ISTORIE ŞI ISTORII...

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013

Filmele marilor competiții de la începutul acestui an sunt, în majoritate, axate pe istoria mai veche sau mai nouă a unor țări cu mari tradiții în evoluția cinematografului. Un prim exemplu este Lincoln de Steven Spielberg, regizor care cochetează cu clasicismul, fragment de biografie a ultimei părți a vieții celebrului pre?edinte american, care a luptat pentru egalitate, mai degrabă, între semeni, decât pentru eliberarea sclavilor, acțiune cu consecințe riscante din punct de vedere economic.

O importantă concluzie a filmului lui Spielberg este faptul că dreptatea nu se poate câ?tiga decât cu compromisuri ce duc (subînțeleg chiar) la metode ce țin de corupție, minciună ?i în?elătorie curată la nivel înalt. În ciuda faptului că suntem în plin Război civil între statele care doresc ?i nu doresc abolirea sclaviei, tratativele politice ?i înțelegerile din Congresul american par mai degrabă a fi un război mai dur decât cel de pe teren, pentru instaurarea unei egalități în fața legii, ce va aduce mari avantaje economice Nordului ( aspect mai puțin nuanțat în film). Lincoln este interpretat magistral de un actor care s-a identificat cu personajul său, aproape ca ?i Cerkasov cu Ivan în celebrul film al lui Serghei Eisenstein.

?i Mizerabilii, regia Tom Hooper (autorul filmului Discursul Regelui) este un film care, prin drama lui Jean Valjean, desenează epoca deceniului patru din secolul descoperirii cinematografului, chiar dacă în convențiile musicalului de cea mai bună calitate.

?i Argo, regia Ben Affleck, este un fragment de istorie contemporană, care evocă o operațiune CIA din timpul sechestrării ostaticilor de la Ambasada americană de la Teheran, după instalarea ayatollahului Khomeini. Dincolo de componenta documentară a scenariului, inspirat de fapte reale, am admirat, cu încântare, trimiterile ironice la adrea patronilor, fabrica de vise a Hollywoodului, cu un John Goodman, de excepție.

Nici copilul teribil al filmului american, Tarantino ( vorba vine, dar la urma urmei Woody Allen se apropie de 80, iar Quentin Tarantino împline?te doar 50 de ani la sfâr?itul lui martie 2013, alți copii teribili nu cunosc), nu este disociat de istoria americană. Ne aflăm cam în aceea?i perioadă care-l inspiră pe Spielberg, iar filmul, Django dezlănțuit, rămâne un film dedicat postmoderni?tilor de toate culorile, cinefililor amatori de citate ?i trimiteri cult, ?i nu numai. Tarantino nu face omagiul westernului spaghetti, a?a cum se grăbesc unii comentatori să afirme, ci î?i urmează fidel ?i constant propria poetică, care subînțelege violența ca panaceu pentru instaurarea dreptății ?i adevărului, în măsura în care se mai poate, dincolo de litera istoriilor oficiale. Să nu uităm că filmul e ficțiune, ?i chiar documentarele ne pot păcăli copios în funcție de autor, ideologie, epocă ?i comanditar. Referința la istorie devine la cineastul american trimitere la istoria filmului, la (in)cultura spectatorului, acoladă perversă ?i uimitoare, jonglerie superbă, dar bine mascată cu date precise de istorie filmică hollywoodiană (scuzați pleonasmul) sau de aiurea. Îngerul negru (Jamie Foxx) din Django, care nu-?i uită Broonhilda inimii sale, care sfidează, ca ?i Bond în altă serie cult de referință, orice logică a supraviețuirii, doar prin forța pixului scenaristului (aici tot Tarantino), rămâne un actor de mâna a doua, eclipsat total de Christopher Waltz (dr. Schultz). Vânătorul de recompense pare a fi un ancestral vânător de nazi?ti ?i sunt sigur că premiile Oscar din acest an vor onora scenariul original al regizorului, dar ?i performanța lui Waltz, deoarece conservatorismul Hollywoodului nu va permite mai mult, de?i ar fi fost pe deplin meritat.

Încă o pagină de istorie transpusă pe ecran (în filmul Vizita regelui la Hyde Park on Hudson, regia Roger Michell) este ?i sosirea regelui George al VI-lea la Washington,în iulie 1939, cu soția sa, la invitația pre?edintelui F.D. Roosevelt. Acesta din urmă (excelent jucat de Bill Murray) î?i prime?te augu?tii oaspeți la re?edința din Hyde Park on Hudson, gest de bravură democratică, dar ?i de empatie cu națiunea amenințată de cel mai cumplit război. Filmul întâlnirii, nu lipsite de umorul generat de diferențele culturale la cel mai înalt nivel, este bazat pe jurnalele unei foste iubite a pre?edintelui american.

?i acum câteva cuvinte despre istoriile noastre (cinematografice, se subînțelege). La ora scrierii acestor rânduri nu cunosc rezultatele de la Berlinală, unde filmul românesc cred că va primi cel puțin un premiu, nici pe cele ale palmaresului Uniunii cinea?tilor sau ale competiției Gopo, unde cred că După dealuri, semnat de Cristian Mungiu nu are deloc rivali, de aceea nu continui cu pronosticuri.

Important este faptul că istoria recentă nu a fost uitată ?i chiar dacă un documentar, care din start are mari handicapuri față de un film de ficțiune, indiferent de calitate, este mai puțin vizionat, asta nu înseamnă o diminuare a valorii sale.

Este cazul unei lecții de istorie semnată de regizorul Radu Gabrea, care se nume?te Vânzarea de evrei. Proiectul a fost finalizat la începutul lui 2013, când a avut loc premiera, la sala Union, unde nu mai puteai arunca un ac din cauza afluxului spectatorilor. Capitol important dintr-o istorie contemporană, mai degrabă ocultată, decât recunoscută, Vânzarea de evrei este un documentar de mare forță, care dezvăluie multe secrete abil ascunse, chiar ?i în zilele noastre (amintiți-vă doar de cazul Felix). Cu mărturii de istorici a căror onestitate este deasupra oricărei suspiciuni, cu jurnali?ti, ofițeri ai serviciilor secrete ?i martori ai evenimentelor legate de cea mai mare vânzare de oameni din istoria contemporană, poate exceptând fotbalul de astăzi. Problema moralității nu a bântuit deloc pe principalii actori, după cum meschine interese economice au dictat configurarea unor drame personale de neiertat. Genocidul lui Ceau?escu, apropo de procesul din decembrie 89, n-a existat? Amintițiți-vă de zece mii de victime în urma Legii cu patru copii. Idem, cei care au murit expropriați din cauza Casei Poporului? Dar cei care s-au sinucis că n-aveau bani să plece, pentru a scăpa de regimul comunist, asta înainte de tichetele de ulei, zahăr etc. etc. etc.?

Filmul lui Radu Gabrea este, prin construcție, inspirație epică, dar ?i prin montaj, o lecție de restaurare a adevărului istoric, un exemplu de monografie a unei desțărări malefice pentru societatea românească, (de altfel, ca ?i aceea a sa?ilor), generate nu de subiecți, ci de condițiile impuse de regim tuturor supu?ilor. Plata pentru emigrare, plata pentru pa?aportul libertății au fost condiții grele (plătite deseori cu viața) pentru majoritatea celor care au beneficiat de aceste acte.

Negustori pentru care dolarii nu aveau culoare ideologică, comuni?ti ?i securi?ti au vândut oameni care aveau dreptul de emigrare, cu asentimentul marilor democrații. Aici Istoria devine încurcată. Nimănui nu i-a păsat că Ceau?escu vinde evrei ?i sa?i la grămadă per 3 000 de dolari bucata. Ba, dimpotrivă, i-au mai dat un titlu de academician sau de doctor Honoris Causa.

Filmul lui Radu Gabrea propune o revizuire serioasă a istoriei din ambele domnii, Dej ?i Ceau?escu, care încă nu ?i-a găsit cronicarul. Misiunea cineastului este de a fi prezent în Istoria țării sale ?i, la ora actuală, Radu Gabrea este prezent prin ceea ce face, singurul cineast interesat de subiecte ardente, deloc comode, în construcția adevăratei Istorii a țării sale.

O carte excepțională, o lucrare semnată de Aurelia Vasile, se nume?te Cinematograful românesc în perioada comunistă. Reprezentările istoriei naționale.Lucrarea reprezintă substanța unei eminente teze de doctorat susținută de autoare, la Dijon, în 2011, în co-tutela Universității Bucure?ti ?i a celei din Bourgogne (Editura Universității din Bucure?ti, 580 p., 2011, apărută în 2012). Cum producția de carte (dedicată filmului) este atât de pauperă la noi, am dorit să semnalez orice apariție meritorie în domeniu. Or, marele eveniment al anului trecut este volumul amintit, care face biografia filmului istoric, plecând de la datele ?i subordonările sale ideologice, fără inhibiții estetice, fără prejudecăți. Amploarea analizei, care reune?te cultura ?i politica, ideologia ?i estetica, mass-media ?i literatura curentă a epocii este unică în literatura istoriei filmului românesc, cu puține excepții, prea puțin curajos cu contemporanii.

De aceea, cred că volumul acesta repune adevăratul efort de evocare a istoriei filmului românesc în adevărata lui lumină.

NOTĂ:

„Viața Românească” ține să-i aducă domnului Călin Stănculescu cele mai calde mulțumiri pentru prețioasa donație făcută redacției.