PRIVIND LUMEA PRIN OCHII ANIMALELOR

Povestea pe care o spune Mo Yan fascinează cititorul şi-l prinde pe dată în mrejele lecturii, în ciuda celor peste şapte sute de pagini ale cărții. Iar dacă într-un singur capitol se întâmplă atâtea lucruri, este evident că în următoarele vom avea de-a face cu o adevărată epopee nu o dată punctată de note eroi-comice, dar profundă şi tragică în esență, vizând configurarea unei alte imagini a Chinei ultimei jumătăți de veac decât cititorul occidental a avut ocazia să cunoască. Imaginația autorului este prodigioasă, iar fantezia sa, debordantă, ritmul cărții e mereu alert, iar dialogurile, pline de viață. Că Mo Yan n-ar face altceva decât să urmeze traseul evoluției istorice a Chinei ultimelor decenii, aşa cum au afirmat unii critici, este adevărat. Sau cel puțin parțial adevărat. Însă la fel de adevărat este că esența cărții de față nu constă în simpla relatare, nici măcar în acea fascinație a istorisirii pe care Mo Yan o demonstrase încă din Sorgul roşu, marele roman pe care l-a publicat în 1987, ci în extrem de complexa şi atenta reelaborare a datelor istorice şi dispunerea acestora într-un asemenea mod încât cititorul să aibă pe de o parte o imagine panoramică a uriaşei țări asiatice şi a istoriei sale recente, iar pe de alta, să întrevadă, dincolo de nivelul strict istoric şi de realități oarecum cunoscute, şi sensul vieții oamenilor din regiunile rurale de aici, dar, deopotrivă, să intuiască importanța credințelor budiste, păstrate cu sfințenie, în ciuda oricărei propagande de partid şi cumva pe deasupra mărețelor învățături expuse de Preşedintele Mao în Cărticica Roşie... 

Disputat în fel şi chip, mai cu seamă din toamna lui 2012 încoace, de când a atins culmea celebrității mondiale prin intrarea în selectul club al laureaților Nobel pentru Literatură, contestat de unii pentru opiniile sale politice sau pentru luările de poziție prea conforme cu linia oficială a Partidului Comunist Chinez, iar de alții admirat superlativ pentru capacitatea de adaptare (de supraviețuire?) la ritmurile unei lumi literare (şi nu numai!) atât de agitate cum e cea contemporană, Mo Yan trebuie privit în primul rând ca prozator. Iar la acest nivel, dincolo de orice controversă şi de toate posibilele reproşuri care i se pot aduce în privința conduitei politice sau a aparițiilor publice, trebuie să recunoaştem că discursul său literar convinge. Chiar dacă, da, uneori, discursul său politic mai lasă de dorit... Interesant este, însă, că opiniile multora dintre personajele sale sunt mult mai tranşante decât cele exprimate, cu diverse prilejuri, de autorul însuşi. Poate mai cu seamă cele ale protagoniştilor din Sorgul roşu şi din Obosit de viață, obosit de moarte. Iar dacă, în cel dintâi, Mo Yan avea în vedere realitățile dure din prima jumătate a secolului XX, în cel de-al doilea, întâmplările relatate pornesc din 1950 si ajung până în anul 2000, în pragul unui nou mileniu, acoperind, deci, şi aşa-numită eră a reformelor care au marcat China ultimilor ani. 

Fără îndoială, vizând o atât de lungă perioadă, scriitorul nu putea – nu avea cum – să ignore realitatea istorică şi cu atât mai puțin să treacă cu vederea numeroase dintre dramele care au marcat China mai cu seamă după începerea Revoluției Culturale. Astfel, prigoana comunistă, teroarea care se înstăpâneşte pretutindeni, până în cele mai îndepărtate provincii, foametea, crimele şi torturile, abuzurile de tot felul sunt nu numai sugerate, ci descrise în Obosit de viață, obosit de moarte: Lan Lian, de altfel, nu ezită să afirme că, deşi nu are nimic personal împotriva Partidului Comunist şi a tovarăşului Mao, preferă să fie lăsat în pace, pentru a-şi vedea de viața şi de munca lui – oarecum paradoxal, gospodăria sa va fi singura ce nu e colectivizată, rămânând individuală, chiar şi în acei atât de framântați ani ai reformelor agrare. Dar, pe lângă aceste elemente ce țin de creionarea datelor unei epoci de care autorul rămâne el însuşi legat, prin chiar datele biografiei (Mo Yan s-a născut în anul 1955) romanul abundă în aspecte care au fost puse, uneori, în legătură cu cele cunoscute cititorilor din marile creații realist-magice ale anilor ’60 – ’70 . Căci, de la bun început, trebuie să acceptăm convenția impusă de Mo Yan, şi anume o inedită tehnică a punctului de vedere, cu precizarea extrem de importantă că cele cinci voci narative din Obosit de viață, obosit de moarte aparțin unor animale – exact cele în care se reîncarnează Ximen: măgar, vită de povară, porc, câine şi maimuță... Desigur, avem de-a face cu un extrem de bine pus la punct sistem de aluzii cât se poate de clare la folclorul Chinei, câtă vreme povestea Regelui Maimuță şi a ajutoarelor sale, între care se remarcă Purcelul se întrevede imediat, în subtextul scrierii lui Mo Yan. De altfel, autorul chiar citează dramatizările populare ale celebrului roman al lui Wu Cheng-en, Călătorie spre Soare-Apune, tocmai pentru că aventurile celor plecați din China spre India pentru a aduce Sutrele, cărțile sacre ale învățăturii budiste sunt esențiale aici: Ximen Nao are parte de propriile sale aventuri, care, chiar dacă nu-l fac să călătorească mii de kilometri, ca în marele roman chinez de secol XVI, nu sunt mai puțin impresionante ori spectaculoase. În plus, vocile narative ale cărții, nimic altceva, în fond, decât modulații excelente ale propriei voci a lui Ximen, readuc în actualitate credința chinezească în ciclul reîncarnării, în conformitate cu învățăturile lui Buddha cel Iluminat. 

Aşa cum era de aşteptat, o asemenea strategie narativă are pericolele sale, între acestea mai ales o foarte posibilă cădere fie în melodramatic, fie în comicul-grotesc de situație, fie în monotonie. Însă Mo Yan reuşeşte să evite toate aceste capcane şi să facă fiecare voce a romanului său nu doar convingătoare, ci şi – de fiecare dată! – diferită de celelalte. Mai mult decât atât, fiecare animal are sensibilitatea sa proprie, precum şi preferințe ori curiozități menite a individualiza măgarul de porc sau câinele de maimuță... Elementul comun este că toate trăiesc emoția sau bucuria, tristețea sau dezamăgirea exact în felul în care le trăia, pe vremea când se afla pe pământ, alături de ai săi, însuşi Ximen Nao. Fapt pe care-l observă mai cu seamă Lan Lian, fostul slujitor al lui Tărăboi, devenit, după 1950, fie stăpânul, fie tovarăşul celor cinci animale care poartă sufletul celui eliberat de pe tărâmul lui Yama. Evoluția şi implicita inițiere a lui Ximen în noua lume unde ajunge nu e deloc simplă şi e punctată cu numeroase încercări prin care el trebuie să treacă. În primul rând pentru că are de-a face, cu adevărat, cu o lume nouă, mai niciodată, însă, minunată... Prima dezamăgire este legată de constatarea pe care-o face imediat ce deschide ochii, născându-se ca un bun măgăruş ce este în grajdul lui Lian: realizează că una dintre fostele sale concubine s-a căsătorit tocmai cu Lian! Se va împăca, însă, cu ideea, dându-şi seama că răgetele sale disperate şi aşa nu mai pot schimba lucrurile şi că, la urma urmei, e mai uşor să suferi pe pământ, ca un măgar – vreme de zece ani va rămâne sub acest chip – din cauza unei iubiri pierdute decât să suporți chinurile din cazanele lui Yama. Aşa că se va consola, învățând să ia lucrurile mai uşor, mult mai uşor... Şi va observa, după aceea, în reîncarnările ulterioare, amănunte care, nu o dată, duc spre un comic irezistibil, dar care dezvăluie şi viziunea de-a dreptul rabelaisiană a lui Mo Yan. De pildă, în anul 1976, în vreme ce preşedintele Mao zace pe catafalc şi e jelit de o întreagă națiune, uluită că părintele patriei nu a ajuns la profețita vârstă de 158 de ani, în ținutul Gaomi mor porcii. Pe capete. Iar din cauza inundațiilor care lovesc tocmai atunci acea parte de țară, oamenii vor afla cu mare întârziere de moartea lui Mao, prea ocupați să rezolve problema morții porcilor de la colectiv... Apoi, scriitorul chinez se raportează adesea la Laurence Sterne şi la al său Tristram Shandy, mai cu seamă prin tehnica digresivă, prin nenumăratele paranteze cu care-şi presară discursul şi prin vădita elaborare cu care sunt redactate unele dintre titlurile capitolelor cărții: „Când omul urmează să moară, simțirile de recunoştință şi vrajbă şi ele se săvârşesc; câinele piere, dar tot îi e greu să scape de transmigrație”. Romanul devine, aşadar, o complicată şaradă, veritabilă carte a coincidențelor menite a submina toate marile evenimente organizate, comemorate sau sărbătorite de Partid... Abia în anul 2000 Ximen se va naşte din nou, sub forma unui copil menit a se întâlni cu Lan Lian, a face, după ani de zile, un simbolic schimb de roluri şi a relata întreaga istorie, de la început. 

Şi chiar dacă spre finalul romanului protagonistul e uimit să constate că oamenii intrați în grațiile conducerii de la Beijing se plimbă cu elegante BMW-uri, îşi vopsesc părul sau frecventează saloanele de înfrumusețare ori de piercing, cititorul va realiza că, în 1950 sau cinci decenii mai târziu, patimile umane sunt aceleaşi: lăcomia, avariția, setea de putere. Dovadă că prea puține se schimbă în lume, poate cu excepția mărcilor de automobile... Interesant este şi faptul că, preluând creator elemente ale tradiției narative seculare a Chinei, scriitorul creează, în Obosit de viață, obosit de moarte, un personaj numit deloc întâmplător Mo Yan, care are menirea de a comenta fragmentele ori întâmplările esențiale ale cărții, dar şi de a se autoironiza în buna descendență a povestitorilor profesionişti chinezi ai secolelor XV – XVI, cu scopul declarat de a păstra atenția cititorului pe parcursul acestui adevărat tur narativ de forță, convins fiind, după cum a afirmat nu o dată, că „menirea romanului nu e doar aceea de a amuza. Romanul nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaționismului. Nu poate, de dragul unor cititori, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea.” 

 

Mo Yan, Obosit de viață, obosit de moarte

Traducere de Dinu Luca, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2012