Un destin nedrept.

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 /2013

De o posteritate ingrată şi, cel puțin pentru mine, cumplit de nedreaptă, are parte poetul şi prozatorul Vasile Petre Fati (1944-1996). În „Istoria critică...” a lui N. Manolescu nu e pomenit deloc, nici măcar la „Indicele” de nume, iar în „Istoria literaturii române contemporane” a lui Alex. Ştefănescu apare o singură dată menționat, ca autor al unui... interviu cu George Bălăiță. Lipseşte şi din cărămizile „Poeziei române contemporane”, masiva antologie a lui Marin Mincu; asta cu toate că, în cariera sa, Vasile Petre Fati a luat Premiul Uniunii Scriitorilor şi pentru proză şi pentru poezie şi a suscitat interesul semnificativ al unor critici de mare rezonanță, ca Lucian Raicu sau Dan Cristea.

Această, repet, nedreaptă posteritate a fost în fine (chiar dacă parțial şi numai pentru poet) îndreptată prin volumul de versuri pe care-l am în față, „Zidul şi pălăria”, (Ed. Vinea, 2006), rod al osârdiei generoase şi emoționante a unui alt poet, Marian Drăghici, el însuşi un excelent comentator al liricii contemporane. E o antologie făcută, cum se zice, „la sânge”, M. D. nereținând din cele şapte cărți ale lui Fati decât ceea ce i s-a părut lui a fi, în ele, „la crème de la crème”. Dar, slavă Domnului, a avut de unde alege.

Parcurgând această tulburătoare materie poetică, m-am întrebat din ce cauză s-o fi aşternut o asemenea uitare „critică” asupra operei lui Fati. Şi mă gândesc că există mai mulți factori care au contribuit (contribuie!) la asta. În primul rând, discreția scriitorului. L-am cunoscut şi eu: în peisajul atât de variat de la restaurantul Casei scriitorilor din anii ’80, unde predominau figura zgomotoasă a lui Tudor George, cea impasiv-imperială, de la masa din colț, pe dreapta cum intrai, a „leului în iarnă” Eugen Jebeleanu sau persoana luminoasă a lui Virgil Mazilescu recitându-şi la nesfârşit propriile poeme, Vasile Petre Fati practica o boemă mai degrabă blândă, savurându-şi pe tăcute licorile tari pe care i le aducea, în răstimpuri bine calculate, doamna Miți. Nu era un expansiv, nu ridica glasul, ci doar scotea din când în când din geantă, cu sfioşenie, de parcă şi-ar fi cerut scuze (dar cu o mândrie bine disimulată!), un nou volum de-al său. Chiar şi dispariția lui bruscă, în urma unui infarct, a trecut, comparativ cu momentele plecării dintre noi a lui Nichita sau a lui Mazilescu, aproape neobservată...

Un alt factor hotărâtor, cred eu, pentru crearea acestui postum „con de umbră al receptării poeziei lui Fati”, cum numeşte, pe bună dreptate, Marian Drăghici, în postfața sa, lipsa ecourilor critice, este că el practica, alături de Mazilescu şi poate prea aproape de autorul neuitatului volum Guillaume, Poetul şi Administratorul, un fel de lirică „minimalistă”, fără mari dezlănțuiri imagistice, o poezie concentrată asupra ei însăşi, pornind şi construindu-se de la un fapt aparent anodin („transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă...” la Mazilescu, „Eu am văzut dulapul meu încăpător/ Cu gând să plece...” la Fati), dar ducând, ca orice mare poezie, spre un au-dela care, la urmă, îți făcea pielea de găină. Majoritatatea începuturilor de poeme respectă această regulă a banalului care uşor-uşor se transfigurează – şi poți deschide la întâmplare, spre verificare, cartea: „Cheia casei a fost ca o mamă pentru noi” (Cheia). Sau: „O, Doamne, ajută-mă să scap de gândacul de bucătărie...” (Omul din Praga). Sau: „Nu mai vreau să apună niciodată soarele” (Soarele e sus), vers care pare debutul unei poezii scrisă de o adolescentă râzgâiată; dar iată ce face apoi cu acest vers Vasile Petre Fati: „Nu mai vreau să apună niciodată soarele/ Şi dacă mama mea moare nu mai vreau să apună niciodată./ Ăla de sus, soarele, plin de microbi./ Să stea naibii cu mine la masă ca doi bărbați,/ Eu sunt locatarul care a muncit pentru soarele ăsta,/ I-am dat din banii mei de buzunar/ Ca să răsară./ Aşa că la Paris soarele e al meu,/ Fac ce vreau cu soarele ăsta bun la toate,/ Dorm pe el, mă culc pe el, mă scol/ Şi-i spun să plece acasă,/ Eu nu mai pot”. Q.E.D.: misterul dintotdeauna al poeziei.

Poate că şi invazia masivă şi neaşteptată a optzeciştilor, cu amplele lor poeme cu geometrie variabilă, cu un altfel de limbaj, mult mai expansiv, „desant” care a captat (aproape) toată atenția criticii care conta, să fi contribuit la ostracizarea tipului de poezie practicat de Fati. Nu ştiu, e doar o presupunere.

Ceea ce însă ştiu cu siguranță e că gestul lui Marian Drăghici de a arunca o fantă de lumină în pâcla ce pare a fi cuprins numele lui Vasile Petre Fati e absolut admirabil şi cred că, la viteza cu care azi sunt trecuți într-o neființă a receptării atâția scriitori remarcabili, mulți dintre ei şi-ar dori încă de pe acum pe cineva de talia lui M. D. să se ocupe, antum sau postum, de destinul lor creativ.