TÂNĂRUL NICHITA STĂNESCU

Nichita Stănescu înscenează angajamentul ideologic, îl liricizează, îl transferă şi îl topeşte în imaginarul său poetic, după care va putea renunța la secvențele explicite, scoase într-un fals prim-plan în 1960. Autorul preia din tematica realismului socialist elemente care să-i permită acest transfer şi generalizarea lor simbolică, în acord cu expansivitatea unui eu pus în centrul experienței poetice. Poetul „personalizează” totul încă de acum. Înainte de a citi poezia abstractă şi impersonală din 11 elegii, îl vedem pe tânărul Nichita Stănescu ieşind din rândul literatorilor realismului socialist printr-o „trăire” intensă a aşa-zisului angajament. Unde ar fi trebuit să apară topirea eului în întregul social, impregnarea conştiinței şi a vocii interioare de problemele tuturor – se observă, dimpotrivă, o abundență şi o redundanță egotică, o permanentă răsfrângere a subiectului în ipostazele din strofele autocentrate. Cu o mare inteligență artistică şi o extraordinară abilitate pentru un debutant, poetul pune comunismul la singularul experienței sale existențial-artistice, jucând rolul unui convins ce jubilează liric. 

În Adolescență, mereu menționata Comună face parte din creşterea interioară a protagonistului liric. A-l respinge pe acesta din urmă ar însemna un act de sfidare a purității comuniste: „Tu eşti cântecul meu de izbândă.// Peste noapte, când te înfățişezi/ în firele ploii,/ intru surâzând/ sub cupolele tale de cristal,/ uimit de bogăția ta/ şi mângâi frâiele cailor tăi/ bătute cu piatră de zamfir.// Eu voi încăleca/ pe-un armăsar alb/ şi-mi voi agăța ploile,/ cercel sunător la ureche,/ să mă auzi când trec.// Priveşte-mi ochii/ cât de albaştri-mi sunt!/ Mă gândesc la Comună,/ la bolțile-i înalte cât privirea.// Şi când rostesc numele ei de purpură/ şi buzele mi se roşesc,/ ca de-un sărut,/ atunci ştiu că s-a făcut dimineață/ şi mă grăbesc în întâmpinarea/ soarelui.”.

Reproşul de conformism ideologic pe care-l putem face unui asemenea text confirmă funcționalitatea rolului jucat de tânărul Nichita Stănescu, la debut. Poetul este atât de convins, încât poezia lui de jubilație, lipsită de acele accente mai dramatice din versurile adevăratului convins Labiş, îşi poate îngădui personalizarea discursului artistic şi imagistica despre care vorbeşte deja critica. Atât de „baroc”, cu termenul colegului său Matei Călinescu, este comunismul liric al lui Nichita Stănescu, încât directețea şi explicitul poeziei realist-socialiste vor păli – în ochii cenzorilor – prin comparație cu arabescurile şi extensiile imaginare ale noilor versuri. 

Matei Călinescu îşi continuă astfel textul lui de susținere a debutului editorial (Nichita Stănescu, în Gazeta literară, nr. 39, 22 septembrie 1960, p. 2): „S-ar părea, după cele spuse până acum, că unui poet de structura lui Nichita Stănescu i-ar fi mai greu accesibilă poezia de idei. Acest lucru este adevărat numai în aparență. Fireşte, fantezia plastică a poetului (creând mereu jocuri de linii şi de proporții, imagini care surprind prin diversitatea echivalențelor vizuale) nu-i permite să sensibilizeze noțiuni abstracte, filozofice, în felul lui Labiş, de pildă. Dialogul cu ideile contemporaneității are loc în alte condiții la Nichita Stănescu. Esențial la el e gestul de dăruire, avântul posterior actului de cunoaştere, care decurge simplu, firesc, fără complicate meandre.”. El remarcă „fantezia plastică” şi „diversitatea echivalențelor vizuale”, face comparația cu Labiş şi scoate, din aceasta, inutilele „complicate meandre”. Meandrele sunt ale poeziei, nu ale poetului, care dialoghează „cu ideile contemporaneității” şi se dăruieşte prezentului istoric.

După o asemenea legitimare, atât de elaborată, a debutantului care în mod evident scrie altfel decât corifeii realismului socialist, tânărul critic încheie cu un pariu care ar fi putut fi considerat extrem de riscant. Pentru a-l face, Matei Călinescu are nevoie de încă două obiecții. Una pretins ideologică: de evitat „tentația căutărilor formale, care-l amenință încă”. Şi una literalmente critică: „uneori el semnează versuri corecte, dar plate, care dovedesc lipsa unui efort creator autentic”. Dacă Nichita Stănescu va reuşi să reziste acestor tentații, „credem că Nichita Stănescu va deveni, şi nu peste mult timp, unul din poeții valoroşi ai noii noastre literaturi.”. 

În prefața lui Silvian Iosifescu, în schimb, care are aceeaşi miză (susținerea tânărului poet), obiecțiile vor face loc sugestiilor, iar acestea din urmă sunt expuse impersonal, în linia necesității: „ar fi necesar ca ataşamentul poetului pentru socialism care dă căldură interioară versurilor să se traducă printr-un contact mai intim cu concretul construcției socialiste”. De la impersonalul partinic, criticul trece fin la personalul exprimării opiniei sale: „nu mă îndoiesc de rezultatul acestui proces care se percepe în cele mai multe dintre versuri”. În ambele forme şi în ambele ipostaze (criticul care îşi topeşte individualitatea, pentru a nu ieşi din sfera cunoaşterii absolute: cea a ideologiei unice; respectiv, criticul care glosează, personal, pe marginea adevărurilor obiective emanate de la această instanță superioară), Silvian Iosifescu utilizează însă acelaşi truc de legitimare a tânărului poet ca şi Matei Călinescu. 

Ei nu pun niciodată sub semnul întrebării „ataşamentul poetului pentru socialism”; ci pornesc de la el ca de la o evidență. Ataşamentul, adică angajamentul lui Nichita Stănescu, este atât de evident, încât el nici nu mai trebuie demonstrat. Astfel că Silvian Iosifescu îşi va permite „luxul” ca, în finalul prefeței, să nu mai facă urările obişnuite la un debut. Totul este suficient de clar: „Nu e nevoie de convenționalele urări de început de drum. Cel care a scris Cântec închinat Partidului, Sfârşit de bombardament, Lună în câmp e incontestabil poet. Poet al timpului nostru şi al simțirii noastre.”. 

„Nu mă îndoiesc”, „nu e nevoie”, „incontestabil”: Silvian Iosifescu, dispensându-se de obligația de a mai demonstra nivelul ideologic corespunzător al volumului de debut, îl creditează pe Nichita Stănescu cu cea mai importantă, în context, realizare: aceea de a fi (a părea) un poet „al timpului nostru şi al simțirii noastre”. Fiind astfel, i se pot menționa favorabil nu numai versurile angajate explicit,  ci şi cele fără simboluri partinice. Astfel, prefațatorul se referă în finalul textului său nu doar la Cântec (închinat Partidului), ci şi la Lună în câmp. Aceasta nu are nici o legătură cu (pseudo)angajarea tânărului autor: „Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul,/ sub cortul adormiților gutui/ şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,/ văzduhul serii mi-ar părea căprui.// Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,/ zvelți vânători, în arcuiții lei/ din goana calului, cum îşi subție arcul./ O, tinde-ți mâna stângă către ei// şi stinge tu conturul lor de lemn subțire,/ pe care ramurile l-au aprins,/ suind sub lună-n seve caii repezi/ ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.// Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii./ În ochii tăi cu luna mă răsfrâng/ ...şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene/ dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.”.

 

Să revenim la Sfârşit de bombardament pentru a vedea ce anume selectează criticul din cuprinsul poeziei. De remarcat coerența şi „unitatea” prefeței sale. Două dintre cele trei poezii menționate în final sunt cele din care Silvian Iosifescu citează, în interiorul textului său de susținere. Din Lună în câmp, citează prima strofă. Din Sfârşit de bombardament, este citată ultima: „Ai scăpat creta din mână/ şi uşa bătută în scânduri s-a dat de perete:// cerul s-a arătat, pieziş,/ acoperit de păianjeni/ care mâncau copiii ucişi.// Cineva ți-a dus departe/ zidurile/ şi gutuiul/ şi scara.// Tu pândeai primăvara/ nerăbdător, cum aştepți/ o eclipsă de lună.// Către zori ți-au dus departe/ şi gardul/ pe care-l însemnai cu o dungă,/ să nu cumva să rătăcească berzele,/ când vor veni,/ primăvara...”.

Ea e reținută pentru că „modul cum războiul a irupt cu brutalitate şi a sfărâmat lumea copilăriei” a fost surprins într-o imagine „în care candoarea viziunii copilului transpare fără dulcegării”. Iar acesta e un exemplu (desigur, pozitiv) al felului în care „multe versuri” din Sensul iubirii descoperă „adevăruri despre viață” şi le comunică, apoi, „cu o notabilă scânteiere şi îndrăzneală a imaginii”. Ar fi dificil, însă, a descoperi scânteieri şi îndrăzneli imagistice în strofa ultimă, citată de critic. Ea e mai degrabă un exemplu de cumințenie, dacă nu de „dulcegărie” lirică. Cum se explică faptul că Silvian Iosifescu o oferă ca exemplu pozitiv, în sfera unei imagistici insolite?

Criticul susținător nu poate apela, în prefață, la versuri stănesciene într-adevăr puternice imagistic, şi care ar putea activa reflexul de cenzură al forurilor diriguitoare. El trebuia să aleagă un text convenabil tematic şi destul de „cuminte” poetic, aşa cum Sfârşit de bombardament este. Dar alegerea acestuia se datorează, credem, şi „desfăşurătorului” simbolic pe care îl proiectează în prefață Silvian Iosifescu. Poezia aceasta vorbeşte despre Copilăria sfărâmată de Război a Tânărului Poet, iar Lună în câmp, despre „conştiința” Îndrăgostitului. 

Întrucât Nichita Stănescu-poetul joacă rolul, iar criticii care îl susțin aplaudă cu entuziasm „devenirea” poetului. Copil traumatizat de război, tânăr îndrăgostit şi, mai presus de toate, poet conştient de rolul istoric al comunismului, în această cronologie esențializatoare şi esențială. Bineînțeles, copilul a suferit. Desigur, tânărul s-a îndrăgostit. Biografia concretă a poetului şi avatarurile în socialismul real ale familiei sale se dizolvă în aceste necesități categoriale. E legic ca desfăşurătorul să arate aşa, nu altfel, mai ales că Nichita Stănescu îşi înscenează poetic „vârstele” pe exact aceste determinante.  

Sfărâmarea copilăriei va fi urmată de maturizarea ideologică a poetului de azi. „Mai matur în gândire şi în expresie, efervescența adolescentului continuă să-l caracterizeze.”, punctase jaloanele devenirii Silvian Iosifescu, care amestecă savant caracterizarea poeziei pe care o prefațează cu cea a nivelului ideologic al autorului ei. Pe de o parte: „Poezia aceasta e reflexivă.”. Dar în ce fel, în ce sens? În sensul că „Nichita Stănescu gândeşte asupra triumfului socialist şi asupra puterii omului eliberat”.

Acest blindaj ideologic este un construct deopotrivă al poetului debutant şi al criticilor care îi susțin Sensul iubirii. Un cititor profesionist şi „vigilent” ar fi putut chestiona ataşamentul poetului față de socialismul despre care pretinde că scrie poezii.

 

Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Valorificarea identităților culturale în procesele globale“, cofinanțat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanțare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.