SPRE UN ALT TIP DE ISTORIE A LITERATURII

Caracterul „alternativ” al cărții lui Mihai Zamfir e dat, pe de o parte, de mai ferma delimitare a spațiului investigat: „panorama” are, în chip programatic, în vedere doar literatura propriu-zisă, de ficțiune, şi nu tot ce s-a înregistrat până acum ca „literatură română veche”, incluzându-i, de pildă, pe cronicari, şi cu atât mai puțin scrierile în limba slavonă de pe teritoriul nostru, ca expresie, cum s-a spus,  a „sufletului românesc în haină slavă”. Cu totul nepotrivită i se pare istoricului literar şi extinderea abuzivă a literaturii române până spre Ovidiu şi alți autori care n-au avut cum să scrie în româneşte... Din perspectiva propusă, are perfectă dreptate. Cronicile sunt istorie, iar în cazul lor poate apărea doar ceea ce Eugen Negrici numeşte „expresivitate involuntară”... 

Cum criteriul abordării vizează o anume organicitate a evoluției literaturii române şi întrucât poezia este genul cel mai apt s-o exprime şi cu care începe, de altfel, întreaga literatură mondială, şi debuturile scrisului literar de  la noi vor fi fixate în pragul expresiei poetice. Adică de la încă stângaciul Conachi, continuând imediat cu Iancu Văcărescu... În fapt, cronologic vorbind, este avut în vedere în primă poziție secolul al XIX-lea, romantic în liniile sale fundamentale, iar această situare convine perfect istoricului litrerar şi perspectivei din care priveşte  metamorfozele limbajului literar. Căci este vorba într-adevăr de opțiunea pentru analiza preponderent stilistică a operelor cercetate, fapt ce deplasează interesul lecturii către o istorie internă a literaturii, în raport cu care exteriorul socio-cultural e util şi utilizat mai curând ca o ramă. Era, de altfel, de multă vreme aşteptată o astfel de vedere orientată spre ceea ce s-ar mai putea numi dialectica formelor de expresie literară prin care creația să poată fi considerată în ceea ce are ea cu adevărat specific. Mihai Zamfir dispunea de toate datele necesare unei abordări de acest tip, căci era deja profund familiarizat cu „secolul romantic”, dintr-o valoroasă investigație critică mai veche, iar studiile sale de stilistică, cu performanțe în analiza prozei poetice româneşti (vezi sintezele  din 1971 şi 1981,  lucrări de referință), asigurau deja o bază consistentă pentru cercetarea mai amplă de acum. 

Se poate înțelege, aşadar, că selecția autorilor analizați va fi făcută în funcție de valoarea estetică a operelor, fiind lăsați mai pe margine ori „uitați” scriitorii de însemnătate secundară. Se va vedea, de altfel, pe parcurs că istoricul literar nu e deloc concesiv şi reticent în evaluări, manifestând o constantă fermitate a opiniei critice, venind uneori chiar împotriva evaluărilor oarecum „clasicizate” şi transmise ca atare prin intermediul manualelor şcolare. O face fără inflamări polemice, cu un calm de cititor exigent şi sigur pe gustul şi luciditatea verdictului şi, aş spune, cu un firesc care aproape că impune adeziunea necondiționată.  Fiind vorba, însă, de o selecție dictată de valoarea estetică a operelor luate în seamă, semne de întrebare sau de mirare se pot pune totuşi în legătură cu absența din câmpul de interes al cercetătorului a unor nume ca Dosoftei, Miron Costin, autorul Vieții lumii, Dimitrie Cantemir, cu a sa Istorie ieroglifică şi, mai ales Ion Budai-Deleanu, cu capodopera Țiganiada, trecuți doar într-un rapid catalog. Ei nu sunt desigur nişte precursori în sensul de puncte de plecare fertile pentru ceea ce vor continua „romanticii” veacului XIX, dar chiar aşa izolați, fără comunicare între ei şi cu urmaşii, şi-ar fi găsit locul măcar pentru a marca mai evident aceste distanțe pe însuşi terenul „stilului”, atât de diferit la fiecare dintre ei şi epuizând, cumva, în efigie, moduri de a scrie rămase în singurătatea lor: Dosoftei pentru stilul bisericesc-biblic cu ecouri folclorice, cronicarul-poet pentru ceea ce este cu adevărat „literatura veche”, Cantemir pentru insolitul baroc al scrisului, autorul Țiganiadei pentru amalgamul complex de cultură populară şi şlefuire „iluministă” cărturărească, exploatate cvasigenial...

Deşi pune un accent justificat pe procesul de cristalizare stilistică a unor individualiăți creatoare, „panorama alternativă” a lui Mihai Zamfir este prevăzută, totuşi, în chip salutar, cu concentrate introduceri având un caracater mai general-sintetic, prin care se fixează elementele definitorii de stil, o stilistică, să-i spunem, de grup, conturată pe etape istorice mai mult sau mai puțin cristalizate. Aşa se face că, după introducerea ceva mai amplă la Romantism, se vor compune mici cadre de etapă, care țin seama inevitabil şi de mediul social-istoric, sau mai exact de contextul cultural al trasării acestor contururi: Pre-paşoptismul, Poezia paşoptistă, cu precizarea: „în special muntenească”, Proza paşoptistă (în special moldovenească), iar în partea a doua a scurtei istorii, o panoramă a „sfârşitului de secol”, ce pătrunde spre debutul veacului următor, în care sensibilitatea „fin de siècle”, de „belle époque”, cunoaşte o anumită prelungire.  Ne vom afla, în paginile primelor capitole, în anotimpul creator pe care Eugen Simion îl botezase expresiv „dimineața poeților”, şi lectura capitolelor în cauză nu va scăpa farmecului cu care ne putem apropia astăzi de o lume de album desuet, în care în locul formelor fin şlefuite, rămân atrăgătoare şi delectabile slăbiciunile, stângăciile, bâlbâielile uceniciei la nobila cauză a scrisului frumos.  Istoricul literar pune în evidență fără entuziasm, dar cu o anumită plăcere, micile cuceriri ale „părintelui involuntar şi întâmplător” al poeziei noastre „moderne”, cum îl califică pe  Conachi, notând ce e de de notat în materie de contribuție cât de cât nouă şi personală ca  stil. Tot aşa, la un Iancu Vărărescu, om ceva mai cultivat, însă poet fără mare relief şi doar cu vagi deschideri romantice.

Mai confortabil se simte criticul, desigur, când ajunge în dreptul numelui lui Cârlova ca „prim erou romantic”, la care poate înregistra afinități şi împrumuturi mai prestigioase, deja din aria romantismului adevărat – un Lamartine... Alta, cu mult mai substanțială, va fi materia oferită de opere precum cele alui Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu ori Bolintineanu, - va absenta, însă, în mod justificat mult mai modestul transilvănean Andrei Mureşanu ori, dintre munteni, Cezar Bolliac, poet palid, reținut cândva de manuale mai ales pentru accentele de revoltă socială ale discursului său. Şi la acest capitol, al „paşoptismului”, e bine-venită succinta introducere, care nu uită să noteze caracterul „potolit şi călduț”, gen „Biedermeier” – după formula lui Virgil Nemoianu, mai puțin tentat de ridicări eroice ale vocii. Fiind vorba de autori de substanță, raportarea la biografie este considerată mai puțin relevantă, accentul trecând acum în mod justificat pe opera în sine, ca „lume poetică autonomă”. În cazul lui Heliade, lectura stilistică este, de altfel, şi cea mai profitabilă, având în vedere aventura interioară a limbii poetului italienizant, aportul său însemnat la îmbogățirea, prin „neolatinizare”, a limbii poeziei. Tot pentru inovațiile sale de ecou italian e interesat istoricul literar şi de Gheorghe Asachi, poet cu o evoluție semnificativă de la un clasicism inițial spre un mic romantism în care modelul poetic de secol XVIII mai este productiv. „Revanşa clasicismului restant” – bună formulă pentru a-l situa pe Grigore Alexandrescu, ca şi cea de poet de salon cu model de secol XVIII trecut în spațiul mai generos al romantismului, dar şi autor „clasicizant” de fabule, deci poet didactic... Mai autentic romantic apare Bolintineanu, poetul care „uneşte istoria şi geografia într-un ansamblu de o neaşteptată coerență”, realizând un soi de sinteză de mentalități şi limbaje, diversificând deschiderile universului imaginar al poeziei.

Citind aceste pagini altminteri dense şi cu fine remarci de ordin stilistic, putem regreta totuşi absența  unor reflecții asupra procesului prin care relația mai „clasică” cu lumea din afară, descrisă oarecum din exterior până acum,  pe firul unei logici conceptual-abstracte, devine legătură intimă cu „peisajul”, deplasând treptat „realul” spre imaginarul de marcă subiectivă, cu o anumită independență față de lumea dată. O referință la (şi poate o dezvoltare a ceea ce Ioana Em. Petrescu numise trecerea de la „vedere” la „viziune” ar fi fost foarte bine venită tocmai la aceşti scriitori cu rol decisiv în afirmarea perspectivei romantice asupra lumii).

 La capăt de glose „paşoptiste”, secvența privitoare la inclasificabilul Anton Pann, care nu are nimic de-a face cu romantismul, aduce o pată de culoare de insolită prospețime, iar stilisticianul îi schițează unul dintre portretele cele mai expresive, căci evidențiază o „stilistică personală”, peste care au trecut superficial mai toți cercetătorii precedenți. Mihai Zamfir reuşeşte să demonstreze cu o spectaculoasă dexteritate cum un scriitor fără mai nimic original în materia operei, împrumutată din toate spațiile culturii româneşti (însuşite de altfel pe loc, de bulgarul Petrov, cu o uluitoare înzestrare) ajunge, prin rescriere, într-un îndrăzneț montaj plurimetric şi cu admirabil gust al înscenării, să pună o pecete personală imediat recognoscibilă pe nişte „elemente de împrumut”. Schimbând ce e de schimbat, el îşi va găsi un fel de corespondent simetric în prozatorul Negruzzi, care a compus şi el mereu „în jurul unui text preexistent”.

În spațiul prozei epocii, cercetătorul  se mişcă la fel de dezinvolt. Îl interesează, de pildă, la Alecu Russo fragmentarismul ca marcă stilistică, are curajul să considere celebra, în manuale, Cântare a României, drept „o compoziție greoaie şi incoloră”, inspirată de o scriere a lui Lamennais la fel de artificioasă, gustă în schimb notele diaristice ale scriitorului, de „substanță amieliană”; un interesant comentariu i se consacră istoricului-literat Kogălniceanu, la care se pune în contrast opera omului politic progresist cu „reacționarismul” prozatorului; obligat de valoarea emblematică a vieții lui Bălcescu, şi el un istoric-scriitor, sunt trecute în prima plan valorile expresive legate de biografia omului devenit personaj, în ipostazele simbolice de „călugăr şi soldat”, reuşind să „transforme  patriotismul în stil de existență”;  interesantă e şi ipoteza despre un Alecsandri a cărui operă de „epistolier” va lua-o înaintea celei propriu-zis literare (apreciată, aceasta, mai ales în aria „rescrierii” unor producții folclorice, precum Miorița), deşi note mari sunt acordate pe drept cuvânt şi comediografului de înaltă clasă şi autorului dramei Fântâna Blanduziei; un „Balzac rătăcit la Bucureşti” este caracterizat autorul Ciocoilor vechi şi noi, care l-a „interiorizat în spirit autohton” pe prozatorul francez.  De excelent nivel sunt comentariile la memorialişti precum Ion Ghica şi, mai ales, Ion Codru Drăguşanu („un Rastignac din Făgăraş”, „țăran de la Dunăre” decomplexat prin contactele cu Apusul), reabilitat cumva, tocmai pentru ceea ce alții au putut amenda, adică savoarea stilistică alimentată  şi de „latinismul” expresiei sale, astăzi gustat cu delectare de cititorul rafinat.

Receptarea tradițională a unor scriitori ca Odobescu şi Hasdeu va fi fost şocată de întâmpinările critice deloc conformiste ale noului istoric literar, care-şi pune întrebarea deloc comodă, despre cel dintâi, „de ce se află acest nume pe lista scriitrilor români importanți”, iar în ce-l priveşte pe al doilea filtrul critic este, de asemenea, dintre cele mai severe – căci nu se salvează, în lectura sa, decât nuvelele Duduca Mamuca (Micuța) şi drama romantică Răzvan şi Vidra... Verdicte poate prea dure, subiecte deschise dezbaterii şi recitirii...

Trecând la capitolul „Junimea”, e de reținut relectura foarte exigentă a operei lui Maiorescu, împărțită între elogiile la adresa criticului de direcție afectat însă de „locurile comune” ale analizelor sale, dar excelent stilistic în textele „moralistului” şi ale oratorului, definit în ultimă instanță drept „campion al textului elaborat cu mare migală, până la ultima virgulă”. În apropiere, glosele la marele Eminescu nu pot eluda procesele făcute „cultului eminescian, uniform şi monolitic”, cu promisiunea deschiderii lecturii spre un „nou Eminescu”. O atare recitire chiar are loc, succint totuşi, căci istoricul literar are grijă să-şi domolească nu atât elogiul justificat al marelui creator, cât... stilul abordării, mult mai echilibrat, cerând o mai calmă (re)aşzeare în context, cu rediscutarea poziției sale față de romantismul european: o adeziune la primul romantism german, obsedat de „marele poem” şi de proiectele epopeice pentru construcția cărora a lăsat deschis un imens şantier. Este reintrodusă formula apărută relativ recent a unui romantism eminescian de formulă „îmblânzită” , „Biedermeier”, cu observația, însă, importantă că în scrisul poetului a funcționat mereu o mişcare alternativă între planurile amplelor construcții înalt-romantice şi „mica bijuterie” poetică, încât propunerea exegetică a unui Petru Creția privind publicarea cronologică a operei, necesară unei bune interpretări, e îmbrățişată în chipul cel mai îndreptățit ca singura aptă să dea seama de reala poziționare e scrisului eminescian în epocă. Rămâne, desigur, problema absenței din câmpul de interes al poetului a unor mari nume de poeți reformatori ca Baudelaire sau Rimbaud, aşadar a „decalajului” şi întârzierii în raport cu metamorfozele liricii moderne. Mihai Zamfir găseşte o soluție convenabilă, insistând tocmai asupra caracterului deschis al „şantierului” eminescian: „a fost unicul poet român şi unul dintre foarte puținii mari poeți ai lumii care şi-a privit opera în perspectiva unei imperfecțiuni esențiale, ontologice. La el, poeziile s-au aflat mereu în stadiul de schiță, de treaptă către altceva”. Iată, deci, un „poet al nedesăvârşirii, un poet al tranzitoriului”, pe care doar prestigiul ediției – unilaterale – a lui Maiorescu l-a putut disimula pentru multă vreme. Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă mai apropiată de contextul istorico-literar concret al scrisului românesc, se poate crede, totuşi, că saltul spre experiențele revoluționare ale scrisului cu care Eminescu a fost contemporan fără să țină seama de ele, ar fi fost prea îndrăzneț şi ar fi contravenit unei evoluții cât de cât organice a poeziei noastre în momentul istoric dat: abia prin Eminescu ajunge, cum bine se ştie, limba (poetică) românească la un stadiu de perfecționare de mult râvnit, astfel că o ardere de etape spre o poetică mai acut modernă ar fi ieşit cumva din logica lucrurilor.  Se poate spune, iarăşi, pe de altă parte, că şi un Baudelaire are un fond de romantism foarte consistent, că natura este încă un templu şi o pădure de simboluri, doar că acel salt spre laboratorul cu alte substanțe, mai puțin naturale, făcut de promotorii modernității, mai avea nevoie de un punct de sprijin pe care literatura română nu şi-l construise încă. Era prea devreme ca edificiul lingvistic abia înălțat să fie imediat supus subminărilor şi, implicit, înnoirilor radicale. Până la simbolişti şi la post-simboliştii cu deschideri „avangardiste” va mai trece o vreme, şi chiar aceea într-un ritm destul de accelerat, favorabil recuperărilor şi micilor-mari revoluții formale...

Lectura marilor scriitori din preajma lui Eminescu – Creangă, Caragiale, Slavici, este, de asemenea dintre cele mai atente şi revelatoare. Contra tuturor celor care mai pot vedea în marele humuleşean doar un talentat depozitar de înțelepciuune populară, Mihai Zamfir argumentează în termeni definitivi în sensul intrerpretării operei drept creație „pură”, în regim de performanță stilistică, foarte departe de condiția simplului „scriitor poporal”, definindu-se, dimpotrivă drept un autor cvasi „alexandrin”, iubitor de gratuități, mimetisme şi jocuri verbale, autor de „proză în regim pur poetic”. Scos din inerțiile de lectură e în mare parte şi capitolul dedicat lui Caragiale, la care e surprinsă, argumentat, o „originalitate pur textuală”, de o mare mobilitate stilistică, utilizând mai ales antifraza şi parodia, pe o linie fundamental clasică, de „Molière valah”.  În linii ferme şi cu o franchețe acidă e trasat şi portretul omului Caragiale, deloc idealizat. Cât despre Slavici, îi este pusă în lumină încă o dată figura de mare prozator, dincolo de aşa-zisele stângăcii lingvistice, - un creator perfect integrat mişcării europene a prozei atente la social. Ieşite din linia „conformistă” a interpretărilor de până acum sunt şi glosele la „marxistul cumințit” C. Dobrogeanu-Gherea, ori la „scriitorul politicos”, Duiliu Zamfirescu, căruia i se face şi un memorabil portret de om răzbătător pe plan social, „ajuns” prin eforturi neostenite pe poziții mai înalte decât ar fi meritat. Nici Delavrancea nu scapă de ochiul exigent al criticului, care e departe de a fi entuziasmat de multe dintre scrierile sale.

Ar fi încă destule de spus despre incitantele lecturi privindu-i pe George Coşbuc şi a sa „nostalgie a clasicismului”, - un poet eliberat, iarăşi, de clişeele receptării de până acum. Nu doar din „patriotism local”, mi-ar fi plăcut să-l văd citat la acest capitol pe confratele Petru Poantă, autor al unui original eseu despre Poezia lui George Coşbuc, din 1976, în care acest (neo)clasicism este foarte atent şi în chip original urmărit. Oricum, autorul Baladelor şi idilelor iese întărit ca imagine şi aşezat pe o poziție înaltă, nu de toată lumea recunoscută. Celălalt ardelean de sfârşit şi început de secol, Octavian Goga, are parte de numeroase (poate prea numeroase) rezerve, vorbindu-se în cazul său de o supraevaluare. În schimb, adeziunea istoricului literar e câştigată de un poet situat până acum într-o poziție oarecum marginală, Şt. O. Iosif. Nu e de trecut nici peste foarte exigenta şi exacta lectură a operei lui Macedonski, deschizător de însemnate drumuri ale modernității lirice româneşti, ca şi urmaşii săi mai tineri, Ştefan Petică şi Dimitrie Anghel.

În aşteptarea volumului al doilea al acestui „panorame alternative”, e de spus că acest prim mare pas a fost făcut cu siguranța cercetătorului avizat, excelent cunoscător al spațiului literar acum revizitat, fapt care îi şi dă curajul unor opinii şi judecăți de valoare foarte adesea... alternative în raport cu bibliografia „canonică”. Prozatorul Mihai Zamfir îşi spune şi el cuvântul, îndeosebi în expresivele portrete pe care le creionează cu o mână exersată. Stilisticianul de foarte bună clasă este şi un stilist, elegant şi precis în expresie chiar atunci când în compoziția cernelii cu care (cred că mai) scrie intră şi o doză de substanțe acide.