FEL DE FEL DE BUNĂTĂȚI LA MASA UNUI OM "RĂU"? DIN NOU, CARAGIALE LA BERLIN Partea întâi. Pastramă trufanda

 Moare Leiba Grosu, negustor evreu din Kavala. Dorința lui ultimă – să fie dus la Ierusalim şi îngropat acolo, în „pământ sfânt”: „acolo vrea el să putrezească...”. Fiul său, Aron, făgăduieşte să-i împlinească dorința şi-şi ține promisiunea: oasele părintelui, care nu putrezesc, raționează el, le îngroapă la Kavala, iar carnea o trimite la Ierusalim, preparată, ca să nu se strice, sub formă de pastramă. La Ierusalim o aşteaptă, avertizat, fratele său, Şúmen, ca să efectueze ritualul cuvenit. Intermediarul la care apelează Aron pentru transferul obiectului este turcul Iusuf, negustor şi el în Kavala. Neştiind ce transportă de fapt, constrâns şi de împrejurări – călătoria pe mare durează mai mult decât fusese prevăzut – Iusuf consumă încet-încet pastrama evreului, ba mai vinde din ea şi altor călători, flămânzi ca şi el, capabili şi ei să aprecieze calitatea excepțională a produsului.
Cine nu cunoaşte istoria „pastramei trufanda”, din povestirea cu acelaşi nume, scrisă de Caragiale în anii rezidenței în Berlin? „Bijuteria”, cum o apreciază critica, a fost publicată în primăvara lui 1909. Şase luni mai târziu aveau să apară alte două dintre inestimabilele piese „orientale” ale refugiatului, Kir Ianulea şi Calul Dracului. Nimeni nu bănuia că autorul lor păşise deja în primul din cei trei ani de viață care îi mai rămâneau. Dacă le privim în ansamblu, comparativ, remarcăm că, în afară de spațiul geografico-cultural în care sunt plasate peripețiile – să-l numim valaho-otoman: coastele Egeii şi Mediterana orientală în Pastramă trufanda, Bucureştiul fanariot în Kir Ianulea, marginea unui târg anonim, tot românesc, în Calul Dracului –, cele trei texte prezintă multe trăsături comune. Rețin însă aici numai că ele se aseamănă, ca formă, prin finețea „caligrafică” a scriiturii, şi, în conținut, prin prezența importantă a unui motiv nu neapărat fin, mâncarea. E adevărat că în Kir Ianulea, chestiunea alimentației nu este gravă decât într-o secvență relativ scurtă, pusă en abyme de autor. Şi totuşi, această istorioară, secundară din punct de vedere naratologic, conține autobiografia eroului, diavolul metamorfozat, care – nota bene – odată ajuns printre români, într-un fel de surghiun, se ascunde sub un pseudonim: nu-şi spune chiar ca autorul, Iancu, dar, aproape ca el, Ianulea. Diavolul, expatrierea, mâncarea, „caligrafia” şi, în apropiere, neştiută, nebănuită, moartea: Caragiale la Berlin.
Dintre numeroasele contribuții critice recente, prilejuite de centenarul morții lui Caragiale, îmi îngădui să mă opresc numai la două – nu pentru că restul ar fi neglijabil, ci pentru că, după părerea mea, Roxana Sorescu şi Dan C. Mihăilescu l-au readus pe „marele clasic” în actualitate cu o vivacitate şi o vervă ieşite din comun. Amândoi criticii se referă la (sau şi la) perioada „exilului”, amândoi abordează, în mod extrem de incitant, plăcerile vieții la Berlin – deliciile culinare, pe de o parte (Roxana Sorescu), desfătarea scrisului rafinat, subtil, „caligrafic”, pe de alta (Dan C. Mihăilescu).


Fericit exilatul care ca Ion Luca.....

„Odată extras dintr-un Levant degradat […], aşezat într-un mediu de burghezie bine orânduită, dar fără imaginație şi haz, Caragiale […] se construieşte ca reprezentant al unui Levant istoric şi imaginal pe care îl reconstituie în scris, re-scriind poveşti orientale […], şi pe care încearcă să-l reconstituie nostalgic prin propriul lui mod de viață.”

S-a observat de mult plăcerea cumva „sucită” cu care, odată instalat departe de țară, Caragiale se întoarce nu numai mental, ci şi fizic – de douăzeci de ori în cei şapte ani petrecuți la Berlin, 1905-1912 – în „infernul” din care fugise. Ajuns, în sfârşit, în Occident după lupte familiale acerbe, prelungite ani de zile privat şi în justiție, stabilit confortabil, grație unei şanse de invidiat (şi crâncen invidiate), în metropola cea mai modernă şi dinamică a vremii, locuind „regeşte” în perimetrul urban nimbat de prezența nominală a Dinastiei întronate atât în Germania cât şi în România – Bulevardul Hohenzollern constituie un punct central de orientare cu ocazia schimbărilor frecvente de domiciliu (cinci adrese în şapte ani, trei dintre ele pe Hohenzollerndamm) –, Caragiale, care nu ştie o iotă germană, dar nu dă semne că deficitul l-ar tulbura cumva, se ține la curent cu evenimentele oraşului, dar cultivă numai relații cu români, vorbeşte şi scrie numai româneşte. Un român cu domiciliul în Berlin şi nimic mai mult?
Consolidarea identitară ca asumare conştientă, declarată sau chiar ofensivă, adesea patetică, a originii naționale nu a constituit niciodată un fenomen excepțional în lumea expatriaților, mai ales în cazul scriitorilor, legați vital de limba maternă şi modelați în profunzime de moştenirea spirituală pe care aceasta o transportă. Excentric mi se pare Caragiale nu prin aderențele la țara părăsită, ci prin opțiunea sa pentru Germania şi, drept consecință, pentru condiția inconfortabilă a alogenului. Ca şi Leiba Grosu, „ovreiul” din Kavala, Caragiale va rămâne în mediul german, în mod fatal, un inadaptat, un străin. Se arăta împăcat cu acest inconvenient. Alesese Berlinul ca reşedință, pentru băştinaşi era „Herr Direktor” sau „Herr Doktor”, accepta, se pare, să sfârşească în acel oraş. Ştia, însă, că „locul” lui „de veci” nu putea fi acolo. De remarcat totodată că, ajuns în străinătate, Caragiale îşi recunoaşte fără inhibiții originea etnică neromânească, greco-albaneză – o afişează chiar cu ostentație. Vorbeşte, desigur, româneşte, numai româneşte, dar cultivă deprinderi şi tabieturi „orientale” şi, înainte de toate, se dedă voluptăților culinare specifice mediului balcanic. Se şi imortalizează, de altfel, la Berlin, cum bine ştim, în ipostaza unui rezident exotic în superba metropolă occidentală – un arvanit („arnăut”) de belle apparence, mândru de persoana şi de vestimentația sa, cu fes, pantaloni mulați pe coapse, strânşi sub genunchi, cămaşă albă, largă, căzând comod peste pantalon, cu ciorapi albi trei sferturi, cu mustăți „în furculiță” şi fără eternii ochelari. Aşezat turceşte pe un frumos covor oriental, dar cu o bibliotecă impozantă în spate, a cărei dezordine atestă frecventarea intensă, arvanitul pozează cu o plăcere evidentă – plăcerea de a se arăta, dar şi de a se arăta costumat, pus în scenă cu o regie magistrală. Demonstra documentul fotografic o asumare in toto a ascendenței paterne? Avea această recuperare genealogică sensul unei restitutio ad integrum? Era Caragiale în locul de viață ales, în sfârşit, el însuşi? Îşi putea el savura deplin norocul, împăcat cu sine şi cu originea sa?


„Domnilor, sunt nepotul unui bucătar arnăut„

„Pentru psihologia lui Caragiale, exilul berlinez este ‚cuptorul alchimic’. Aici i se focalizează destinul, aici i se armonizează contrariile, i se ard complexele, i se domesticesc demonii, i se clarifică opțiunile şi i se identifică aşteptările. Aici se face dresura, domesticirea lăuntrică.”

Fără a cădea în reducționism biografic, mi se pare legitim să comparăm „psihologia lui Caragiale” în anii „exilului berlinez” cu cea a personajelor sale născute în aceeaşi perioadă.
Ştim cu toții, de pe băncile şcolii, dar este important să reamintim insistent în acest context că Ion Luca nu era român pur sânge. Era fiu şi nepot de emigranți. Tatăl scriitorului, Luca, se născuse la Constantinopol, în Fanar, unde se stabiliseră părinții lui înainte ca Ştefan, tatăl lui Luca, să intre în slujba lui Caragea, principele proaspăt desemnat, în 1812, pentru scaunul Țării Româneşti. Se pare că până şi patronimul Caragiale este o creație onomastică ad hoc, nume de serviciu, derivat printr-un sufix cu valoare atributivă din Caragea, numele stăpânului pe care Ştefan, Maria şi Luca l-au însoțit la Bucureşti. Poate că ştergerea numelui autentic din „fişa” personală nu l-a durut prea mult pe Ştefan. Nu se cunosc motivele pentru care bunicul lui Ion Luca şi-a părăsit locul natal, insula Hydra (Idros), pentru a se stabili în capitala osmană. O tăcere ciudată înconjoară acel illud tempus din trecutul familiei, lipsit, se vede, de glorie. Ion Luca nu şi-a retuşat niciodată calitatea etnică. Nici nu a fost, de altfel, lăsat să o uite – cunoaştem apelul bunului patriot: „Mă Iancule! Ieu iubesc tot ce-i romînesc; cine nu-i romîn, mă, să se ducă...”. De mai multe ori îl vizitase ideea autoexilului. În securitatea câştigată la Berlin, poate repeta ad libitum şi fortissimo: „Sunt nepotul unui bucătar arnăut”. Chestiunea genealogiei, relația părinți–copii, figura tatălui apar şi în scrierile perioadei berlineze în discuție aici, şi anume corelate, ca şi „în viață”, cu motivul emigrației, al înstrăinării şi alogeniei: Leiba Grosu, tatăl evreu, pripăşit la Kavala, Ianulea, din părinți greci, surghiunit la Bucureşti. Dar originea nu inspiră nici unuia dintre personajele acestor povestiri mândrie. Mai mult. Straniu şi neliniştitor este faptul că, în planul proiecției ficționale, pe scena interioară deschisă de jocul literar, părinții apar pentru a muri, iar fiii pentru a rămâne orfani (Aron, Ianulea, chiar şi Aghiuță din Calul Dracului sunt toți orfani.). Ne dăm seama că, altfel decât vrea să demonstreze Caragiale, portul şi manierele de „arvanit”, în combinație cu gusturile moştenite de la bunicul bucătar, îi fac în cele din urmă rău. Îl trag înapoi spre o ruptură urâtă şi un gol abisal: dezrădăcinarea de rău augur a fiului fără părinți, solitudinea tatălui ce-şi prefigurează cu o groază nelămurită sfârşitul.


De la bucătărie la masa de scris: pragul secret

Dacă ne întoarcem la istoria lui Aron şi a nefericitei pastrame expediate din Kavala către Ierusalim, trebuie să repetăm că orientalismul reperabil în producția literară a anilor berlinezi implică, dincolo de pitorescul subiectelor, un excepțional rafinament estetic. Despre „lucrătura orfevrului”, „migălirea scriptică, de meşteşugar obsedat de perfecțiune”, despre „cea mai strălucitoare şi mai captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română” vorbeşte Dan C. Mihăilescu, recitind corespondența lui Caragiale din aceeaşi perioadă. În ce constă rafinamentul estetic atunci când subiectul asupra căruia a căzut alegerea scriitorului este mâncarea?

Pastramă, păstramuri: Carne (de oaie, de capră, de porc, de gâscă etc.) sărată, afumată, uscată şi (puternic) condimentată, care serveşte ca aliment. Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a ține pe cineva închis un timp îndelungat. A face (pe cineva) pastramă = a bate foarte tare (pe cineva). A se face pastramă = a slăbi foarte tare. A pune la pastramă = a ucide; a distruge. – Din ngr. pastramás; tc. pastirma. (DEX)
Consultând, pentru orice bună regulă, dicționarul, constatăm că, în mod paradoxal, un aliment util şi apreciat, de care oamenii, cel puțin cei din zona Balcanului, beneficiază pe scară largă din cele mai vechi timpuri, este asociat în idiomatica românească cu reprezentări negative, contrare intereselor vitale – acțiuni dăunătoare, situații nefericite, stări nefaste. O investigație etimologică mai aprofundată, extinsă la întreaga arie balcanică, descoperă şi o semnificație specială a termenului la români: „Calmucii mânca carnea [din leş de om ori de cal] ca pastramaua de Țarigrad sau ca ghiudenu.” Poate că asociațiile negative ale noțiunii, fixate în idiomatica românească, păstrează urmele unor practici ancestrale, „sălbatice”, dispărute din memoria colectivă, mai bine zis: îngropate în străfundurile ei ascunse sub aluviuni multiseculare.
„Pe coastele Arhipelagului”, cum vedem şi deducem din povestirea lui Caragiale, pastrama se consumă şi circulă intens. Se împarte, se dăruie, se vinde şi cumpără fără restricții etnico-religioase. Turci şi evrei, greci şi valahi, putem presupune, musulmani sau mozaici, creştinii nu mai puțin, toți cunosc, acceptă şi apreciază pastrama, ca aliment hrănitor, gustos, conservabil pe termen lung, şi, ca preț, accesibil. Cu totul altul este, desigur, cazul trufandalei.
Trufanda, trufandale: Cel dintâi fruct sau rod al pământului dintr-o producție anuală; prin extensie: produs alimentar (mai ales fruct sau legumă) care apare pe piață mai înainte de timpul normal în care trebuie să apară. – Din tc. turfanda.(DEX)
Potrivit accepției uzuale a termenului, trufandaua posedă tocmai însuşirea care lipseşte pastramei, prospețimea, şi, tocmai invers decât aceea, se consumă numai într-un moment anume al anului, şi repede, fiindcă dispare repede. Chiar dacă, prin extindere, trufanda exprimă uneori excelența unui produs, asemenea reinterpretare semantică nu s-a impus complet în limbajul standard, care conservă ca trăsătură distinctivă a alimentului respectiv prospețimea, pre-maturitatea. Ecuația caragialiană „pastramă trufanda” rămâne ca atare incorectă, un nonsens, aşa că titlul povestirii trezeşte deja suspiciuni, sugerând o intenție ironică şi complacerea în absurd. Presimțim că „nepotul bucătarului arnăut”, expertul în comorile şi secretele gastronomiei „orientale”, ne întinde cu rafinament o cursă. Şi finalul povestirii sale îndreptățeşte mefiența.


Un litigiu fără precedent şi o rezolvare „adânc chibzuită”

Ne amintim că, descoperind soarta nefericitei pastrame, cei doi, Aron şi Iusuf, ajung cu „pricina” lor în fața cadiului turc, instanța juridică supremă în Kavala. Trebuie remarcat că, de fapt, în miniatura sa subtil meşteşugită Caragiale a cuplat două „piese” – de dimensiuni egale, dar diferite ca tip de discurs. Prima, de tip narativ, vorbeşte despre foame, cea de-a doua, dialogic-teatrală, despre dreptate. Şi finețea travaliului nu este un scop în sine: cu cele două fațete şlefuite de autor, textul câştigă o adâncime tulburătoare. Sau amețitoare?
„După ce a chibzuit şi iar a chibzuit adânc”, cadiul rezolvă cazul. Uitând, parcă, natura reală a corpului delict – carnea lui Leiba Grosu – cadiul abordează conflictul dintre cei doi sub aspectul lui strict pragmatic, ca tranzacție nereglementară, şi găseşte, în consecință, o soluție pe care nici una dintre părți nu o poate refuza. Şi Aron şi Iusuf se recunosc vinovați, amândoi trebuie să accepte o sancțiune, aşa că cei doi, care şi-au adus reciproc prejudicii, se despăgubesc reciproc, cu bani. Cât haz are acest final? Ce calitate are înțelepciunea la Kavala?
Litigiul poate fi rezolvat, pentru că obiectul lui, pastrama, constituie în contextul dezbaterii judecătoreşti un simplu produs alimentar, nimic mai mult: bun material şi virtuală marfă, însuşită de unul fără să fi fost plătită, dată în custodie de celălalt sub o declarație falsă privind natura ei. (Problema etichetelor pe produsele alimentare, sursa scandalurilor care, în zilele noastre, stârnesc sistematic furia şi sila consumatorilor, are, cum vedem, o lungă şi întunecată preistorie.) Responsabilul cu dreptatea în Kavala are de-a face cu o comunitate de mici negustori şi meseriaşi, o micro-societate recentă şi provizorie, aşa cum o decid condițiile vieții „pe coastele Arhipelagului”, în porturile maritime otomane, o lume instabilă, aşadar, eterogenă sub aspect etnic-religios, submediocră sub aspect intelectual, condiționată de nevoi practice, elementare, dornică, totuşi, de omenie şi pace. Cadiul, turc „chibzuit”, aduce justiția la nivelul de înțelegere al implicaților. Tot omul, la Kavala, mănâncă pastrama şi o apreciază. Acest consens conferă alimentului calitatea unui factor de coeziune socială şi, mai mult chiar, de recunoaştere identitară: „pastramă de la noi, de la Kavala! aia pastramă...”, sau: „Ei, pastramă, dacă vreți, să poftiți la noi, la Kavala! – acolo pastramă...”, se entuziasmează Iusuf. Turci, greci, evrei etc. se pot adresa familiar unul altuia cu universalul bre, şi pentru că toți cunosc valoarea pastramei şi pot cădea de acord asupra tratamentului ce i se cuvine. Cadiul, cu autoritatea lui absolută, proclamă legea corespunzătoare: Să nu consumi pastrama celuilalt fără să o fi plătit! Să nu oferi pastramă celuilalt sub o etichetă falsă! Şi turcul şi evreul au încălcat, aşadar, legea. Litigiul se rezolvă cu bani, de vreme ce obiectul lui este, vezi bine, o marfă. Cei doi sunt edificați şi satisfăcuți. Halal! Îşi pot spune în continuare, fără resentimente, bre.
Şi Kavala nu este un unicum „la porțile Orientului.” Formula generică aleasă de Caragiale ne invită să extindem semnificația „cazului”. Balcanul, privit ca regiune prin excelență multietnică şi multiculturală, este o mare Kavala. Avem origini diferite şi cele mai neaşteptate proveniențe, dar, în definitiv, toți mâncăm pastramă şi, in extremis, toți suntem unul pentru celălalt bre – în cele mai diverse împrejurări: „Bre, Aroane, de ce eşti şarlatan şi mă minți [...]?,” sau: „Ce urli, bre, aşa, şi faci atâta tărăboi?”, sau: „Bine, bre, ți le plătesc; n-auzi?”, sau: „Când, bre, l-am mâncat eu pe tat-tău?” etc. etc. Îi place lui Caragiale buna înțelegere instalată la Kavala? Aici să fie bunul trai şi buna „chibzuință” care-i inspiră „caligrafia” în anii frumoşi, petrecuți la Berlin? Ce fel de „plăcere” îi provoacă coexistența paşnică a etniilor şi religiilor în varianta pax othomanica?


Ce poate fi rău la o masă bună?

Revenind la titlul povestirii după ce am ’gustat’ anecdota, este greu să ne mai îndoim că perechea nominală pastramă trufanda ascunde o ironie: apoziția „trufanda” nu ridică la superlativ calitatea denotată de substantivul regent. Nu numai plăcerea culinară asociată de regulă cu binecunoscuta specialitate balcanică devine problematică, ci şi dispoziția autorului în raport cu accidentul relatat.
OK-ul obținut de cadiu pentru soluția lui este condiționat de o re-evaluare pragmatică a obiectului în litigiu. Prețul „cărnii” se stabileşte potrivit rațiunii mercantile, ca şi cum nu ar fi vorba de un corp omenesc, şi anume de un corp sanctificat prin puterea cultului funerar căruia i-a fost destinat. Consumarea acestui „aliment” constituie un sacrilegiu. Turcul se disculpă, invocându-şi ignoranța, evreul acceptă argumentul şi este satisfăcut cu o sancțiune care, în raport cu natura culpei, este aberantă. Ne dăm seama că, la Kavala, generațiile nu mai comunică firesc: fiul nu mai înțelege decât superficial religia tatălui, îi memorează cuvintele, dar le interpretează greşit, respectă cultul în formele lui exterioare, dar nu mai realizează valoarea simbolică a actelor şi obiectelor integrate în scenariile tradiționale consacrate. Tinerii, sugerează Caragiale, oricât de bine intenționați în privința moştenirii spirituale familiale, trebuie să țină pasul cu timpul, sunt constrânşi să se modernizeze. Într-un mediu multicultural şi recent, cum este cel simbolizat de Kavala, această adaptare la nou impune secularizare şi aculturație. Prețul pe care-l plăteşte evreul pentru a restabili pacea cu concetățeanul turc este exorbitant: el recuperează valoarea unei mărfi pierdute, dar îşi vinde, de fapt, la prețul ei, părintele. Sacrilegiul ca atare nici nu intră în discuția dintre cei doi împricinați. În raporturile de tip bre valorile religioase ajung inoperante, şi chiar irelevante.
Ar fi exagerat să presupunem că experiența „exilului” în Berlin a îmbogățit şi ea potențialul semantic al poveştilor cizelate minuțios de Caragiale în acei ani? Cum suportă Caragiale străinătatea? Câtă străinătate suportă omul?
Dacă rămânem în limitele interpretării regionale a simbolicii caragialiene, putem spune că, aidoma barbienei Isarlâc, Kavala este o „ipoteză” – Balcanul văzut, însă, nu ca „cetate albă, dreaptă”, ci ca port mărunt, pestriț, amărât şi nătâng, mediul unor forme specifice de prostie, uneori hilare, alteori macabre, dacă nu hilare şi macabre totodată.
Turcul Iusuf personifică această prostie, inocentă şi redutabilă totodată. Consumând pastrama evreului, el nu comite (fără să ştie) numai un sacrilegiu din perspectiva ritului mozaic; el violează (tot fără să ştie) unul dintre tabu-urile cele mai vechi ale omenirii, fundament al civilizației. Caragiale prezintă hrana drept agent şi mijloc al regresiunii în barbarie. Turcul canibal reînnoieşte (fără să ştie) un rit ancestral, sălbatic: ospățul funebru pentru „primirea” în trup a Tatălui mort. În această împrejurare, el testează regimul alimentar al strămoşilor hirsuți din caverne. Cum, deşi „spurcată”, cum o denunță el, hrana aceea nu-i cauzează, practic, nici un dezagrement – nici greață, nici indigestie, nici eczeme, nimic – dimpotrivă, îl satură, desfată şi inspiră, noul canibal s-ar putea întreba dacă tabu-ul multimilenar nu transportă nişte simple prejudecți. Revizuindu-l, omenirea şi-ar rezolva în bună măsură, repede şi ieftin, o problemă vitală, foametea. Şi ce conjunctură s-ar instala la Kavala!


Când siesta trezeşte monştri...

Caragiale împarte părinteşte oroarea între membrii comunității. Oroarea nu dezbină, ci uneşte – pe cei care apără tradițiile cu cei care le violează, pe fiul bun, dar prost, cu prostul de vizavi, confratele de treabă. Prepararea cadavrului în vederea ceremonialului funebru – detaşarea cărnii de pe oasele tatălui – nu provoacă cititorului mult mai puțină groază şi repulsie decât necrofagia. Tema alimentației, în varianta „orientală”, stimulează, evident, gustul lui Caragiale pentru comicul absurd şi humorul negru. Jocul cu macabrul, rafinat cu o virtuozitate „diabolică”, ajunge uneori la limita suportabilului, ba chiar, trebuie spus, a bunului gust. A-l numi Leiba Grosu, adică Trup Mare, în traducere din germană: „Leib” şi „gross”, pe „ovreiul” făcut pastramă şi mâncat, nu reprezintă chiar o performanță estetică. În privința fineței titlului trebuie de asemenea să ne exprimăm îndoieli. Nonsensul pastramă-trufanda nu poate funcționa la nivel stilistic, ca oximoron, decât dacă reținem că pastrama a fost consumată ca o trufanda, adică înaintea momentului în care, în mod natural, un produs ajunge pe masa beneficiarului. „Masa” pentru care era gândită pastrama se afla la Ierusalim, sub pământ, şi beneficiarii alimentului nu puteau fi decât viermii. Turcul le-a luat-o însă înainte!
Ce se întâmplă? Pierde Caragiale simțul măsurii fără să-şi dea seama sau dă el drumul, cu un râs rău, unor angoase urâte, nesuferite, presimțiri funeste care-i otrăvesc zilele şi mai ales nopțile la Berlin, deşi acolo, atunci, nu-şi mai putea dori nimic în plus? Peste trei ani, avea să moară într-o noapte, sufocat de un acces de tuse.
Era singur în odaia lui şi nimeni nu i-a bătut la uşă până a doua zi. Şi când cei dragi plângeau în preajma defunctului, doborâți de jale, a apărut de la Bucureşti, neaşteptat, şi fiul nelegitim, de neapropriat, Mateiu. În negru de sus până jos, glacial, sinistru ca un spectru, a anunțat: „Je suis venu voiv feu mon pève.”