în opera sa cele două atribute de bază ale creației – rațiunea şi sensibilitatea – să funcționeze nu pe rând, ca la motorul alternativ (dar tot cu ardere internă, bineînțeles!), precum în junețea şcoalei, ci concomitent şi în deplină libertate. Ca la valențele libere din chimia acestei lumi. Într-o anarhie deloc supărătoare, ci aproape chiar confortabilă. Odihnitoare. Mai ales că abilitățile picturii sale întotdeauna s-au desprins uşor ca o părere, zefirelnic, fiindcă nu provin din nicio mişcare, din niciun curent, deşi lecțiile din Cézanne sau Matisse sunt ştiute pe dinafară, iar fervoarea culorii îl încarcă serios cu păcatul identitar al fauvismului. Calitățile sale nu se preling din nicio pinacotecă savantă sau din cine ştie ce galerie maiestuoasă, din niciun album şi din niciun muzeu. Artistul instaurează unilateral dictatura propriei sale năzăriri, dar, curios, aceasta nu opresează defel, nu provoacă nicio disonanță a ochiului, nu produce niciun dezagrement. Ci, dimpotrivă, incită tot timpul la o tihnă languroasă a neuronului, la un loisir semantic de o seninătate aproape vacanțieră. Ironiile subțiri, delicate, pudrate cu un praf fin de ludic carnavalesc (ciclurile arlechinilor sau parabola Corul mut al arlechinilor, ca să nu mai vorbim de Lecțiile...despre obiecte şi oameni...à propos! sățioasă din cale-afară acea Cochetă, care, văzând-o, îți induce senzația unei veritabile savori gustative!), alternează cu momentele de reverie tuşantă, copleşitoare, sugerate în câteva peisaje de o melancolică devigorare. Alteori, spiritul său intră într-o consonanță perfectă cu naturile statice provocatoare, în care inerția şi fanarea sunt abolite prin recursul la o cromatică aproape pătimaşă. Sau se completează profund, în compoziții de mari dimensiuni, într- un fel de romantism sonor, fie de un tandru flower-power, ca de pildă  O țară pentru Janis Joplin, fie de o polifonie vizibil căutată, în Concerto grosso. Previzibil sau prea vizibil? – aceasta este întrebarea fundamentală în chingile căreia se înfăşoară deliberat conştiința oricărui artist vizual. Până unde poate merge motivația scontată a proiectului şi din ce punct începe sărbătoarea vizibilului, adică desfrâul privirii? Sau cât e rațiune şi câtă sensibilitate în dilematica temă? În care aceste două concepte funcționează – mai ales că valoarea se încarcă singură din energiile harului – într-o variație copios de lejeră. Chiar libertină. Fiindcă ieşirea din previzibilul rațional şi plămădirea surprizei în sensibil nu înseamnă în mod necesar alunecarea în ostentație, în epatare. Există şi în situația aceasta, a prea vizibilului, o sumă de intuiții organice, sprijinite firesc de un limbaj inedit şi de tehnici discursive insidioase, ce distilează substanța amorsată. Pe care, apoi, o volatilizează, transformând-o în plasme diafane, eterice, reflexive. Însă, nota bene, cu un baleiaj al anvergurii cu nimic mai prejos decât acela al eresului integrator inițial, care, de regulă, bântuie fantezia oricărui artist. Altfel spus, în cazuri rare, risipa de vizibil poate deveni o virtute a discreției elementarului. O sumă fastuoasă din aceste rigori plăcute (şi doar aparente futile dulci!), pe care şi le-a impus Dan Bota, cu precădere în anii din urmă ai creației, o regăsim şi în recenta şi, totodată, grandioasa expoziție, deschisă la mijlocul iernii, în Palatul Academiei de Studii Economice. Temerară întreprindere, totuşi!...Am parcurs curios culoarele largi şi luminoase, trecând printre pâlcurile de studenți nepăsători la fantasmele de pe pereți şi am încercat să găsesc o noimă. Să descopăr un algoritm posibil. O amenajare minimală a unui dialog (chiar şi invizibil!). Un acompaniament între, pe de o parte, cumințenia şi socotința viziunilor unui artist în exercițiul funcțiunii sacrificiale, care se răpunea singur – prin uriaşe şi cumsecade pete de lumină şi culoare ce alcătuiau cu iscusință forme spectaculoase – şi, pe de cealaltă parte, trepidația zbânțuită şi juvenilă, specifică locului, care, în general, îndeamnă la orice, numai la răgaz meditativ şi extatică onirică, nu! A ieşit până la urmă un sentiment confuz, cu o magie, totuşi, persistentă şi nutritivă în timp. Chiar cu un oarecare parfum cortical. Pentru că, retrospectiv, memoria e în stare să refacă aproape în întregime parcursul expoziției. Cine ştie, poate şi pentru că lucrările, toate de mari dimensiuni, puteau fi atacate cu privirea prin perspectiva largă oferită de spațiu. Altminteri, într-o galerie mică, precum Simeza, spre exemplu, ele nu puteau fi gustate. N-ar fi fost posibil, de pildă, să admiri, în toată splendoarea lor relaxată, fabuloasele nuduri – care, dincolo de revelațiile unor cicluri noi, mi s-au părut, de departe, piesele de rezistență ale expoziției, prin jocurile lor oximoronice, de la discreția uriaşă sau paloarea intensă a culorii, la formele rubicond-pufoase şi tăios de concupiscente – plasate  subversiv de bine taman lângă intrarea în sala de lectură a bibliotecii(sic!).Decât dacă autorul ar fi beneficiat de spații excepțional de ofertante, precum Dalles, Brâncuşi sau Biblioteca Națională. Or... Tocmai de aceea, am avut un sentiment neclar, ceva între nemulțumire şi părere de rău, căci locul (clădirea ASE, chiar şi pe cele două etaje, câte au fost oferite expoziției!) nu e cel mai potrivit pentru un dialog spiritual. Mi s-a părut că  grandoarea şi măreția operei de artă au fost transferate într-un regretabil derizoriu. Solemnitatea monumentală a fost topită cu forța în zarva pasageră a cu totul şi cu totul altor preocupări, decât aceea a contemplării în tăcere. Dar nu trebuie să ne mirăm, deoarece şi acesta face parte dintr-un demers sacrificial, cu care, în general, artistul s-a obişnuit de multă vreme, din illo tempore. Încă de la durarea Cetății, statutul de ofrandă îi vine perfect. La fel cum i se potriveşte şi dichisul încăpățânat de a se istovi la nesfârşit. Fără să ia aminte la ce spunea, odată, atât de frumos, Părintele Arsenie Boca: Atunci când dai, la început dai din ceea ce ai; apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce eşti.