O CARTE DE REFERINTA

O istorie literară expune neapărat o tablă de valori. Există un tablou deja bine statornicit, „clasicizat” al acestora, măcar pînă la un moment dat, implicînd o ierar-hie, anume orientări, şi grupări, ceea ce, aparent, reduce marja de manevră a unei abordări noi. Dar, în principiu, întrupînd o subiectivitate creatoare, un istoric literar de vocație nu poate a nu pune în plan o seamă de preferințe şi de rezerve, mergînd de la selecția numelor şi de la însemnătatea acordată fiecăruia dintre ele pînă la formula categorică ori măcar nuanța opiniei sale, „negociind” cu materia dată un cuantum de inovații. Un aparent spațiu definitiv ni se înfățişează astfel drept unul al mişcării, fertil neaşezat, în bascularea reconstituirii cît mai convenabile a imaginii valorilor. Proces pururi neîncheiat. Să punctăm mai întîi cîteva momente ale prețuirii admirative, sub condeiul lui Mihai Zamfir, corespunzătoare unori impulsuri constructive ale conştiinței. O meşteşugită închinare în fața lui Eminescu, disociat de Rimbaud şi totodată consubstanțiat în chip insolit cu bardul francez, grație harului genialității: „Ar fi greu să găsim doi poeți mai opuşi între ei ca stil de existență, dar concluzia ce se impune rămîne paradoxală. Există, probabil, un club internațional secret şi select  -  cel mai select dintre toate  -  , clubul poeților de geniu. În el se pătrunde extrem de greu şi există secole întregi cînd porțile lui rămîn închise şi nu intră nimeni. Iată însă că, odată ajunşi acolo, membrii clubului încep să semene între ei mai mult decît s-ar fi putut bănui, tot mai mult, pe măsură ce-i privim cu atenție”. Cu toate că s-a format în spațiul monastic, îmbibat de slavonisme şi grecisme, aflîndu-se în contact şi cu cultura poloneză, Dosoftei a mers, meritoriu, pe o altă cale: „Intuiția profundă a poetului moldovean a frizat aici geniul: el a pus bazele limbii poetice româneşti extrăgînd de la început lexicul ei din fondul latin de bază, fără concesii contextuale majore”. Anton Pann ar vădi o originalitate paradoxală, excelînd „în rearanjarea folclorului românesc şi universal, mai ales a celui de esență paremiologică”, iar nu în ceea ce ar vrea să „inventeze”: „re-scrierea şi nuanțarea unui ansamblu poetic în care toate elementele sînt împrumutate  -  iată rețeta capodoberei la Pann. Bricolajul de geniu îi defineşte specificul. Cele mai reuşite episoade din Povestea vorbii ori O şezătoare la țară nu conțin nimic propriu lui Anton Pann, dar spectacolul verbal în ansamblu îi aparține”. E posibil un raport valoric răsturnat între Asachi şi Heliade în ipostază de poeți? Mihai Zamfir crede că da: „Între autorul introvertit al unei opere poetice de reduse dimensiuni, cum a fost Asachi, şi bulimicul Heliade, preferința unui cititor din secolul XXI nu mai înclină automat spre acesta din urmă”. E cu putință o paralelă între Alecsandri, cel a cărui întreagă viață a fost luminată de glorie, şi Nicolae Filimon, cel cu o faimă abia postumă? „Deceniile următoare îl vor privilegia pe Alecsandri-epistolierul, pînă acum ignorat, iar corespondența lui va ajunge cea mai prețioasă mărturie lăsată de autor  -  aşa cum sînt toate şansele să se întîmple cu Bălcescu ori Kogălniceanu”. Nu e desigur prima înregistrare a declinului bardului de la Mirceşti, dar, în compensație, Mihai Zamfir are impresia că, deocamdată, ar trebui „să vedem ce rămîne din imensa operă alecsandriniană, cîndva înălțată la ceruri, astăzi citită doar din obligație. Există însă şi obligații plăcute”. „Plăcută” e, neîndoios, această mînuire a figurilor scriitoriceşti de către istoricul literar care le aşază altminteri pe trepte, le retuşează fizionomia, cu un amestec de deferență şi iritare. Deferența e în cazul de față oarecum nerăbdătoare, gata a ceda locul incredulității, sancționării neconvenționale, iar cît priveşte iritarea, aceasta e corijată de o conştiință superior didactică ce nu e dispusă a încălca anume limite. Astfel încît se instituie un compromis. Rezultatul său: ocolirea atît a repetiției respectuoase, a unui déjà vu, cît şi a cîrtirii cu sistem, ocupînd mai mereu prim-planul precum la un congener ce se confruntă încăpățînat cu „iluziile” uneori… iluzorii.  

Unele imagini de notorietate se văd pur şi simplu date la o parte. Cînd întîlneşte un autor care nu-i place, Mihai Zamfir nu umblă cu mănuşi, expunîndu-şi dezacordul în chipul cel mai neted, introducînd astfel momente de suspans. Reflectăm la romancierul ce-şi declină de altfel calitatea, în Prefață, a cărui lume fictivă cuprinde şi personaje negative. O victimă este Al. I. Odobescu, a cărui proză „falsă şi contrafăcută, pare a fi ieşit din zona interesului real”. Şi nu fără accente în care se întrevede o anume voluptate a execuției: „Observînd încă din tinerețe că nu era făcut pentru literatura propriu-zisă (mult prea inteligent şi prea cultivat şi-a dat imediat seama), dar, pe de altă parte, atras de condiția de scriitor, spre care spiritul său monden şi snob îl împingea irezistibil, Odobescu a adoptat singura variantă de literatură posibilă în cazul lui, adică pseudo-literatura izvorîtă din erudiție, introducerea subreptice a ficțiunii în pagina savantă. În absența talentului literar, avantajul tînărului aspirant la glorie îl reprezentau cunoaşterea latinei şi a elinei (tot mai puțin ştiute în epocă), a principalelor limbi europene, ca şi lecturilor numeroase şi dezordonate”. Cu o mişcare similară este pus la colț şi B. P. Hasdeu, asociat cu autorul Doamnei Chiajna: „Declarat oficial „geniu” încă de la vîrsta de 38 de ani (hilara scenă se petrecea în Parlamentul României), Hasdeu s-a strecurat în literatura română asemenea lui Odobescu, cu care formează de altfel un tandem de perfectă simetrie  -  doi savanți amatori, considerați mari scriitori  de către contemporanii lor şi rămaşi în această condiție chiar şi un  secol mai tîrziu printr-un soi de inerție culturală specific românească”. Un G. Coşbuc are parte de o recepție dulce-amăruie din care iese în evidență mai cu seamă trăsătura inoportună a artifexului ce nu s-a ferit de „producția de duzină”: „Coşbuc a fost un versificator înnăscut, exercițiul prozodic a reprezentat pentru el o îndeletnicire vitală; facilitatea de a versifica, frapantă în cazul lui, a  reprezentat pentru opera sa atît suprema însuşire, cît şi cel mai  redutabil handicap”. Goga apare supus unor asprimi şi mai şi, ce se rezumă în următoarea sentință: „dimensiunea strict estetică a operei sale a fost ani la rînd hipertrofiată, din motive ce nu au avut a face cu literatura”. Şi nu doar atît. Prilejul pare nimerit pentru a fi mustrată critica anterioară, printr-o necomplexată referire la marile sale nume: „fulguranta şi multipla sa ascensiune cultural-socială i-a intimidat pînă şi pe cei mai lucizi critici interbelici: G. Călinescu îi închină în Istorie… un adevărat poem în proză, ce capătă uneori accente delirante (“După Eminescu şi Macedonski, Goga e întîiul poet mare din epoca modernă, poet național totodată şi pur ca şi Eminescu”); iar Tudor Vianu, de obicei ponderat în afirmații, credea că „Goga merită cuvîntul prețuirii care se acordă celor mai aleşi dintre poeți. Niciodată limba poeziei n-a sunat în acelaşi fel înainte de Goga şi niciodată nu va răsuna aidoma în viitor”. Furia exaltării a lăsat ecouri chiar şi în paginile unor Lovinescu ori Cioculescu”. De unde deducem că, sub un aer sobru, de ins laborios ce sortează cu migală obiectele spre a le aşeza în rafturi, Mihai Zamfir e dispus a mînui ascuțişuri de efect. Intervin momente în care decepția nu se poate abține, dizolvînd pur şi simplu, aidoma unui acid, clişeele încă în curs. Acestea reprezintă probabil punctele cele mai personale ale Istoriei în discuție. Ele nu impietează însă asupra marilor valori, în lipsa cărora negațiile ar ocupa tot cîmpul, producînd simțămîntul unei sumbre tendențiozități. A nega fără să ai capacitatea prețuirii nu e decît un viciu moral cu consecințe dezolante în orice evaluare.  

Şi acum să urmărim gesticulația romanescă a autorului în cîteva dintre momentele ei cheie.  Renunțînd, aidoma lui I. Negoițescu sau N. Manolescu, la biografiile scriitorilor, Mihai Zamfir nu se poate reține de a arunca priviri asupra chipului lor psihologic, asupra peripețiilor lor biografice, ca şi cum ar ridica în răstimpuri cortina textuală spre a viziona spectacolul omenescului. Nerăbdător a-l înregistra, a-i aborda pe scriitori şi ca personaje. Ficțiuni intersectîndu-se cu ficțiunea operei. Un libertinaj, o „erezie” în instanța „cifrului lingvistic” sau doar un alibi al acestuia?  În orice caz dovada unei deschideri spre complexul existențial al fostului „metodolog” convins. A unei curiozități față de varietatea acestuia care devine şi curiozitatea noastră, a cititorilor. Nicolae Bălcescu îşi excede literatura aidoma unei culori astfel aplicate peste un contur grafic încît iese pe dinafară: „Bălcescu intră în literatura română ca personaj, ca prezență literară; întruchipînd, prin propria sa existență, idealurile paşoptismului la modul eroic, Bălcescu a devenit referință națională. Nu a fost literat, ci mai degrabă subiect de literatură, cu destin exemplar, construit pe modelul sacrificiului individual”. Un erou epic de cu totul altă factură e Ion Codru Drăguşanu, integrat în universul balzacian chiar prin intermediul ambianței sociale corespunzătoare: „Secolul romantic a fost plin de còpii mai mult sau mai puțin imperfecte ale lui Rastignac  -  şi românii n-au făcut excepție. La Codru Drăguşanu putem urmări direct, pe viu, o asemenea formă de destin (…), un destin pornit în cea mai umilă casă a unui sat ardelean şi ajuns în palatele marilor capitale europene”. Duiliu Zamfirescu n-ar fi fost decît un monden ambițios, un arivist distins, care „a încercat să suplinească lipsa de talent prin stăruință, savoire faire social şi abilitate mondenă”. Cariera ascendentă i-a fost fixată încă din tinerețe: „de la situația de modest avocat de provincie şi de jurnalist anonim la cea de scriitor „celebru”, de academician, de Ministru de Externe şi de Preşedinte al Camerei Deputaților a urcat mereu cu aparentă grație naturală”. Vocația sa principală ar fi fost cea „a mediocrității”. Din aceeaşi speță ar face parte şi Delavrancea, cu specificarea că „nu şi-a putut învinge lenea şi, mai ales, atracția pentru luciul social”. Un caz excentric, cel al lui Alexandru Davila. Francez pe linie paternă şi educație, însă pe linie maternă coborîtor al unei vechi familii boiereşti valahe, inițial aderent la modernismul patronat de Macedonski, se transformă într-un naționalist ardent, cu note extremiste: „Rațiunea acestei volte-face nu e clară nici pînă astăzi, deşi putem invoca oricînd un complex oedipian de cîştigare a personalității prin renegarea spectaculoasă a supraeului”. Pentru ca elegant-tragicul Dimitrie Anghel să se înfățişeze ca un ultim celebrator al perioadei numite la belle époque, murind exact odată cu sfîrşitul acesteia: „Fără să ştie, dar probabil presimțind-o instinctiv, Dimitrie Anghel s-a retras tocmai la timp”. 

Dincolo de această galerie de personaje, discursul lui Mihai Zamfir se completează cu o sumă de comentarii de ordinul moralităților, al sapienței. În marginea operelor şi a portretelor, d-sa meditează la lucruri care se extrag din concretețea lor, din contingent, tinzînd la generalitate. Avem a face cu corolarul educativ al scrierii ce se doreşte a fi „un manual de bază”. Istoricul nu se dă în lături a ne livra „învățături”. Despre Nicolae Filimon: „nu a bănuit nicio clipă că destinul său  -  să scrii o singură capodoperă şi apoi să te retragi discret  -  a reprezentat din totdeauna  idealul oricărui creator, din indiferent ce domeniu al artei şi de pe indiferent ce latitudine”. Despre Anton Pann: „În posteritate, destinul lui (…) se va dovedi şi el fără egal. I-a fost dat acestui bulgar, născut în Sudul Dunării şi împovărat de o ascendență balcanică obscură, fiul lui Panteleon Petrov, să compună muzica imnului Deşteaptă-te, române! (…) şi, mai ales să construiască o operă literară legată de solul național prin toate detaliile ei, una dintre cele mai „locale” opere ale literaturii noastre”. De unde putem deduce că nu puritatea etnică ar fi decisivă în aprecierea  creatorilor reprezentativi pentru un  popor. E menționat cazul lui Petöfi, slav venit şi el din Sudul Dunării, identificat cu destinul liricii romantice maghiare, dar ni-i amintim şi pe Alecsandri, Caragiale şi nu numai. Un reproş la adresa lui Negruzzi, la care reminiscențele lecturilor franceze sînt ostentative: „În mod normal, cultura n-ar trebui să se observe cu ochiul liber în proza de ficțiune, deoarece, cu cît cultura explicită a unui prozator e mai puțin frapantă, cu atît e mai bine pentru proza lui”. Sau acest regret în raport cu paradigma eminesciană: „Se întîmplă însă că, în privința substanței sale intime, cultura noastră rămîne foarte departe de a fi «eminesciană»: extrem de puțini scriitori români au unit un mare talent cu un mare caracter”. Sau în legătură cu faptul că Octavian Goga şi-a secătuit talentul poetic, intrînd tot mai adînc în jocurile politicianiste: „Puțini scriitori români au ajuns miniştri şi încă şi mai puțini prim-miniştri (…). Ceva mai atraşi de politică s-au dovedit criticii ori filosofii români, începînd cu Maiorescu; ministeriatele lui Nicolae Iorga, Mihai Ralea ori Ion Petrovici nu au contribuit deloc la sporirea prestigiului global al personajelor”. În atenția contemporanilor noştri… filosofi! 

Primul volum al Scurtei istorii a lui Mihai Zamfir e o carte nu doar substanțială, dar şi atracțioasă, pe care destui cititori, fie că sînt sau nu de acord chiar cu toate aserțiunile cuprinse într-însa, o vor parcurge, după toate probabilitățile, cu sufletul la gură. Însă proba de foc a autorului rămîne, din pricini lesne de înțeles, volumul doi.