CRUCEA ŞI SPÂNZURĂTOAREA (Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, O parabolă de William Faulkner)

Când publica A Fable/ O parabolă, William Faulkner atinsese apogeul recunoaşterii sale ca scriitor. Premiul Nobel l-a propulsat în centrul atenției, ajungând să fie considerat cel mai important romancier american în viață. Dar scriitorul dorea o demonstrație a puterii sale creatoare, simțind, în mod paradoxal, nevoia față de sine şi față de ceilalți să arate că se poate autodepăşi, că poate ieşi din Yoknapatawpha, ținutul său de pe hărțile imaginarului. O parabolă însemna o întoarcere în Europa, unde luptase în Primul Război Mondial, şi dialog profund cu Evangheliile ce au schimbat fața lumii.

Cartea contradictorie a prozatorului, supusă unor judecăți severe, O parabolă a ajuns la noi târziu (Editura Univers, 2000), cu semnătura unui maestru al traducerii – Mircea Ivănescu, cu excepționala postfață a lui Mircea Mihăieş, cunoscător avizat şi împătimit al personalității, biografiei şi operei faulkneriene. Cu mult înainte, prima abordare integrală şi substanțială a scriitorului american o oferise Sorin Alexandrescu prin volumul cu William Faulkner (ELU, 1969), ce a hrănit fascinația față de Sud şi față de mitologia lui. Era o reacție critică de ținută înaltă, ce avea un pandant nevăzut – impactul asupra generației de prozatori „şaizecişti”.

Postfața lui Mircea Mihăieş venea ca mesaj târziu, dar a generat asocierile ce au dus la revelația perechii sale din proza românească, Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, roman inspirat tot de Primul Război Mondial, construit tot pe scenariul cristic, original prin stratificarea ce ascunde mitul în structura de adâncime. Deşi le despart peste trei decenii, apropierile celor două romane formează un şir de reflectări şi simetrii, începând cu geneza lor în biografia autorilor. Amândoi scriitorii au trăit experiențe decisive în Primul Război Mondial.

Despre autorul american se ştie că, reformat în 1914, se angajează în 1918, vo-luntar în Royal Flyng Company şi pleacă la Toronto pentru pregătire, fără să intre în luptă, din cauza sfârşitului războiului. Există şi versiunea unei şederi de un an în Franța, ca şi a unei prăbuşiri cu avionul la un antrenament, ce a provocat rănirea. Ipoteza, puțin probabilă, îşi are sprijin în mulțimea de informații oferite de O parabolă despre viața militară, despre geografia Franței. (1)

Liviu Rebreanu a cunoscut viața militară din interior, fiind ofițer al Imperiului chezaro-crăiesc, iar după ce a părăsit armata şi Transilvania şi a venit la Bucureşti, a trecut prin momente pline de tensiune, în anii războiului. În august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, iar în decembrie deja armatele germane au ocupat Bucureştiul. Tânărul Rebreanu se află într-o situație dificilă: nu este acceptat ca voluntar în armata română şi poate fi oricând extrădat. Alege recluziunea discretă: închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.

În primăvara anului 1918, autoritățile de ocupație îl arestează şi-l supun unei anchete, dar reuşeşte să fugă. În mai, trece în Moldova, trăind din plina drama refugiului, locuieşte o vreme la Iaşi. Vestea morții fratelui său Emil vine târziu: tânărul ofițer în armata austro-ungară este trimis pe frontul românesc, eşuează în tentativa lui de a trece la români, este judecat pentru dezertare şi spionaj, condamnat la moarte prin spânzurare în mai 1917. Şi Liviu Rebreanu călătoreşte cu soția în Transilvania, încercând să afle toate datele despre sfârşitul tragic al fratelui său.

 

Teză asumată…

O parabolă se naşte dintr-o provocare şi din mai multe ambiții, ce se ivesc din experiența de scenarist la Hollywood a prozatorului. Elaborarea şi geneza romanului la care autorul a lucrat nouă ani, are mai multe etape. Analiza minuțioasă realizată de Mircea Mihăieş în postfața amintită, intitulată semnificativ „Cartea ispitirii”, cu documentare impresionantă, demonstrează că William Faulkner a scris un roman cu teză, pornind de la o idee dată. (2) 

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, după Pearl Harbor, la Hollywood începe goana după subiecte ce trimit la actualitate. În vara anului 1943, celebrul realizator şi producător Henry Hathaway căuta scenariul adecvat, iar interpelarea unuia dintre scenarişti, probabil exasperat de pretenții şi nemulțumiri surprinde esența: „Probabil că singurul lucru care te-ar mulțumi ar fi ca Soldatul Necunoscut să fie Iisus Hristos!”.

Ideea unui film epopeic, cu Soldatul Necunoscut ca erou, îl atrage pe Henry Hathaway şi îi propune lui William Faulkner să scrie „povestea”, cu o ofertă irezistibilă – în afară de plata consistentă şi participare la profit, putea dezvolta scenariul într-un roman sau într-o piesă de teatru. Detaliile preluate din monumentala biografie pe care Joseph Blotner i-a consacrat-o lui William Faulkner eludează însă legătura esențială ce aparține scriitorului, mărturisită studenților de la Universitatea din Virginia:

„Romanul a fost un tour de force. Ideea lui mi-a venit într-o zi, în 1942, la scurtă vreme după Pearl Harbor şi la începuturile ultimului mare război. Cine ar putea fi oare soldatul necunoscut? Ce-ar fi dacă sub acel mare şi frumos cenotaf, cu flacăra eternă arzând, am avea un nou Iisus Hristos? Şi că El ar fi crucificat, fireşte, din nou – apoi a devenit un tour de force, pentru că a trebuit să inventez destul material capabil să susțină această idee.” (3)

 

William Faulkner a meditat îndelung asupra evenimentelor care au marcat omenirea în ultimul secol, de la Războiul Civil la Marele Război ce a zguduit Europa văzut ca proces de autoexterminare, de la criza economică la problematica morală şi religioasă. Viziunea lui era tributară tragediei greceşti şi tradiției creştine, aşa că, în mod firesc, consideră că Primul Război Mondial este ultimul episod din Tragedia Omului.

L-au impresionat întâmplările petrecute pe frontul din Europa de vest în primăvara anului 1918: în cursul ofensivei din mai, la semnalul de atac, o unitate franceză refuză să iasă din tranşee şi să înceapă lupta. Este semnul unui refuz decis al războiului. Şi, probabil, în conştiința autorului, întâmplarea s-a asociat cu evenimente ulterioare, legate de cultul Eroului Necunoscut sau al Soldatului Necunoscut care a cuprins bătrânul continent în primii ani postbelici.

Odată pacea încheiată, din Belgia a pornit inițiativa de a imortaliza pe cei ce s-au jertfit şi ea s-a propagat rapid, alegându-se de pe front trupul unui soldat anonim ca simbol al tuturor celor pieriți în luptă. În Franța, Soldatul Necunoscut a fost înmormântat sub Arcul de Triumf în ianuarie 1921, iar în Anglia – în Catedrala Westminster (unde s-a instituit şi o tradiție impresionantă din 1923, perpetuată până azi – la cununiile membrilor familiei regale, buchetul de mireasă este aşezat pe mormântul Soldatului Necunoscut). Ceremonii similare au urmat în România, Portugalia, Italia şi SUA. (4)

Aşadar, William Faulkner a recombinat în romanul său trei sau patru evenimente, a intuit forța unor figuri arhetipale create de o nouă mitologie a războiului, le-a conferit o natură profund religioasă. Acțiunea se petrece în şase zile ce corespund cu Săptămâna Patimilor, episoadele războiului rescriu în ton dramatic, grotesc sau tragic momente din Evanghelii. A îngroşat contururile, a accentuat corespondența până la stridență încât demonstrația să fie indubitabilă.   

 

… şi penitența inconştientă

În cazul lui Liviu Rebreanu, geneza romanului ține mai curând de planul inconştientului personal, decât de cel al supraconştiinței atât de evidentă la William Faulkner. Scriitorul român a făcut şi el mărturisiri edificatoare despre episodul inițial: fotografia arătată de un prieten la sfârşitul anului 1918 – o pădure plină de cehi spânzurați în spatele frontului austriac dinspre Italia. Imaginea se asociază cu istorii auzite: la Bistrița au fost spânzurați mai mulți preoți şi țărani români bucovineni.

Impulsul decisiv al romanului îl declanşează vestea morții fratelui său Emil: „Am început romanul de vreo patru ori, câte 10-30, până la 50 de pagini. Simțeam însă că n-am găsit nici ritmul, nici atmosfera. Mă înverşunam în fiecare noapte şi lucrul era în zadar. În schimb, în vreme ce scriam, în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunerecul... Nu era nimeni şi nimic...”

Confesiunea capătă o tentă metafizică, stranie: „Când însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopți de-a rândul, insistent - fiindcă sunt, repet, credincios şi superstițios - mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creştinească ce nu i-a fost desigur acordată.”.  Scriitorul porneşte în călătoria ce are ca țintă mormântul fratelui său: l-a descoperit la Ghimeş, într-o livadă, a găsit casa primarului unde a fost judecat şi osândit, odăița ultimelor ceasuri de viață, a vorbit cu preotul român care-i fusese prieten, dar nu l-a putut însoți pe ultimul drum, cu fata de țăran la care a găsit nişte scrisori.

Abia după ce a încheiat periplul ritualic, scrisul poate începe: „L-am dezgropat apoi şi osemintele le-am mutat dincoace de pârâul care fusese graniță, pe pământul vechi românesc, aşa cum ceruse el în ultimele momente şi cum nu i se admisese. Şi de-atunci am putut scrie liniştit la «Pădurea spânzuraților». Au încetat bătăile misterioase în geam, am găsit un început care m-a mulțumit şi o semnificație pentru eroul romanului...”. (5)

Ceea ce nu poate mărturisi Liviu Rebreanu este sentimentul adânc de vinovăție, fiindcă nu răspunsese cererilor de ajutor ce răzbăteau din scrisorile lui Emil, care ar fi dorit să vină în capitală, să se dedice literaturii, repetându-i traseul. Fiind primul între cei 14 copii ai familiei, Liviu ar fi trebuit să-l ajute, dar el însuşi atunci se zbătea în dificultăți, şi nu-i oferă sprijinul dorit. Pădurea spânzuraților se poate citi, psihanalitc, ca penitență făcută inconştient pentru a răscumpăra o vină apăsătoare.

O parabolă era pentru William Faulkner o ambițioasă depăşire de sine, concentra aluziile biblice din capodoperele anterioare (Lumină de august sau Absalom, Absalom). Pădurea spânzuraților însemna cu totul altceva pentru Liviu Rebreanu: apare în 1922, la doi ani după consacrarea ca mare prozator cu romanul Ion, iar tânărul prozator român îşi schimbă radical tema, universul epicii şi tipologia personajelor.

Dar cei doi scriitori seamănă prin gustul insolitării şi al riscului: William Faulkner aducea în literatura americană universul războiului din Vestul Europei, Liviu Rebreanu urmărea acelaşi război în Estul Europei, într-un spațiu sfâşiat de granițele a trei imperii, generând multiple conflicte – civice şi etnice, morale şi religioase.

 

Caporal şi Ofițer în Săptămâna Mare

Subiectul din romanul O parabolă se reconstituie dificil, datorită liniilor epice sinuoase.

Pe frontul din Franța, un pluton rebel, refuzând să atace, îşi depune armele, şi duşmanii, în loc să profite, fac acelaşi lucru. Pe măsură ce revolta se întinde, comandanții trupelor se întâlnesc în secret ca să poată continua războiul, iar cercetările făcute îi duc la instigatorul care a declanşat rebeliunea ce ar fi putut pune capăt măcelului întins deja pe câțiva ani – un caporal urmat de doisprezece oameni. Ancheta Comandantului Suprem relevă legătura lor – tată şi fiu.

Cei doi reprezintă perechi antagonice: caporalul este Soldatul Necunoscut, rămăşițele-i pământeşti ajung sub Arcul de Triumf, Comandantul Suprem este Eroul, cel ce asigură gloria unei națiuni; în altă perspectiva, caporalul întrupează figura cristică, Comandantul Suprem pe Satana, ispititorul. Într-o cheie de lectură filosofică, unul este Omul în toată slăbiciunea şi măreția lui, celălalt reprezintă Supraomul, în toată damnarea lui. Structura narativă privilegiază corespondența cu Evangheliile, ca şi compoziția în şase părți.

Acțiunea se desfăşoară pe parcursul a şase zile ce echivalează cu Săptămâna Patimilor: revolta izbucneşte luni, iar marți lupta se oprise pe întregul front, iar în zilele următoare se împlinesc momentele din Evanghelii, de la minunile înfăptuite şi Cina cea de Taină la supliciul din care nu lipsesc cununa de spini în forma sârmei ghimpate şi nici Golgota. Între cei doisprezece camarazi apar Petru, care comite actul renegării, şi trădătorul Iuda întruchipat de Polchek, iar în scenariu se regăsesc şi scena ispitirii, şi prezența femeilor credincioase.

Întâmplările decisive din Pădurea spânzuraților se petrec tot în Săptămâna Patimilor, dar revolta lui Bologa ia altă formă, a dezertării, când se vede obligat să facă parte din Curtea Marțială care urma să judece doisprezece români, acuzați. Lor le corespund cei doisprezece oameni spânzurați, pe care-i zăreşte Apostol Bologa pe marginea şoselei, tot aşa cum zăreşte şi creanga care a rămas liberă.

Comandantului Suprem îi corespunde aici generalul Karg, el ia deciziile ce configurează cercurile destinului pentru Apostol Bologa. Dar numele generalului are o semnificație ce exprimă şi el o intenție subtilă a autorului: karg este adjectiv, înseamnă „puțin”, cu sensul de „insuficient”. Aşadar o autoritate care şi-a pierdut suficiența, integralitatea. Are un rol mult mai puțin ambiguu – ordinele date reprezintă o autoritate ce distruge, nu construieşte – similar unei divinități negative.

În preajma lui Bologa se află ca ordonanță Petru, țăran simplu, care citeşte mereu „Visul Maicii Domnului”. Când Apostol Bologa revine în concediu în Parva, după spitalizare, ordonanța îl însoțeşte până acasă, apoi pleacă în satul său – Ierusalim de peste Someş. Şi alte personaje apropiate au nume cu rezonanță creştină: groparul Vidor are prenumele Paul, cu trimitere discretă la apostolul Pavel, preotul Boteanu se numeşte Constantin, cu aluzie la împăratul care a recunoscut creştinismul. 

Şi totuşi, numele semnificative aparțin familiei: mama se numeşte Maria, tatăl – Iosif. Educația religioasă a lui Apostol se datorează mamei, urmată în copilărie de o experiență mistică trăită în biserică (viziunea lui Dumnezeu ca bătrân înțelept). Destinul lui Bologa este marcat de trei femei – mama se numeşte Maria, logodnica datorită căreia se înrolează voluntar şi pe care o părăseşte se numeşte Marta, dar fata care-i devine mireasă are nume ce iese din suita biblică – Ileana.

Se vede şi aici similitudinea cu romanul faulknerian, în care cele trei femei apropiate de Caporal au nume şi roluri ce trimit iar la Evanghelii: Mary Martha şi Maria-Magdalena. Totodată, condiția de bastard a Caporalului, care s-a născut în urmă cu 33 de ani în Asia Mică, într-un grajd, în preajma Crăciunului, faptul că este supus ispitirii, crucificării, apoi învierii, fixează fără tăgadă teza faulkneriană că dacă Iisus s-ar naşte încă o dată, oamenii l-ar răstigni a doua oară.

Pe cât de mult insistă autorul american pe corespondența parabolei sale cu Evangheliile, pe atât de atent ascunde prozatorul român scenariul cristic, până la sugestia că eroul său nu este un substitut cristic, ci doar purtătorul mesajului cristic, sortit asemenea ucenicilor lui Iisus să-i repete martiriul, prin moarte violentă. Doar numele proprii compun o rețea de indicii sugestive, şi ea tulburată de abateri.

 

Organizare epică şi cod simbolic

Ambii autori au recurs la schematizarea eroului – Caporalul prin funcțiile şi actele sale, Apostol Bologa prin ipostazele sale. Schematizarea reiese şi din principiul circularității: ciclul unei săptămâni unice reprezintă durata acțiunii în cartea lui Faulkner, capitolele poartă numele zilelor şi a nopților ce le despart, la Rebreanu ciclicitatea se accentuează prin simetria incipit – final, în care cerul capătă imaginea şi ea circulară a unui clopot de sticlă aburită, acoperind câmpia ce are în centrul ei spânzurătoarea.

Dar deosebirile de compoziție şi de structură narativă sunt semnificative, ele corespund diferenței dintre realismul psihologic al romanului românesc şi modernismul romanului american (ambele însă trădate prin scenariul mitic pe care-l dezvoltă). Ele reies mai ales din timpul narațiunii: o cronologie întreruptă de puține ori de rememorări la Rebreanu, pe când la Faulkner este vizibil triumful acroniei: acțiunea începe miercuri, apoi se revine la prima zi a săptămânii, ultimul capitol se intitulează „Mâine”.

Romanul lui Liviu Rebreanu se compune din patru părți şi are în centru un erou urmărit în patru etape ale devenirii: ofițer – român – om – martir. Trecerea de la o ipostază la alta se realizează de fiecare dată printr-un agent al destinului: Klapka îl determină să destrame carapacea autoimpusă de ofițer şi să revină la testamentul tatălui, dragostea pentru Ilona îl împinge să depăşească barierele etniei, prietenul vechi, regăsit – preotul Constantin Boteanu îl ajută să pătrundă mai adânc în sine şi să-şi asume condiția de martir.

Bologa este întâi Ofițerul pentru care Statul este suprema instanță şi Datoria - sentimentul esențial. El redevine Român, când îşi regăseşte identitatea națională şi condiția de urmaş al unui luptător pentru cauza națională, iar Neamul şi Iubirea de neam devin instanță şi sentiment definitoriu. Eliberat din matricea etnică, se recunoaşte ca Om, iar Omenirea şi Iubirea de semeni au rolul de instanță şi sentiment, până când se desprinde şi de ele pentru a-şi găsi natura adevărată, încifrată în prenume, Apostol, pentru care Dumnezeu şi jertfa duc la împlinire.

Evoluția lui Apostol Bologa schițează  cercuri concentrice, din care iese, fiecare pare să aibă pe circumferință patru repere: condiția proprie şi agentul destinului, instanța supremă şi sentimentul esențial. Astfel, cercurile concentrice tot mai largi sunt fixate în interior de o cruce nevăzută. Există însă şi o cruce în traseul spiritual al eroului: întors la Parva, are parte de multe frământări, doar crucea bisericii rămâne reper luminos, tot ea prilejueşte şi un moment de iluminare mistică.

Crucea îl obseda atâta pe scriitorul american încât pentru prima oară este atent la ținuta grafică a romanului. În Postfața amintită anterior, Mircea Mihăieş selectează un pasaj dintr-o epistolă a lui Faulkner către Malcolm Cowley ca indiciu al intenției de a ieşi din roman ?i de a merge spre altă specie – parabola: „În loc să poarte obişnuitul titlu, ilustrația şi textul descriptiv, ea n-ar trebui să conțină nimic altceva decât o cruce – şi poate de dedesubtul ei, în colțul din dreapta, cu litere mici, două cuvinte: A Fable.” Şi a doua ediție a romanului apărut la noi în 2011, în aceea?i traducere, se conformează peste decenii dorinței autorului, cu o cruce pe copertă.

Legătura dintre cruce şi spânzurătoare se dezvăluie treptat. De altfel, cei doi autori par să apeleze perfect conştienți la valorile complementare ale crucii: crucea patimilor are ca semnificație suferința şi moartea lui Hristos, pe când crucea învierii aminteşte biruința lui asupra morții. Simbologia le-a diferențiat: „crucea învierii este de obicei împodobită cu o panglică sau cu o faclă şi seamănă cu un steag, labarum, pe care Iisus îl înalță ridicându-se din mormânt şi a cărui lance se termină în formă de cruce, în loc să fie ascuțită ca o suliță... Nu mai avem de-a face cu un copac, ca în cazul crucii patimilor, ci cu un toiag, şi am zice noi, chiar cu un sceptru. Este o spânzurătoare transfigurată.” (6)

 

Meditația asupra condiției umane

Dincolo de scenariul cristic comun, cele două romane se apropie prin meditația asupra condiției umane. În opera lui William Faulkner, Războiul Civil este recuperat şi reînviat până capătă proporții mitice, dar scriitorul trăieşte în prima jumătate a secolului al XX-lea ?i vede spectrul unei omeniri devastate de Marele Război, cum lumea nu mai cunoscuse până atunci. Şi-a început cartea când America se află în pragul intrării în a doua conflagrație mondială ce părea să o repete pe cea anterioară.

Acțiunea romanului faulknerian se petrece în Vestul Europei: steagurile combatanților au aceleaşi culori  alb – roşu – albastru (francez, englez şi american), aliați şi prin stindard împotriva lumii germane. Rebreanu îşi situează acțiunea romanului în Estul Europei, în care Austro-Ungaria îşi ducea războiul, cu armata fărâmițată datorită etniilor multiple. O scenă semnificativă, cea de la popota ofițerilor, conține un inventar al etniilor ce alcătuiau Imperiul austro-ungar, în care imnul se cânta în unsprezece limbi.

„Întâlnirea” celor două romane întregeşte harta unei Europe devastate de Primul Război Mondial. Pornind de aici, ambii scriitori caută răspuns la întrebările privind soarta omului şi viitorul omenirii. Laboratorul de creație ca şi propriile confesiuni arată că interogațiile şi căutările fiecăruia presupun ieşirea din paradigma statului şi a etniei, aspirația spre o condiție superioară a unui om eliberat de limitări şi poveri.

Mărturia lui Liviu Rebreanu din caietul de creație aflat în Arhiva „Liviu Rebreanu” de la Biblioteca Academiei Române explică atât compoziția romanului cât şi traseul conştiinței parcurs de Apostol Bologa:

„Prima parte – Datoria (în mod evident, cea militară);

Partea a doua – Datoria dincolo de hotare. Dragostea de neam (...) Ura lui moare şi în locul ei naşte iubirea pentru cei de-un sânge cu dânsul (...)

Partea a treia – Iubirea pentru toți oamenii. Iubirea lui cuprinde pe tot ce e om în lume.

Partea a patra – Iubirea morții.

Nu-i bună alcătuirea aceasta care ucide pe om mai rău ca însăşi natura, care pune civilizația în slujba măcelului omenesc.”

În cazul lui William Faulkner, explicațiile sunt şi mai concludente: „Ceea ce am scris e trilogia conştiinței omului reprezentată de tânărul Pilot englez, de Curier şi de Generalul de Stat Major. Cel care spune: E înspăimântător, e îngrozitor, n-am să mă confrunt cu aşa ceva – e aviatorul britanic. Bătrânul General spune: E îngrozitor, dar putem suporta aşa ceva. Al treilea, Curierul batalionului spune: E înspăimântător, nu suport, am să fac ceva. Bătrânul General e Satana, cel izgonit din ceruri – pentru că Dumnezeu Însuşi se temea de el.” (8)

Dincolo de epoca ?i de mesajul romanelor, dincolo de filosofie ori substrat biblic, stau doi autori de o inteligență creatoare pe măsura lucidității intelectuale, poate unii dintre cei mai buni cititori ai Bibliei şi ai filosofiei. Despre Liviu Rebreanu se ştie că avea drept cărți de căpătâi – Biblia şi scrierile lui Nietzsche. Şi opera faulkneriană dovedeşte lecturi profunde ale Vechiului şi Noului Testament. Cele două romane însă merg şi mai departe, se transformă, după intenția autorilor în Tragedia Omului şi Drama Omului, înfățişând Omul care şi-a lepădat multele învelişuri ce-l țineau captiv.

 

Note

1. Sorin Alexandrescu, William Faulkner, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, pag. 40.

2. William Faulkner, O parabolă, Editura Univers, 2000, Cartea Ispitirii (Postfață de Mircea Mihăieş), pag. 455-478.

3. apud op. cit., pag. 456.

4. Colonel (rtr) Constantin Chiper, Eroul necunoscut, Revista Forțelor Terestre

http://www.rft.forter.ro/2010_2_t/05-inv/02.htm.

5. Aurel Sasu şi Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri - Editura Minerva, 1986.

6. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri vol. III, Editura Artemis, Buc., 1994, pag. 399.

7. B.A.R. Arhiva „Liviu Rebreanu” I, ms, 2b. f. 54-5.

8. apud „Cartea ispitirii”, postfață la William Faulkner, O parabolă, pag. 466.