BUNĂTĂȚI DE TOT FELUL LA MASA UNUI OM "RĂU"? DIN NOU, CARAGIALE LA BERLIN

Kir Ianulea şi Calul Dracului

 

„Măcar că de viță sunt arvanit...”: Ianulea sau Iancu?

 

„Eu sunt de felul meu din părțile despre Sfântagora [...] Nu-ți mai spui câte şi mai câte am pătimit […] Destul să-ți spui că, încet-încet, m-am chivernisit cumsecade, ajungând om cu stare destul de bună pe potriva mea... Am învățat, cât am colindat pân lume, purtările cele frumoase; ştiu destule limbi străine – încai despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o ştiu cu temei; măcar că de viță sunt arvanit şi nu prea am învățat buche, dar, drept să-ți spun, la asta nu mă dau pe nici un rumân, fie cât de pricopsit cărturar. Îmi plac cu deosebire limba şi lumea de-aici, şi, aşa, […] am venit să m-aşez aici, în Valahia, la Bucureşti; să mă bucur în isihie de rodul îndelungatei mele trude...´”

 

Descins (din infern!) la capătul răsăritean al axei Berlin-Bucureşti, Aghiuță alias Kir Ianulea îşi face introducerea în societatea urbei dâmbovițene cu un autoportret în care recunoaştem fără efort trăsături ale cvasi-omonimului său instalat în capitala germană, „nenea Iancu”. Sigur pe atuurile personajului sub identitatea căruia îşi va îndeplini misiunea secretă, spionul lui Dardarot încredințează datele acestei biografii „de serviciu” jupânesii proaspăt angajate, Kera Marghioala, cea mai harnică gură a târgului. Tactica se dovedeşte justă şi rezultatele nu se lasă mult aşteptate. În fruntea roadelor, Acrivița. Nu a fost de lungă durată „isihia” lui Ianulea, cum ştim. Zadarnic îşi demonstrează el virtuțile matrimoniale şi, cu toată asimilarea lui lingvistică, concetățenii pe care-i îndrăgea deja sincer, nu uită că el nu e, de fapt, de-al lor. La supărare – şi era supărată tot timpul, de la natură, mai bine zis – soția adorată, Acrivița, nu mai vedea în Ianulea decât alogenia. Arvanitul? un „râtan”, o „spurcăciune”, „janghinos şi râios”, „cenghenè turcească”. Iar gura lumii punea punctul pe i: Ianulea? străinul, inamicul absolut, moartea însăşi intra muros. Pe scurt: „Păgânul”!

În mod paradoxal, s-ar spune, în ciuda sâmburelui ei de autenticitate autobiografică – originea personajului („de viță sunt arvanit”), condiția de expatriat (atunci când redacta această povestire, repetăm, autorul îşi părăsise şi el țara), stăpânirea magistrală a românei – pentru a ne limita la informațiile conținute în pasajul citat – Kir Ianulea nu este o creație absolut personală, ci o adaptare, după Belfagor arcidiavolo de Machiavelli, se ştie încă de la G. Călinescu. Dar pentru povestea diavolului care şi-a găsit un adversar mai „al dracului” decât el însuşi, femeia, Caragiale a avut, în afara modelului italian, şi surse locale de inspirație. Ceea ce ne interesează însă pe noi aici nu este identificarea acestora, ci jocul ca atare: în locul inspirației directe din realitate, adaptarea unui material literar preexistent, şi anume la modul comic. Preferința pe care o anunțăm aici, cere, desigur, explicații. 

Ca şi Pastramă trufandà, cu care am început cercetarea de față, şi Calul Dracului, cu care vom încheia, Kir Ianulea este una dintre acele „schițe noi” – „povestiri fine”, inedite încă la începutul anului 1909, despre care, în corespondența sa din Berlin, Caragiale vorbea cu o afecțiune supremă: „fructele veghiărilor mele de-o iarnă!”, se emoționa el, „pe care nu le-aş da pe tot ce-am scris în viața mea – viață pierdută cu fleacuri de artă grosolană.” Tot ceea ce produsese până atunci, în România, înțelegem, i se pare minor, primitiv, pe scurt: inferior sub aspectul valorii estetice şi discordant în raport cu vocația lui adevărată. Captivat de posibilitățile pe care şi le descoperă la o vârstă totuşi apreciabilă – uite Ianulea: „nici matuf, dar nici țângău”! – scriitorul lucrează cu „mare pornire”, cu o „furoare” care-i răpeşte somnul luni întregi (e lungă iarna la Berlin!) şi-i inspiră lui însuşi, totuşi, pe lângă exaltare, un fel de nelinişte: „furoare senilă”, spune el. Nu luăm, desigur, diagnosticul în serios, dar chiar ca ipoteză autoironică, senilitatea semnalează o alunecare în incontrolabil, experiența unei alterități nechemate, indezirabile, invincibile.   

 

„Finețe” şi „furoare”

 

În ce constă „noutatea” povestirilor în cauză? Cum şi-a putut regăsi Caragiale la Berlin, după ani de dureroasă sterilitate, pofta scrisului? (Din anul 1902, el încetase să scrie, şi a revenit la scris de abia în 1907, cu „eseul” politic cunoscut). Care a fost schimbarea grație căreia arta lui avea, în sfârşit, calitatea satisfăcătoare? Ce surpriză estetică promitea el cu Kir Ianulea, în speță, cititorilor „Vieții Româneşti” din toamna anului 1909?

Am putea răspunde prompt, amintindu-ne că, atunci când caracteriza balcanismul literar românesc, plecând de la strălucitele paradigme interbelice, Ion Barbu şi Mateiu I. Caragiale, G. Călinescu reținea, pe lângă predilecții tematice, înclinația scriitorilor spre pitoresc şi exotic, ca şi gustul fabulosului, asociate cu un rafinament formal împins uneori până la pedanterie sau prețiozitate. Remarca, de asemeni, combinațiile anticonvenționale de registre stilistice şi, mai frapant decât oricare alt experiment, activarea unor zone lexicale puțin frecventate de literați, dacă nu chiar tabuizate: expresii vulgare şi argo alături de neologisme recente sau chiar barbarisme, turcisme şi grecisme – arhaisme, adesea – în defavoarea sinonimelor latine, sau termeni provenind din coduri speciale, desuete, cu sonorități bizare şi semnificații deja obscure pentru vorbitorul românei comune. Or, pentru G. Călinescu, maestrul avant la lettre al balcanismului românesc a fost I.L. Caragiale. Programul literar punctat mai sus ne conduce, fără îndoială, spre secretul „noutății” care-i retrezise lui Caragiale, după ani de stagnare, plăcerea scrisului şi-i producea, cu prețul nopților nedormite, o satisfacție nemaitrăită până atunci, de-o intensitate extremă, greu explicabilă, dacă nu chiar suspectă (judecând după diagnosticul avansat de el însuşi).

Kir Ianulea ne frapează din start cu o „finețe” suplimentară, şi anume modestia afişată prin opțiunea pentru prelucrarea literară în locul producției genuine, originale. Caragiale se consideră dezbărat de vechea sa „grosolănie”, ne dăm seama, (şi) prin faptul că nu mai abordează impulsiv realitatea brută. Ca scriitor cu maniere, el studiază regulile discursului „educat” şi, în loc să se ambaleze în propriile năstruşnicii, îşi struneşte eul, şi-l disimulează. Cultivă modelele anturajului select în care se simte, în sfârşit, convenabil plasat. Preia cu plăcere motive care circulă deja, uşor recognoscibile ca atare, le transformă cu ingeniozitate şi înaltă calificare profesională, pentru a le repune în circulație în versiuni noi, neaşteptate. Kir Ianulea constituie un exemplu remarcabil pentru acest scris-rescris – joc, altfel spus, în spațiul intertextual. Şi se ştie că asemenea partidă nu a constituit o excepție în perioada „schițelor noi”, dimpotrivă. S-a comentat deja pe larg în studiile critice şi biografice de până acum insistența cu care Caragiale se deda acestor exerciții de subtilitate şi rafinament, ca şi cum, ajuns în sfârşit la țel – o existență tihnită, confortabilă, satisfăcătoare sub aspect nu numai material, ci şi familial, bunăoară – recentul berlinez s-ar fi răsfățat într-un epicureism multilateral, oferindu-şi, printre alte delectări, pe lângă cele mai comune, gastronomia, în primul rând, şi savoarea rară a unui epigonism ludico-ironic, de o finisimă calitate artistică. Biblioteca în fața căreia se fotografiase în salonul său din Wilmersdorf nu era o butaforie, iar dezordinea volumelor de pe rafturi nu era aranjată: „arnăutul” le folosea intens. Nu mai puțin de unsprezece mostre s-au putut enumera pentru a ilustra această dispoziție a maestrului aplecat în sfârşit, cum spune el însuşi, asupra scrisului de valoare, după o viață întreagă de muncă, eforturi, privațiuni, presiuni şi compromisuri de tot felul.

 

Fructele veghii 

 

„[…] Indiferent de anxietățile, nervozitatea, ipohondria, inconştiența politică […], dincolo de excesele euforice şi, inevitabil, accesele disforice, exilul berlinez caragialian rămâne […] cea mai caligrafică imagine a plăcerii din literatura noastră confesivă. Şi cea mai strălucitoare împăcare cu sine a îmbătrânirii ca voluptate.“

„Numitor comun al senescenței (berlineze sau nu) cumințenia aceasta face – doar aparent paradoxal – bună pereche cu ‚caligrafia plăcerii’.“

 

Caracterizarea de mai sus este nu numai inspirată şi memorabilă, ci şi de neatacat, chiar aşa ingrat cum o cităm noi aici, abreviată şi lipsită de contextul care îi adaugă nuanțe extrem de sensibile. De subliniat însă că autorul se referă la corespondența lui Caragiale şi eul care se confesează în acele texte. Să fie „plăcerea”, „voluptatea îmbătrânirii”, „cumințenia” coordonate subiective valabile şi pentru „schițele noi”?

Scrisori Caragiale scria ziua, povestirile de care ne ocupăm noi aici, sunt scrise noaptea – cu „pornire”, cu „furoare”, „furoare senilă”, spune autorul, îngroşând. Vocabularul său denotă o patimă, semnalând ca atare o participare emoțională tulbure şi exagerată, deplasată în cazul unei ocupații de agrement. Pentru a reveni la Kir Ianulea, am văzut că, într-adevăr, autorul indică o premiză a plăcerii, jocul intertextual (ne-amintim, de pildă, incipt-ul de basm: „Se zice că odată..[…]“, şi, simetric, finalul: „[…] şi dormi! şi dormi! ş-o fi dormind ş-acuma […]“). El o trădează, însă, fără întârziere: figura („piesa”) cea mai importantă în combinația pe care o încearcă, diavolul, Ianulea, este el însuşi, Iancu. Or, autenticitatea nu intră în regula jocului anunțat: nu este „corect” în cazul unei adaptări, adică al transformării unui model dat, ca autorul să se identifice cu figura pusă în joc. Dar, nota bene, Iancu spune adevărul tocmai atunci când Ianulea minte. Oricât de „pornit”, Caragiale nu părăseşte jocul ca joc, ci-l complică şi rafinează. În ce fel?

Ca şi în partidele cunoscute din spațiul intertextual, diavolul pierde: Aghiuță, agentul secret trimis de Şeful cel mare pentru zece ani pe pământ ca să verifice declarațiile bărbaților condamnați pe veşnicie, se dă bătut înainte de a-şi fi dus la capăt misiunea. În conformitate cu modelele împrumutate din fondul literar comun, Caragiale decide în favoarea Femeii: ea este câştigătoarea. Dar, chiar înainte de a fi eşuat ca spion în mediul feminin bucureştean, Aghiuță „pierde” ca figură literară, într-un joc de gradul doi, a cărui miză este chiar literatura, mai exact adevărul în literatură. Minciunea lui Ianulea este adevărul lui Iancu. O istorie imitată, împrumutată, cu largă circulație intertextuală – diavolul păcălit de femeie – se preschimbă în text autentic, personal. Să deducem că strategia diavolului, minciuna, este inoperantă în mediul literaturii? Că ficțiunea literară, oricare ar fi pretenția şi intenția autorului, poartă în sine, ascunsă, autenticitatea? Nu numai in vino, ci şi in littera semper veritas? Dacă am conchide că jocul literar este întotdeauna serios – primul răspuns posibil – am trece cu vederea faptul că, la Caragiale, convertirea minciunii în adevăr se petrece, totuşi, într-un athanor infernal: dracul efectuează operația şi îşi plăteşte scump greşeala. Care dintre cele două răspunsuri posibile este cel valabil: literatura nu minte niciodată sau minte ea întotdeauna? Cred că finețea autorului se poate depista şi aici (dacă nu tocmai aici ea culminează) – în ingeniozitata unui dispozitiv narativ care suscită dilema: minciună sau adevăr? cu concretizări de tipul: invenție vs. imitație, original vs. împrumut, ficțiune vs. autenticitate etc., dar nu pentru a o rezolva, ci pentru a demonstra că ea este inelucidabilă. Pură comedie: termenii alternativei nu se exclud, ci se convertesc reciproc. Se poate înțelege că asemenea „joc” intertextual  îl angajează pe Caragiale până la „furoare”. „Furoare senilă”, spune el, autoamendându-se. Dar ce poate fi dubios, ba chiar malign, într-o construcție care exemplifică, de fapt, ideea foarte modernă a autorului ca funcție? Repetăm banalități, desigur, amintind că pentru Michel Foucault, de pildă, autorul constituia o prejudecată: nu individul căruia i se atribuie nominal o operă o şi face efectiv. Mai precis, nu ca individ lucrează autorul, ci instituindu-se ca funcție generatoare de discurs. Să fi presimțit Caragiale, montându-şi jucăria textuală, că la capătul jocului s-ar putea vorbi de „moartea autorului”? Să se fi simțit el cu nelinişte în puterea unui malin génie? Taina scrisului nocturn...

 

Ce se mănâncă şi ce se bea în Bucureştiul fanarioților? 

 

Dar dacă vorbim despre autenticitate, ne întoarcem la fața diurnă a paradisului berlinez şi summum-ul plăcerii pe care ea îl oferă: mâncarea! Am amintit deja că nepotul bucătarului greco-albanez continua, în străinătate, să facă mare haz şi caz de meseria strămoşului. Putem chiar spune că el cultiva cu zel şi talent tradiția familiei.

Exilul intensifică, din câte ne dăm seama, interesul dintotdeauna al lui Caragiale pentru mâncare, băutură, varietăți gastronomice, specialități naționale, delicatese ş.a. până la gradul pasiunii. Cum ştim foarte bine şi s-a redemonstrat recent cu argumente inatacabile şi vervă rară, corespondența din Berlin descrie cu lux de amănunte febra care stăpânea gospodăria Caragialilor, venind dinspre bucătărie, ca şi turismul culinar căruia i se dedicase scriitorul, trup şi suflet – cu pretenții, competență, metodă, dar şi cu o voluptate prost delimitată de exces sau chiar viciu. „La Berlin”, s-a mai spus, în privința mâncării, „Caragiale se comportă absolut solidar cu personajele sale.” Şi totuşi, din păcate, despre gusturile sau pretențiile culinare ale lui Kir Ianulea, dublul fictiv generat în aceeaşi perioadă, aflăm la fel de puțin ca şi despre aptitudinile gastronomice ale soției acestuia, teribila Acrivița.

Ne aşteptam la mai multă culoare locală în această zonă a tabloului Bucureştiului sub fanarioți. Oportunitățile de ordin naratologic n-ar fi lipsit. Maestrul Caragiale extinde acțiunea cu o inventivitate inepuizabilă, aglutinând „furios” secvență după secvență, angrenând noi „eroi” – frații Acriviței, bunăoară –, servindu-se, după „demisia” lui Aghiuță, de alți agenți – Negoiță, partenerul lui Aghiuță, mai întâi, apoi Acrivița, devenită asociata lui Negoiță. „Afacerile” acestora ne conduc în alte mahalale ale Bucureştiului decât cea mai de soi, aleasă de Ianulea, apoi de la Bucureşti la Craiova şi înapoi la Bucureşti. Sărim de la necazul Ulierului din Colentina şi al ginerelui lui, Bogasierul din Bărăție, la jalea din casa Caimacamului craiovean, ajungem apoi cu Negoiță chiar la Curte şi aflăm de paraponul lui Vodă şi-al doamnei sale etc. Caragiale schimbă tacit şi misiunea agentului: Ianulea spiona femeile, succesorii săi le tratează. Fiecare intervenție a celor doi este însoțită de prezentarea unui caz de „posesiune” demonică, fiecare „posedată” are o istorie a ei, legată în genere de sexualitate, iar unul dintre simptomele cele mai terifiante ale „pandaliei” este chiar delirul narativ. Cu această ocazie descoperim un alt orizont intertextual pe gustul scriitorului nocturn – discursul medical, şi anume literatura occidentală, modernă a isteriei. Crizele cu care sunt confruntați exorciştii caragialieni în lumea valahă de la 1800 constituie un fel de avant premiere ale faimoaselor spectacole pe care le oferea la Salpêtrière, către finele secolului, în fiecare marți, marele medic (şi demonolog!) Jean Martin Charcot. Dar nici bârfa mahalagioaicelor sănătoase – şi Acrivița este regina lor – nu se deosebeşte de fabulația isterică. Iar macrostructura povestirii, minuțios lucrată, în filigran, este adaptată acestei anecdotici proliferante, latent patologice. Multe dintre istoriile secundare sunt colportate în stil indirect liber, altele însă, sunt puse en abîme, Caragiale săpând astfel în text un palier suplimentar, „infernal”, un fel de bolgii, pentru discursul isteric, „posedat”. 

Neagra epopee a diavolului ajuns printre oameni, îl incită pe Caragiale să intre în cele mai diferite unghere ale Bucureştiului fanariot – să descrie autentic străzi şi case, interioare, vehicule, obiceiuri, tabieturi, divertismente mondene, să indice reguli de bună cuviință, moduri de comportament în raport cu vecinii, cu partenerii de afaceri, rudele şi servitorii, cu autoritățile, cu bolnavii etc. – şi lăsăm deoparte savorile limbajului. În asemenea condiții, ținând seama şi de plăcerile personale ale lui Iancu, putem regreta relativa parcimonie a detaliilor referitoare la deprinderile alimentar-culinare specifice mediului ales de Ianulea. Aflăm, de pildă, câte ceva despre hrana frugală a unui cioban sărman, la un popas de noapte într-un han – „rachiu şi ceva mezelic”, „o fărâmă de pastramă”, în timp ce din menu-ul ospățului de pomină desfăşurat în casa lui Ianulea nu este menționată decât ciorba, deşi amfitrionul era faimos pentru „ziafeturile” sale, duse „zi şi noapte, cu toate bunătățile şi trufandalele”. Partidele de joc, de-a dreptul monstruoase, organizate de Acrivița sunt agrementate cu „dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele şi vutci”, însoțite de „ciubuce peste ciubuce”– un desfrâu ostentativ, scandalos, de vreme ce se ştia prea bine că masa sărmanilor consta din măsline şi mămăligă. 

Spune-mi ce mănânci, şi-ți spun cine/ce eşti! Câte categorii sociale, tot atâtea cărți de bucate şi liste de alimente: hrana nu intră în atenția autorului Caragiale decât ca element al unui scenariu comunitar – ca parte a unui ritual, codificat chiar în variantele lui cele mai rudimentare, puternic condiționate de regimul natural, biologic. Scriitorul exploatează mai puțin decât ne-am fi putut aştepta resursele de pitoresc oferite de deprinderile alimentare ale unei lumi atât de variate şi ’colorate’ sub aspect socio-etnic cum este cea a lui Ianulea, conferă însă consecvent detaliului material o semnificație  care-l depăşeşte, catapultându-l genial dincolo de sfera biologicului. 

 

Hrana creştinilor 

 

Exemplul cel mai interesant pentru semantica suplimentară, trans-naturală a hranei se găseşte în secvența autobiografică a lui Ianulea, pusă en abîme de autor, cum am menționat deja. Este vorba de împrejurările în care, la şapte ani, Ianulea, arvanitul, a rămas orfan.

Era pe drum cu o corabie, spune el, de la Salonic către Iafa, însoțindu-şi părinții porniți în „hagialâc” (sic!), spre Sfântul Mormânt. Ortodocşi riguroşi, cei trei călători din Sfântagora (nici mai mult nici mai puțin!) țineau post în acele zile excepționale.

 

„Trei zile cu soare şi trei nopți pe lună am mers tot drept înainte fără nici o supărare. Noi mâncam după datină post. Cam a treia zi, am mâncat la nămiez fasole şi ridichi...”

 

Ziua a treia a călătoriei le-a fost fatală adulților – dar nu din cauza alimentelor, ci pentru că ordinea în care le consumaseră fusese eronată. Ajunse în aparatul digestiv în succesiune inversă celei reglementare, fasolea şi ridichile generaseră acolo un amestec hiperexploziv, spulberând recipientul care găzduia reacția, pântecele bieților creştini. „Hurduharismòs“, declară competent călugărul „papistaş” chemat să pună un diagnostic. Explică:

 

„Asta e un fel de boală care bântuie mai cu seamă în postul Paştelui la christianii răsăriteni... Greşesc oamenii – c-aşa e bietul om, supus greşelii – mănâncă întâi ridiche şi pe urmă fasole... Vezi bine, ridichea îşi repede tăria-n sus, iar fasolea îşi năvăleşte puterea spre partea dimpotrivă: una-mpinge, alta nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuțeală mare în măruntaie, cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n mațe, de se sparge praporuil – şi se prăpădeşte omul de hurduharismòs – aşa zic grecii la năprasnica asta de boală.”

Caragiale, să nu uităm, atribuie această istorie diavolului preschimbat în paşnic şi bonom negustor. Astfel avertizați, descoperim aici, în povestea falsului arvanit, nu numai o minciună enormă, sfruntată, absurdă, ci şi o pildă „filozofică” de-o perfidie diabolică. Desigur, chiar hrana creştinilor în zilele de post – fasole şi ridichi, legume dintre cele mai ordinare – indică un nivel mizer de viață şi o doxa pe măsura lui. Dar prostia majoră se arată chiar în zelul religios, dus la exces: pelerinaj plus post. Efortul fizic neobişnuit, combinat cu privațiunile unei diete atroce, ruinează trupul înainte de a curăți sufletul. Umorul negru, deşi bine camuflat, traduce tocmai plăcerea diabolică cu care povestitorul serveşte interlocutoarei creştine şi, implicit, tuturor coreligionarilor ei, o pildă pioasă la suprafață, blasfemică în fond. 

Caragiale sesizează un punct în care catehismul creştin se pretează în mod special la deriziune, şi anume regulile de alimentație. Semantica religioasă pune în evidență regimul dublu, biologic-natural şi cultural-ideal al nutriției. Altfel spus, hrana suportă o dublă revendicare – a corpului şi a spiritului. Ea este combustibilul indispensabil supraviețuirii, dar şi un mijloc de depăşire a condiției pământene, de mântuire, aşadar. Prin povestea sa trivială şi absurdă, diavolul ia în batjocură tocmai valența transmaterială a hranei, reducând alimentația la nivelul funcțiilor strict fiziologice. El profanează valorile creştine, desacralizează existența. Drept credincioşii nu vor ajunge, cum sperau, să îngenuncheze la Mormântul Mântuitorului. Înfăşurate în nişte simple cearceafuri, trupurilor lor au fost aruncate peste bord: „una! două! trei!” şi ele au dispărut în mare. Hrană la peşti, cum se spune... Caragiale „cumințit”?

 

Solicitați de chestiunea „atavismelor” pe care nepotul  bucătarului lui Caragea-Vodă, ajuns la Berlin, şi le recunoştea fără reticențe, am recitit în prima etapă a investigației noastre Pastramă trufandá. Am insistat cu această ocazie asupra dublei tematici a povestirii – foamea şi dreptatea. În Kir Ianulea, tema imediat recognoscibilă, femeia şi omnipotența ei, este cuplată cu chestiunea adevărului. La originea acțiunii, Caragiale plasează, să nu uităm, proclamația lui Dardarot: „politica împărăției noastre cere ca să ştim tot, fără greşală, nici îndoială…”. Stăpânul infernului s-a investit, aşadar, ca apărător al Adevărului. Adversarul lui este Femeia, campioana Minciunii. Agentul „Întunecimii-Sale”, Aghiuță, minte femeia ca să afle adevărul, şi eşuează. Femeile mint în continuare şi ajung în rai. Minciunea este, cum se vede, sfântă, adevărul – păcatul de neiertat. Minciunea îți dăruie fericirea veşnică, adevărul – supliciul fără sfârşit. Să fie chiar raiul o minciună şi iadul unicul adevăr? O asemenea concluzie nu este străină de dispoziția nocturnă şi „finețurile” deocheate ale autorului Schițelor noi.   

 

O cină cu taină 

 

Oricât de ager şi viclean, diavolul este el însuşi până la urmă păcălit. Caragiale are o mare slăbiciune pentru acest motiv, în varianta comică, misogină: femeia este mai diabolică decât diavolul însuşi. Îl reia, după Kir Ianulea, în Calul dracului, îmbiindu-şi din nou, de la bun început, cititorul într-un spațiu intertextual familiar: „Era odată, la marginea unui drum....” etc.  Şi aici dracul, şi anume Prichindel, un frate al lui Aghiuță (autorul însuşi pune astfel în corespondență cele două narațiuni), cade în capcana unei femei – o fată de împărat acum, vrăjitoare din faşă, cum s-ar spune, transformată prin blestem într-o babă dezgustătoare. Potrivit unei clauze speciale a urgiei, vrăjitoarea vrăjită poate deveni temporar, pentru o noapte numai, prințesa tânără, nespus de frumoasă, care ar fi trebuit să fie. Condiția retromorfozei este ca baba să păcălească dracul, să-i suscite, de fapt, interesul erotic.

Nu este cazul să repovestim istoria prea-bine cunoscută a fabuloasei cavalcade nocturne. Remarcăm doar, de la bun început, importanța pe care, şi în acest context, Caragiale o acordă alimentației, şi nu numai sub aspectul specificului local şi al valorii estetice corespunzătoare, pitorescul. O cină abundentă, savuroasă, completă face parte din arsenalul femeii handicapate, predestinate să lupte pentru a-şi câştiga un partener. Competența în domeniul gastronomiei, dublată de grația amfitrioanei şi ospitalitatea caldă, grijulie, maternă, reuşesc să trezească o cordialitate binevoitoare în tânărul călător, obosit şi flămând. Naiv, Prichindel nu-şi dă seama că satisfacția digestivă constituie doar o premiză, nu bănuieşte că cina devine preambulul unui adevărat delir sexual. Extinsă în tot corpul tânărului, plăcerea îi îndulceşte visele, pregătindu-l pentru cavalcada frenetică pe care baba, retromorfozată, i-o oferă. 

Menu-ul cinei avant sex se compune din bunătăți locale, specific româneşti: costiță de purcel, colaci, turtă dulce, după aceea mere – vorba aceea, ca la mama acasă. Şi, la sfârşit, un digestiv: rachiu de izmă, căci din bătrâni se ştie: „[...] să nu bei apă după lucru gras, că ți se apleacă!” Dar, lucru de remarcat, numai musafirul consumă, numai el realizează ulterior conexiunile secrete ale stomacului cu alte organe, neinteresate direct în digestie. Baba nu împarte plăcerea mesei cu oaspetele, ea nu se abate de la regimul ei personal. În mod normal, ea „morfoleşte” într-una în gingii, spune autorul, o bucățică de covrig vechi, înmuiată în apă. Acceptă cu plăcere, dar în mod excepțional, turta dulce pe care i-o dă o fetişcană încinsă încă de la hora jucată în apropiere, la târg. Ținând seama de asemenea detalii, ar fi nepotrivit, de fapt, să spunem că baba mănâncă. Ce face ea? Posteşte, poate? Ce semnificație ascunsă să descifrăm în perechea de alimente indicate de autor – covrigul şi turta dulce? Cu siguranță, nu e vorba în cazul celui dintâi de o gumă de mestecat cu care baba îşi amăgeşte foamea, după cum nici turta nu reprezintă doar un dulce, oricum problematic pentru o gură fără dinți. În contextul dat, trebuie să presupunem că avem de-a face cu un cuplu de simboluri sexuale complementare (inelul şi discul, două cercuri) – un cifru ocult, care vizează un tabu, ca şi figura monstruoasă indicată de titlu, „calul dracului”, şi concretizată apoi contra aşteptărilor. Hrana apare astfel ca agent secret al excesului şi perversiunii sexuale. Ea constituie totodată punctul de joncțiune al textului explicit cu subtextul ocult, al fabulei împrumutate, populare, cu un scurt delir erotic ilicit. „Furoarea” personală a autorului? Răuvoitorii şi-ar putea chiar reaminti autodiagnoza acestuia: „furoare senilă”....

 Nutriția însăşi, funcție inocentă potrivit evaluării comune, suscită, aşadar  demonia incontrolabilă a instinctului. Cu rafinament extrem şi suavități lirice de care nu l-am fi crezut capabil, Caragiale țese multiple conexiuni intertextuale – unele foarte vizibile, atât de strategic expuse, încât evidența lor poate orbi cititorul. Dar dacă recitim textul, păstrând în minte nu numai dedublarea lui semantică deja sesizată – nutriție/sexualitate –, ci şi sugestiile simbolice echivoce, aluziile suspecte, pătrundem într-un nivel mai adânc de semnificații, care se leagă ca un palimpsest. Recitită cu auzul sensibilizat de asemenea ecouri, scena cu care se deschide narațiunea, de pildă, ne pare a consuna, la modul parodic, vulgar-ireverențios, cu secvența biblică a bunei samaritene. Ne amintim de cetatea Sihar şi de fântâna lui Iacob. 

 

„[…] Isus, fiind ostenit de călătorie, s-a aşezat lângă fântână, şi era ca la al şaselea ceas.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Isus i-a zis: Dă-mi să beau.”

 

O situație analogă la Caragiale, dar rolurile sunt inversate: 

 

„Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi lângă fântână şedea jos o babă […]“.

 

Isus învinge rezistența femeii față de un act neobişnuit (iudeii nu au legături cu samaritenii, se ştia), invocând o altă ordine decât cea cotidian-profană:

 

„Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ți-ar fi dat apă vie.”

 

Şi baba apelează la credința trecătorilor şi inițierea lor în simbolica religioasă a actelor de zi cu zi: 

 

„Bogdaproste, măiculiță! Dumnezeu drăguțul să primească... de unde dai să sporească şi să izvorească!”,

 

cerşeşte bătrâna şi-l înduplecă adesea pe „creştinul” care, după târg şi petrecere, „îşi mai aduce aminte şi de sufletul răposaților”. Şi mai spune femeia, ca să întărească sensul actului: „Crez, măiculiță, crez... să ne crează Dumnezeu pe toți, drăguțul!” – vorbe frumoase în gura babei care, odată ce-a câştigat trecătorul, trece prompt de la dumneata (şi rămâne) la mă, schimbare de cod potrivită, de vreme ce trecătorul obosit, înfometat şi însetat, este chiar dracul. Şi corespondențele pe care le descoperim în continuare, ne împiedică să-l inocentizăm pe autor. Caragiale actualizează şi el semantica religioasă a apei, a setei şi potolirii ei. Ne amintim că „apă vie” va primi femeia care-i dă de băut lui Isus:

 

„[...] cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veşnică.”

 

Şi baba, o vrăjitoare la origine, blestemată pentru a se fi dedat la magie neagră, vrăjitoare vrăjită, cum am spus, face ecou vorbelor Mântuitorului:

 

„[...] aşa e apa, ca viața omului! atâta numa, că viața curge cât curge şi pe urmă stă; dar apa curge mereu de când lumea şi cât lumea n-o să mai stea...”

 

S-ar zice că, stimulat de tema nutriției şi reprezentările concrete care i se asociază, Caragiale împinge plăcerea re-scrisului până la echivoc şi nu-şi interzice nici acele zone dubioase ale imitației parodice, în care gustul poate suferi, căci hazul trage spre vulgar, şi maliția, dedată la aluzii sulfuroase, readuce în mintea cititorului vechea/noua chestiune: „răutatea” lui Caragiale!