VASILE VLAD, "OMUL FĂRĂ VOIE"

Asemenea exemple se mai pot da,  ilustrând o disponibilitate imaginativ-ludică prin care ezitarea în fața datului concret, mereu dublat de negativul ori de substitutul său, devine expresivă pentru o viziune în mişcare şi o sensibilitate pregătită de mirări şi angoase succesive.  Undeva e trăită teama de stagnare în convenție, amintind tot de o obsesie avangardistă: «Dacă totul n-ar fi pentru totdeauna, / aş începe să perorez din mâna dreaptă, / din umerii aduşi acum la fața locului: / de ce să punem peste privirea învinsă întrebări / şi câtă piatră trebuie să suporte sufletul / ca să plece…?» Dorința de autenticitate nu lipseşte nici ea, asociată cu cea a simplificării limbajului chemat să vizeze în chip direct obiectul: «Ar trebui să mergem până la capătul oricărui cuțit / gata să-şi verse indignarea în sânge, /…/ ar trebui să decupăm câțiva oameni / şi să vorbim despre oamenii decupați. /…/ Ar trebui să vorbim cu nişte vorbe simple / pe care nu le cunoaştem»… Numai că acest «program» cumva autenticist este mereu bruiat de nesiguranța organelor de percepere a unui univers instabil şi constrângător prin opacitate şi presiune asupra individului redus la «statistică»: «Ție îți mijesc dinții de dragoste, / dinții de apă. / Ție îți gâlgâie glasul / ție ți-a devenit sângele strâmt. // Dar eu am uitat. /…/ Acum nu mă gândesc decât la  statistica semnelor disperate / şi la delirul aspru dintre noi»… 

Înțelesul major al «pedepselor» (e şi un  titlu de ciclu al cărții) stă poate tocmai aici, în această  condamnare – nu foarte aspră, totuşi, deocamdată! -  la o necontenită căutare a echilibrului în relațiile  cu exteriorul mundan – «Tânjim după o veşnică aşezare» - mereu sabotate de amintita incertitudine a privirii orientate spre sine şi spre lume: «Ard stele jos, / dar nu ard stele binențeles, / ci ard şi fumegă frunzele toamnei. // Dar nu ard frunzele toamnei, / ci sufletul fumegă lung, / dar nu sufletul arde aşa, / ci piciorul din față, s-ar părea, / dar nici piciorul din față nu este, / ci piciorul din față»… Repetat, cum se vede, acest procedeu al negației şi contrazicerii permanente nu e scutit de monotonie, după cum explicitarea excesivă a unor sugestii – în contrast cu «criptările» altora – afectează ținuta discursului: «Dacă nu descoperi nimic, / nu ai dreptul să mori, pricepe», «Atâtea vorbe nu mai spun nimic, / dacă în suflet le-ați aşezat pe frânghii» etc. (Alte texte sunt parazitate, la rândul lor, de clişee poetizante surprinzătoare la un poet cu atâtea alte îndrăzneli: «ți-ai pierdut surâsul în ochii unor lebede negre», «țărmul pustiu până în sufletul meu», «oamenii din fluvii se întorc în pescăruşi», «mielul care şi-a pierdut sângele-n apă / şi pluteşte sub stele ca un blestem», «ochii aceştia îmi aruncă în suflet / clopotnițele răsunătoare» ş.a. ). În schimb, cutezanțele expresiei încărcate de poezie sunt şi ele pe aproape, şi în multe locuri, trimițând din nou spre insolitul suprarealist«absurd»: «Ce vrei să te faci, băiete, / când vei fi mare? / - Apă. / Bine. Dar nu uita. // Unu îl ține pe celălalt să nu fugă, / celălalt îl ține pe altul de vorbă, / ultimul tace gândindu-se la singurătate»,   «nu, orice s-ar spune,  nu este drept ca unul să fie cizmar / iar altul să fie departe», «când e frig, păsările se ascund în calendare»… Alăturarea de elemente insolite în ecuația imagistică trimite spre acelaşi spațiu, sugerând pe deasupra nevoia de un fel de contemplație, de aşteptare pe pragul dintre lumi, întărind şi sensul sugerat de suita «pedepselor», acela al incapacității de a satisface nevoia de plenitudine a ființei, mereu nemulțumite  într-un univers ce nu corespunde libertății imaginației sale, ba chiar capriciilor acesteia: «Nimeni nu se pricepe să deschidă o uşă, / nimeni nu ştie să aştepte în ea, / toată lumea spune: / avem nevoie de o mătură în sala de aşteptare / dar nu avem nevoie de o mătură pe acolo, / ci de un plop aşezat drept. / Dar nici de un plop aşezat aşa nu e nevoie, / ci de ouă de bufniță, s-ar părea, / dar ouă de bufniță nu se găsesc peste tot, / mai bine un cocoş în lanț, / dar nici cocoşul nu e mare scofală, / asta-i pedeapsa»…

Lui Laurențiu Ulici i s-a părut că era de reținut în aceste versuri mai ales forța fragmentului de a semnifica puternic o stare de spirit, amendând însă, cred că eronat, «frazeologia incoloră, adesea redundantă şi, mai ales, ezitantă. Efortul de a spune pe numele lor poetic unor lucruri bine gândite transpare pretutindeni, numai că efectul e mai curând prozaic». Nu e văzut faptul că poetul uzează conştient de o asemenea manipulare discursivă, în consecința «programului» sui generis despre care am vorbit mai sus (v. Literatura română contemporană, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 165). Cu mai multă dreptate, Eugen Negrici observa că, dimpotrivă, «poemele lui Vasile Vlad alcătuiesc un  fel de discurs pe cont propriu, un soliloc ai spune dezordonat, dacă nu te-ai grăbi să nu vezi că este organizat totuşi de persistența unei stări care alege din realitate doar formele şi semnele deznădejdii». Acelaşi critic notează apoi cu justețe «divagația rafinată, excentrică, ironică, voit prozaică, mereu gesticulantă», ca o «consecință a modului de funcționare a gândirii producătoare» (v. Introducere în poezia contemporană, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 116).

Omul fără voie (1970) şi Sărbătorile absenței (1971) duc mai departe aceste experiențe, sub semnul dominant al disperării, mai mult sau mai puțin direct mărturisite. Discursul liric e acum parcă şi mai dezarticulat, cu asociații sărind de la un obiect la altul, de la o reflecție la alta, însă până la urmă tocmai aceste disjuncții sugerează, adesea în imagini îndrăznețe, dereglări deopotrivă ale exteriorului şi spațiului lăuntric, oscilând între gravitatea cea mai dramatică şi derizoriul la care obligă starea de fapt. Însuşi titlul celei de a doua cărți sugerează oximoronic celebrarea unei (unor) lipse, în momente de criză spirituală. Câte un segment de poem sună blagian, în deschiderea sumbru-expresionistă spre un univers ce refuză comunicarea: «O, semnul / anotimpului bun, surprins peste umăr, / nu se arată. Mi-am încolăcit trupul fără folos / împrejurul singurei flori, Doamne, / şi până departe aud petalele prăbuşindu-se». În termeni sumar metaforici, se exprimă adesea deznădejdea subiectului marcat de conştiința efemerului şi de precaritatea tuturor lucrurilor şi aspirațiilor: «Eternitatea efemerului îmi duce pleava», o «deznădejde răsunătoare», «Oh, vânăt duhneşte / sufletul gălăgios», «disperarea crescând din golul degetelor noastre». Asemenea imagini i-au plăcut şi lui Ion Caraion, autor al postfeței la antologia Omul fără  voie, din 1980, care oferă un mare număr de ilustrări îndrăznețe în materie de asocieri verbale ce contrariază imaginația comună, apoi uimesc şi încântă.   Oferind el însuşi o amplă suită de sinonime ce pot aproxima imaginarul şi tehnicile poeziei lui Vasile Vlad, Ion Caraion se întrece în a evidenția noutatea acesteia, uzând de parafraze de tip «arghezian» ale comentariului textual: «Poezia poate sta pe un prag de bordel sau pe-o treaptă albă de templu; poate fi jegoasă ori cu miros de mirodenii şi fumigații biblice, de parfume halucinante, plină de plăgi sau scăldată în aurul soarelui, totdeauna ea va fi însă pură în demersurile sale oraculare, magice: «eu n-am înțeles niciodată părul tău», «Afli că aşteptând ploile arborii devenit-au  catarge», «să desenezi cruci pe lucruri atinse /…/ tu însăți o cruce, Ofelia»; «o parte din aer o inventaserăm / şi ei au furat-o»; «orice frunză se crede o vrabie» etc.»  Suntem, de fapt, în fața unor experiențe făcute pe urmele şi cu mobilitatea inventivă a suprarealiştilor, contrazicând logica «normală», dislocând sintaxa,  construind ecuații-surpriză între obiecte şi cuvinte, mimând ingenuitatea infantilă, candoarea privirii deschise spre univers ş.am.d., cu adaosul de dezinvoltură ironic-spectaculară al celor trecuți prin – şi distanțându-se ironic -  de «convenția» literară. Reiese şi de aici impresia de relativizare a perspectivelor, de multiplicare a lor, subminarea voluntară a  gravității unor atitudini şi moduri de expresie, prin apelul la un limbaj ironic-diminutivat sau de un pitoresc periferic (care nu i-a plăcut, însă, unui Gheorghe Grigurcu!). «E urmărită o cruzime în utilizarea diminutivului – notează Ion Caraion -, un fel de violență care se abține prin dezmierdarea perfidă sau disperată, prin sadic alint, probă de sarcasm şi autosarcasm, ca şi când ai face din sacre odăjdii de carnaval, din dumnezeu pureci şi greieri, din stihii prostioare» etc., dezvăluind indirect certe afinități cu modul de a vedea lumea şi de a o scrie dintre cei doi poeți. (v. Ion Caraion, Un limbaj de încercare, postfață la V. Vlad, Omul fără voie, Ed, Cartea Românească,  1980, p. 220-221)

«Om fără voie», Vasile Vlad se defineşte ca atare  constatând grave deplasări tectonice ale eului, supus de la început unor dereglări de perspectivă care-l fac să regrete angajarea în fluxul existenței, resimțită ca o damnare: «Fără voie, aici. Ca şi când / un ochi mi-ar fi scăpat în burtă / şi acum se dilată, uimit. // Asta după ce ar fi trebuit / să păstrez florile în sămânță. Asta / după ce bulboanele zilei / au acoperit / rădăcina ferfenițită a inimii». Va nota, aşadar, «împrejurări schimonosite», «vămile desfigurate», «sparte litanii», «o întunecare feroce (care) mă caută», «mersul clătinat al elefanților / către ultima tufă de trandafiri»,«un amurg delăsat», «cețuri groase în ouă», «doar co?cogeamitea nimic», într-un univers cu toate aşteptările pozitive contrazise: «În somn mă visez doar în picioare, / dezvelit ca o haită, / şi atent la orice rafală de fluturi», «Eu cu galeşă trufie am rostit mila / şi, ca o făclie scăpată-n canal, / tot eu am încercat să luminez apa botezului / negru», «Nu pot rezista să nu pâlpâi»… O sensibilitate fragilă, vulnerabilă, nu va mai putea opune acestor cenuşii perspective decât râsul amar al clovnului trist din vremuri moderniste mai vechi, - «departe de propria-mi / cenuşă crăpa-voi de râs», «pentru cei înecați va trebui să plâng / în apă», «Am, stat câteva zile în mijlocul închipuirii. / Bănuiam acolo ascunzându-se / scoici de mare. / O poftă de râs inimitabilă / mă cuprinde»… (Despre aceste poeme, Eugen Simion scria, nu fără rezerve privind «monotonia extravaganței», că: «Iscusința lui Vasile Vlad de a uni în limbajul poemului şăgălnicia şi cruzimea, aluzia ironică şi observația tăioasă, este remarcabilă» (v.  E. Simion, Scriitori români de azi, I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 358). Orice promisiune de înnoire a vederii asupra lumii e pângărită şi anihilată din punctul de plecare: «Stăruie spaima. // În golul ochilor se aud / coji de ouă murdare. Tufişurile / se încolăcesc pe smalțul luminii, / iar înecații se strâng / ca la nişte fanfare sub ape», «Ochii decisivi / îşi pierdeau pleoapele decisive».

În acest context, «omul decupat», ca excepție în mulțimea comună, revine în suita de poeme din Sărbătorile absenței, care propune o mică «epopee» sui generis a unui eu cu trăsături deja cunoscute din versurile precedente, dar în discursul căruia datele lumii şi ale rostirii despre ea au devenit şi mai problematice. Discursul antifrastic aproape că se generalizează aici, ironia elegiacă impregnează fiecare poem: «Sigur că da, / interioarele mele cântă: cântă hipofiza, / cântă splina, băşica udului. / Cântă şi privighetorile cu inimă de văcuță. / A, nu  ştim nimic despre dragoste, / dar să încercăm»… Şi tot aici, sarcastic: «Sigur că da. / Vom vorbi vorbe. Vom cutreiera / tot închisul». Tot ce se va rosti, ca atare, în numele unui adevăr al ființei, cade sub accent devalorizant, e compromis de inadecvarea aspirației intime la realitatea care o contrazice pas cu pas: «Oh şi azurul, / marea nevoie de azur. Fluturii porniți / către lună. O singură dată în istoria ifoselor / Ți-ai părăsit cârcotenia. /…/ Ce mai, / funcționam pentru fericire bucățică cu bucățică. / Efemerizam într-o ploaie cu mărgele. Discutam / despre marea nevoie de discursuri şi fructe», «Acolo, în viață, o oarecare cotitură / trebuie însoțită de oareşcari hohote»… Totul, în mijlocul unei lumi în care manifestarea directă a sentimentelor a devenit pură retorică: «Alerg pe strada luminată / de cuiburi înghețate / şi mă gândesc la bruh şi mă gândesc / la uh. Trăiască uharii şi trăiască oharii. Uharii sunt indivizii / care fac uh. Oharii sunt indivizii care fac oh»… 

Cu amintita capacitate de fantazare asociativă, poetul alătură expresia direct-confesivă, în regim oximoronic, cu notația dezabuzată a datelor stereotipice ale lumii din afară, nerefuzându-şi nici recursul la tautologii expresive în context, ca în Scrisoare cu miez de pâine:«Năprasnica finețe a cuvintelor / nu poate să vindece prea departe. / Ora orelor / peste care ți-ai profilat transparența / îşi cojeşte vechile tencuieli. / Fă aşa, fă altfel. Purtătorii de umezeală / şi cartonaşe se numesc purtători de umezeală / şi cartonaşe. /…/ Oh, şi frânghiile dragostei căzute în secetă. // Oh inima asta lăuntrică». Propoziții aparent banale capătă scânteieri revelatoare în acest balans permanent între gravitatea unui discurs calculat-emfatic, mărturisirea nemediată a câte unei stări de spirit «sincere», ori înregistrată minimal şi minimalizant, a unor date ale proximității obiectelor: «Da, în viață au loc fel de fel de prezențe», «Spre exasperarea jucătorilor de-a ataşamentul, / declar necesitatea de-a  saluta imposibilul», «Apoi măreția nici nu a existat, doar agitații / gentile», «Cu ce se ocupă viața, domnule general?», «Sălbăticiunile ce mai fac? Sălbăticiunile / fac pui de sălbăticiuni»… Monologul celuilalt, care închide volumul, subliniază ironic acest fenomen de devalorizare şi compromitere a tuturor adevărurilor autentice, reduse, prin reiterarea verbului a zice, la o dimensiune pur discursivă, la o retorică mimând voința de persuasiune şi de autoconvingere a celui care notează spusele, altminteri creditabile, ale «celuilalt», care nu e, de fapt, decât travestiul şi masca subiectului liric ajuns la un  grad extrem de scepticism: «O, zice. Era să uit, zice, o, inimile de pasăre / amețite zice în inimile de copii; o, echipați zice cu echipamente / zice unde-am ajuns, printre lucrurile zice pline / mizeria celorlalte, oho zice / ştiam că lucrurile / au o lumină zice înăuntru şi afară zice / însă nimic zice despre spaima acestora. // O, interpreții zice târşâitului, privilegiații răspunsului zice / stau zice să închipuie fixități. /…/ Şi zice indubitabil zice totul va fi halal, / halal zice de persoane, halal zice de lucruri, / halal de fenomene zice, halal zice de fenomenologia zice / halalului zice». Şi Omul fără voie, şi Sărbătorile absenței, trebuie reînscrise, astfel, printre titlurile de referință ale acestei generații lirice.

Amplul poem Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă (1978) propune de fapt, deşi e împărțit în „cânturi”, un unic, lung monolog al poetului-personaj ce împrumută într-un mod foarte aproximativ masca doctorului Faust din legenda medievală germană, păstrând din schema evenimențială a modelului doar câteva elemente, şi exploatând ca şi exclusiv ipostaza de martor-cugetător a omului ce traversează un univers sumbru. Figurat în secvența inițială drept „câmp de luptă” prin care „Faust rătăceşte (…) contemplând spectacolul hecatombei”, acest spațiu e dominat pe tot parcursul următoarelor „rătăciri” de o atmosferă apăsătoare, de un sentiment al golului şi singurătății, al revoltei neputincioase în fața unei lumi absurde şi groteşti. Deja subtitlurile „cânturilor”, care prezintă rezumativ „faptele” ce vor fi înfățişate, sunt nişte false rezumate, fără o legătură reală cu conținutul secvențelor respective, mimând mai degrabă o convenție de acest tip, şi depăşind-o, de altfel, foarte repede prin ironie şi extinderea spre un plan de generalitate a temelor de reflecție propuse. Astfel, dacă în titlul  primelor două secvențe personajul Faust apare mai întâi cu numele, apoi ca „magistru”, urmează altele „în care, de bună seamă, ziua începe după ascultarea predicii călugărului cerşetor”, „în care, neîndoielnic, înțelegem câte ceva despre sentimentele convenționale”, „în care, după cum e de presupus, încă o dată se întârzie plecarea din Wittenberg”, „în care, iată, se vorbeşte despre o singurătate nehotărîtă, primejdioasă chiar” etc. – toate relativizând la extrem raportarea nu numai la punctul de plecare, ci chiar „adevărul” întâmplărilor anunțate; suita de adverbe sau locuțiuni modale sugerând siguranța faptelor, înlănțuirea lor logică, respectul față de model („bineînțeles”, „desigur”, „de bună seamă”, „neîndoielnic”, „fireşte” etc.) atrag, dimpotrivă, atenția asupra slabei lor consistențe. Indiferent de unitățile în care este fragmentat, textul se prezintă ca un ansamblu profund tulburat în structurile sale de comunicare, cu discontinuități şi devieri, rupturi brutale, asocieri contrastante de stiluri discursive, imagini şocante trimițând la tehnicile suprarealiste ale apropierilor insolite de obiecte. O paradoxală consistență şi o maximă densitate rezultă, totuşi, la nivelul ansamblului textual care constituie acest monolog închegat din atâtea cioburi şi aluviuni ca un flux în ultimă instanță unificat sub imperiul unei stări de nelinişte şi revoltă, de dezgust în fața spectacolului degradării, de pesimism radical al omului însingurat. Sub semnul acestei conştiințe amare a închiderii în sine şi al unei stări de tensiune ajunsă la limita țipătului, începe, de altfel, poemul: „Om! Cearcăn lăuntric al lumii./ Şi eu să ştiu toate astea./ Se sfârşeşte o zi, una din multe? Ah, încă o zi!/ Mai afundă ca lumina în care mă țin,/ mai încăpătoare deja ca prăpastia/ din țipătu-mi solitar?”. E o confesiune ce-şi va găsi sprijin pe parcurs în reflecții cvasiaforistice, în descrieri provocând oroarea, în invocații retorice trimițând la texte prestigioase, chemate să confere o anumită solemnitate, repede subminată, discursului, în secvențe de limbaj oral, cotidian, contrastând caricatural cu gravitatea altora, în notații banal-prozaice alăturate unor ecuații metaforice tulburătoare prin inedit şi profunzime. 

O acută stare deceptivă dă tonul întregului poem, protagonistul, care asistă neputincios la actul profanator al oricărei năzuințe spirituale, oscilând între revolta mocnită, epuizantă, şi rugăciunea mută: „Vai! Lampa mea între lămpile lor, / trei degete – o jumătate de pumn. / Aş vrea să mă rog. Poate am dreptate./…/ Se adună săgeți. Duhneşte cădelnița tuturor uşilor. / Cât geamul bisericii suie colbul/…/ Aş vrea să mă rog. Toți sorii mistuiți laolaltă/ n-ar putea descreți glasul meu, târşâitul/ muților către Delphi! Aş vrea să dorm.// Şi finics de-ai fi, te-ai trage deoparte-n cenuşă.// Aş vrea să dorm. Aş vrea să mă rog.”  El vorbeşte despre „groaza de cei rătăciți”, despre „cutremurare şi scârbă”, despre orbire şi dezorientare  („un biet orb la uşa ciclopului”, „bâigui hohotitor, împart o pernă cu vântul”), despre revolta împotriva uitării („tresărim pipăindu-ne pumnii prin peisaje/ amnezice”), despre absența speranței şi un acut sentiment al golului existențial şi al sfârşitului de lume („n-am existat niciodată, n-aştept nimic, ce s-aştept?/ Apuc şi răstorn, mângâi şi părăsesc”, „Ca unul ce nu-şi află locul voi sfârşi”, „Un bărbat, fără să ştiu prea bine de ce, umblă prin faptele/ singurătății, eu de mine vorbesc!”, „Cine, dacă nu eu, să fie maimuța Apocalipsei?”, „Orbecăi prin canal (…) Am rămas singur, am ajuns în țipătul meu”). 

Cele douăsprezece părți ale poemului ar putea fi, în fond, asimilate cu „stațiunile” Patimilor, ca tot atâtea popasuri în care se face un fel de bilanț al suferinței şi deznădejdii rătăcitorului în universul întunecat şi grotesc, într-un theatrum mundi spre care trimit, stilistic, mimetismele „shakespeariene”. E. Negrici vorbeşte despre reflecțiile poetului care „sunt mai curând scurte treziri şi seamănă cu acele sesizări strecurate de Hamlet în pălăvrăgeala voit prețioasă, tragică şi naivă, în delirarea înecată în scârbă” (E. Negrici, Op. cit., p. 118), iar Lucian Raicu identifică în poem „ceva din stilul bogat în ziceri al unui măscărici înțelept sau al groparului, al ‘cerşetorului’ din teatrul  vechi” (v. L. Raicu, Printre contemporani, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 158) şi alte aluzii livreşti, cu precădere mitologice, care  dau o ținută solemn-sapiențială monologului, retorică atacată apoi de acizii ironiei şi sarcasmului. Acelaşi critic vorbea despre: «Un discurs ‘filosofic’, dacă vrem să-i spunem astfel, dar de o filosofie bufonă, certăreață, când naivă, când cinică, când savantă şi când puțin deşucheată, cu prețiozități de vorbire înaltă, dar mai ales cu întorsături glumețe şi vorbe spuse pe şleau, culese de pe stradă şi de la piață, dar aşa fel încât să nu anuleze prin batjocură gravitatea celor spuse, ci mai mult s-o pună în evidență, mai mult să-i reveleze caracterul de esențialitate şi neîntrerupta vibrație emoțională» (Op.cit., p 157). Iată un fragment din Cântul IV, în care asemenea registre se întrepătrund: „Îmi aprind lampa la tine, zvârl țărnă pe Acheron, / întoarce-ți lacrima dinspre zid. /…/ Pe Polux! Iacătă ce mă jicneşte / şi înfurie / ca p-un tigru // ca pe-o pumă // căci // pe mal // ritorii, tâlcuitorii, / îngânându-se cu Bunul Francisc al Găgăuților / cred c-am venit s-ascult cucul, / te dor sprâncenele de-atâta râs! // Citesc o scriptură despre iubire, mestec mieji de pâinică, să te sărut?” Alteori, monologul are o gravitate tragică, a cărei expresivitate e servită excelent de o anumită căutată prețiozitate a limbajului, ca la începutul Cântului V: „Eu unul fluier, chipurile, printre morți şi statui / - îmi trec vremea retras din bolgiile conceptelor / numărând silabele primului tău cuvânt, contrazicându-mă, / cât e ziua de mare; suave est meum leve!/ Somnul meu, somnul pe-un singur țărm. / Râsul, nu mai vorbesc, limpezeşte doar cuta pustiului. /…/ Ochii au culoarea degetelor strânse deja, / doar inimă şi pâine să fie în  mine? / Mai mult ca oricând simt bezna sub răni, / moalele buzelor pe rugăciune. Ah, aşa greşeşte bărbatul! / Dacă vara înghite sărat, tot vara cere şi apă. / Dorințele scot limba la caii de circ”. Sau acceptă să fie patetic, pentru a pune în contrast tonurile înalte ale protestului împotriva conformismului cu acceptarea condiției umane comune: „Împletitori de frânghii! / Săpători de fântâni! Stingători de var! Corturarilor! / Guri astupate cu pâine! Cum vă purtați cu lumina?”  O sumă a accentelor „retorice” ale poemului a făcut E. Negrici, remarcând şi subminarea, prin exces, a retorismului şi amestecul, cu aceleaşi rezultate, în construcția imaginilor, al tragismului cu bufoneria: „Sumedenii de invocații rapsodice, explicitări, expoziții didactice, prolixități, rezumate utile şi cuminți, prologuri, exhortații, etalări catedratice, îndemnuri, preexplicații, exclamații, interogații şi autointerogații fac ca retorismul să fie măcinat prin chiar excesul de retorism. [...] La rândul lor şi imaginile, - aşa cum sunt ele născute din împerecheri hazardate, hirsute, bufone, din abstractizări şi concretizări agresive – intră într-un conflict subtil cu tragismul confesării” (Op. cit., p. 121).

 Această stratificare tensionată a nivelelor de expresie duce, în cele din urmă, cum s-a observat, la o omogenizare a discursului, în care sunt menținute, pe de altă parte, de la un cânt la altul, câteva nuclee simbolice reiterate discret, în cupluri semnificative. Printre ele, pot fi înregistrate ochiul şi pleoapa care-l închide, interzicând lumina (sau sprânceana, ca „ramă” formală, exterioară privirii luminoase), asocierea în opoziție a pâinii cu lumina sau cu vocea rostitoare de adevăr („tânjesc în dezbin târându-mă către Munte/ cu zăpezi pe felia de pâine”, „guri astupate cu pâine”), dar îndeosebi a pumnului şi rugăciunii, mai precis a degetelor ce se pot strânge fie ca semn al solemnei închinăciuni, fie ca simbol al revoltei („trei degete – o jumătate de pumn”, „strânsei degetele în pumn părăsindu-mi blidul”, „tresărim pipăindu-ne pumnii prin peisaje amnezice”, „ploaia bate-n toate încheietorile pumnului„,  „ochii au culoarea degetelor strânse în pumn”, „fără speranță, pumnu-i doar o adunătură de degete” etc.). Poemul lui Vasile Vlad se impune astfel, în peisajul liric al anilor ‘70 printr-o formulă de sinteză insolită a limbajelor în ceea ce s-a numit „ambiguitatea atoate aluzivă a discursului” (E. Negrici).  Preponderent metonimic, adică sugerând o anumită stare lirică prin construcția de „situații” narativ-descriptive, discursul poetic recurge destul de frecvent şi la metafora îndrăzneață, lasă loc şi suprafețelor voit prozaice care înglobează locuri comune ale limbajului de fiecare zi, inserează „aforisme”, ascunde, în genere, motivația „logică” a unor situații şi stări, căpătând astfel un aer „ermetic”. Aparent lipsit de coerență - s-a vorbit despre „un poem din poeme” şi despre „autonomia de poem integral” a fragmentului în cadrul ansamblului (v. Laurențiu Ulici, citat mai sus) – Indreptările…  îşi asigură unitatea prin convergența sugestiilor într-o îndrăzneață compoziție polifonică.

Din păcate, tăcerea de peste trei decenii a autorului acestor cărți valoroase, pare a indica abandonarea poeziei. Scepticismul elegiac al majorității versurilor sale a ieşit, în cele din urmă, învingător. „Dincolo de marginea cuvântului”, a rămas „să pândească absența”, -  cum ne avertiza deja un vers din Pedepsele debutului.