Scenariu

Ana Blandiana

PROIECTE DE TRECUT (după nuvela cu acelaşi titlu)

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

Plan mijlociu prelungit, apoi cadrul se lărgeşte: Emil, 40 ani, figură de intelectual, ascultă radioul cu urechea aproape lipită de aparatul vechi de dinainte de război, căruia îi învârte febril butoanele încercând să salveze vreun înțeles din bruiajele îngrozitoare. Printre hârâituri se-nțeleg unele cuvinte care trebuie să dateze imaginea („...numită de Winston Churchill Cortina de Fier”, „evident, dacă va exista acordul sovietic...”, „...a declarat Iosif Broz Tito...”), vocea care vorbeşte la radio trebuie să fie recognoscibilă:,,Radio Londra”, eventual să se recunoască şi semnalul postului. Odată cu lărgirea cadrului, se vede divanul la capătul căruia este radioul, acoperit cu un covor prins de perete, deasupra, fotografii cu aer demodat, interbelic, apoi un dulap cu oglinzi, deasupra căruia sunt îngrămădite teancuri de cărți, în centrul camerei: masă cu scaune, dar folosită ca birou, cărți, caiete, un stilou. Este primul cadru al filmului şi din fiecare amănunt trebuie să apară epoca (1951).

• Aparatul descoperă o uşă deschisă, iese prin ea, într-un antreuaş aglomerat de lucruri, apoi într-o bucătărie. Fondul sonor continuă să fie al bruiajului dat la maximum cu câte un cuvânt inteligibil, în timp ce obiectivul o descoperă pe Turica, soția lui Emil, 35-40 ani, frumoasă, legată la cap cu baticul înnodat deasupra, chinuindu-se să potrivească flacăra unui primus pe care fierbe o cratiță, flacăra filează, îi lăcrimează ochii, zgomotul o înnebuneşte. În planul 2 se vede, aşezat turceşte pe un prici, un copil de vreo 5-6 ani, cu un atlas aşezat pe genunchi, cu degetele înfundate în urechi. Copilul (citind imperturbabil la plânsul Turicăi, dovadă că e obişnuit):

Copilul: – Mama, ce înseamnă Bărăgan?

Turica (ştergându-şi lacrimile şi răspunzând conştiincioasă): – Un câmp

nesfârşit.

Copilul: – Dar, atunci de ce tovarăşa a spus despre bunicul lui Dorel că o să-

l mănânce Bărăganul?

Turica (nervoasă): – Nu ştiu, Andrei, poate n-ai auzit tu bine.

Copilul se îmbufnează şi-şi bagă din nou degetele în urechi. Dialogul s-a purtat pe fondul bruiajelor radio.

Turica se repede în cameră țipând:

– Nu mai suport, încetează! Te rog, închide-l! O să-nebunim cu toții! Închide-l, pentru Dumnezeu!

Emil nu o aude, lipit de aparat. Ea se repede să-l închidă. El o descoperă abia atunci, cu mirare şi redeschide imediat aparatul: – E ceva foarte important.

Ea fuge trântind uşa, între timp mâncarea s-a revărsat şi s-a stins primusul.

Izbucneşte în plâns.

• Sunt aşezați toți trei la masă. O mâncare sărăcăcioasă, pâine, marmeladă (celebra marmeladă calup, la 2,10 lei), un fel de supă cu crutoane („de chimin”).

Turica: – A fost Magdalena azi la cancelarie şi mi-a povestit de nuntă. O să taie un porc, un vițel, o sută de colaci, opt torturi. Era emoționată dar şi speriată.

Lui Aurel i-e frică să nu pară că sfidează, că nu şi-au plătit cotele şi să nu-i ridice, dar taică-său vrea să-i facă o nuntă ca-n poveşti.

Emil: – În vremurile astea numai nebunii se pot gândi la nuntă.

Turica: – Mi-a spus că nici nu-şi poate închipui să nu mergem şi noi.

Copilul: – Mergem şi mâncăm tort.

Emil: – De nuntă ne arde nouă în condițiile politice de azi...

Turica: – Ce vorbeşti? Nicio politică din lume n-a reuşit încă să oprească

oamenii să se cunune, copiii să se nască şi bătrânii să moară.

• În timp ce spune ultima replică, Turica se ridică şi începe să strângă masa

şi să spele vasele, detalii - spălatul într-un lighean pus pe un scaun.

• Emil se ridică şi el şi se aşază să continue o operație începută evident

mai demult. Jos, pe podea, într-un colț al camerei unde se află şi soba de teracotă, este un teanc mare de cărți. Stă pe un scăunel scund şi ia una câte una cărțile în mână, le răsfoieşte, şi din când în când rupe câte o pagină, paginile rupte le bagă în sobă, unele cărți le pune în întregime, ca pe nişte lemne aşteptându-şi arderea, în tava de la gura sobei. Operația trebuie un timp privită de departe, pentru a-şi păstra aerul de neînțeles, misterios. În jurul lui, cresc diverse teancuri: cele „operate”, cele pe care nu se-ndură să le rupă, cele condamnate în întregime. În cele din urmă obiectivul se apropie şi descoperă o pagină de gardă ruptă cu Editura Fundațiilor Regale şi stema regală.

• Prim plan cu gura sobei plină de cărți arzând, o pagină răsucită de flacără pe care să se întrevadă o secundă „Ştefane, Măria Ta” sau Mircea Eliade, autor

al unui titlu care nu se mai distinge sau portretul Regelui Mihai.

• Prim-plan: ochii în lacrimi privind flăcările ai lui Emil.

• Alți ochi în lacrimi, irizați de lumina flăcărilor, care se dovedesc a fi ai Turicăi.

• O mână de femeie pe un umăr, strângându-l.

• Plan general: soba de teracotă cu uşa deschisă şi priveliştea flăcărilor, în fața ei Emil pe scăunel, Turica cu mâna pe umărul lui încercând să-l încurajeze şi copilul trăgând de fusta Turicăi speriat, gata să-nceapă să plângă: – De ce plângi? Mama, de ce plângi? Mama...

• Culoar de tren local cu un grup de nuntaşi, evident colegi, femei şi bărbați (7-8) între 25 şi 55 de ani. Profesori, colegi cu mirele. Eleganță ponosită, haine de dinainte de război sau date la întors. Datare. Scene din tren, țărani cu costume, amestecând părți de costum popular cu haine nemțeşti.

O nuntaşă: – Cum să te duci la nuntă, cu o rochie croită din baticuri luate pe

„puncte” la metraj?

Un nuntaş (se pare, lui Emil): – Sigur că-i o nebunie, dar când te gândeşti cât tulburel au pregătit, parcă merită să...

Turica: – ...îmbătrânim naibii şi nu ne-am distrat şi noi puțin...

Altă nuntaşă: – Directoarea m-a-ntrebat dacă se cunună şi la biserică...

Fiecare replică poate fi o schimbare de cadru - văzuți pe geam, de jos, unul poate sta pe trepte, ca să fumeze. Un altul vine în fugă, în ultima clipă şi, în timp ce colegii îi fac galerie râzând, se văd peronul, gara şi un perete cu portretele Anei Pauker, lui Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu...

Trenul se pune în mişcare, cel ajuns în ultima clipă, în timp ce colegii îl aplaudă, îi şopteşte lui Emil la ureche: – S-au masat trupe la granița cu Tito. Am reuşit să prind „Vocea Americii”...

• Pregătiri de nuntă. Curte cu oameni înstăriți, cu acareturi de jur împrejur, casa de iarnă, casa de vară, şura, grajdul. Mare forfotă, femei făcând sarmale, tăind păsări, agitație, se frământă aluat. Se remarcă Mama Salomie, ca organizatoare. Bărbați tăind scânduri aşezate pe capre. Au alături şi-o sticlă de băutură, din care mai trag. Un bărbat voinic, între două vârste, puțin băut, stăpânul casei: – Să ştiu că până-n Siberia nu mă opresc, vreau să ştiu că n-o mai fost nuntă ca la fata mea!

Mama Salomie: – Taci, tu, Dragomire şi nu-l mai mânia pe Dumnezeu, că suntem destul de bătuți de vremi.

Altă femeie: – Trage ceasul rău pă noi, că-i satu plin de cătane...

• Mireasa, fată frumoasă, sănătoasă, vitală. Calcă rochia de mireasă şi se uită din când în când pe geam, urmărind cu privirea nişte militari înarmați care trec pe stradă. Un amestec de fericire şi nelinişte. La un moment dat, vede venind grupul de nuntaşi din tren, se uită în oglindă, îşi face cruce la icoană şi o zbugheşte în calea lor.

• Întâmpinare în stradă, văzută de departe, obiectivul cuprinzând şi grupul musafirilor întâmpinat şi soldații privind.

• Intrare în curte, agitație, saluturi: – Or vinit domnii de la oraş!

O gâscă reuşeşte să scape, un cățel bucuros în jurul grupului. Turica îl mângâie. Apare o tavă cu pahare şi colac, stăpânul casei emoționat, solemn, recunoscător şi, puțin caraghios, închină respectuos:

– Bine ați venit!

– Să fie cu noroc!

• Gârliciul pivniței, de unde apare capul şi, apoi corpul mirelui aducând la suprafață o damigeană mare (Tânăr înalt, blond, subțire, mai puțin vital decât mireasa, cu nu fel de melancolie dincolo de zâmbet, evident băiat bun, cuminte).

– Aurel! Domnule Profesor!

– Ne-a ieşit în cale cu plin.

• Tot grupul îl înconjoară, se îmbrățişează, sunt colegi, prieteni, râd, sunt veseli, îşi ia mireasa pe după umeri, sunt frumoşi şi, evident, îndrăgostiți. Dincolo de veselie, privirea scapă prin poarta rămasă deschisă, prin fața căreia trec din nou soldații.

Mama Salomie: – Închideți poarta, vă rog!

• E seară, la lumina becurilor şi a lămpilor de petrol, se aranjază mese lungi

în curtea mare. În locul „cortului” nunților cu dar, trebuie să existe un fel de filigorie improvizată din crengi de brad. Mare agitație, replici întâmplătoare. Nea Vasile Vornicu arată tatălui miresei plosca împodobită cu flori şi panglici tricolore. O scutură să fluture panglicile, apoi închină şi trag fiecare câte un gât.

• Prim-plan: mirele care îi priveşte cu o privire ciudată, amestec de tristețe, nelinişte, duioşie, părere de rău.

• Mai târziu, plosca aşezată pe un bufet, cu mirele căutând în sertarele bufetului ceva, găseşte: o foarfecă. Prinde panglicile într-o mână şi, cu cealaltă, le taie scurt. Mireasa îl vede.

• Prim-plan cu ochii miresei umplându-se de lacrimi, fără să spună nimic.

Mirele: – E destul că suntem chiaburi, nu mai avem nevoie de alte necazuri. Nu e încurcat şi nici ruşinat, numai trist. Încearcă să aranjeze florile, să nu se vadă cioturile tricolore.

• Biserică pe deal, în mijlocul cimitirului cu cruci (fără marmură, dacă se poate) şi, puțin, se simte toamna. Totul trebuie să fie idilic. Oameni mulți, îmbrăcați de sărbătoare, în costume populare, port de Sălişte, numai alb şi negru, catrință şi lăibăraş negru, chişchinău negru cu ciucuri. Bărbații cu pălărie şi haină neagră peste pantalon şi cămaşă albe cu arnici negru. Pe lângă ei, domnii de la oraş par de-a dreptul mizeri, femeile cu rochii „cu umeri”, dar evident vechi, bărbații în costume lăbărțate şi gulere roase peste reverele lătărețe.

• Scurtă imagine din interiorul bisericii, cu slujba cununiei, cu preotul bătrân cu barbă oficiind (o scurtă insistență pe figura lui, aşa cum fusese şi pe a Mamei Salomie, pe a Miresei, Mirelui, personaje care vor deveni centrale), mirii văzuți din spate, voalul peste costumul popular, iconostasul vechi, stranele, insistență nostalgică pe frumosul care dispare.

• Ieşirea mirilor din biserică, fondul sonor este încă o cântare religioasă, în timp ce se aruncă grâu peste miri, lumea se înghesuie să vadă mireasa, mireasa râde, iar vornicelul închină cu plosca împodobită cu flori, de sub care se vede ciotul panglicilor tricolore.

• Intrarea nunții în curte, prin porțile deschise. În frunte vornicelul şi, apoi, evident ritual, mirii, naşii, preotul, socrii înaintează spre aparat. Imaginea se schimbă brusc cu ceea ce văd ei: priveliştea meselor lungi încărcate cu bucate. Insistență pe bunătăți, care trebuie să apară ca o masă din poveşti (găini fripte întregi, cârnați, sarmale, torturi, pâini, colaci, plăcinte). Imaginea acelei mese va fi o obsesie în foametea ce va urma. Muzică, lăutari. Vornicelul conduce la masă nuntaşii, rostind o urare în versuri, gălăgie, râsete, dar şi solemnitate.

Travelling panoramic. Cadrul se măreşte. Intră în cadru şi filigoria de crengi de brad, în plan mijlociu ei continuă să înainteze printre mese.

• Flash-uri (planuri rapide):

- gros-plan de mâncăruri pe mese

- gros-plan de paşi dansând

- gros-plan de mâini înlănțuite.

• Uşor panoramic, plan general: Acum, se cuprind şi casele dimprejurul curții, planul este nu numai mai îndepărtat, ci şi filmat mai de sus, fondul sonor – aceeaşi muzică lăutărească mai îndepărtată, în care se disting abia versurile de urare. Şi, deodată, un scrâşnet enorm care trebuie să sune îngrozitor, scrâşnet de roți peste muzică şi mult mai puternic decât ea. Odată cu ei, a reuşit să cuprindă o parte din stradă, cu o maşină neagră, oprind cu frână în fața porții.

• În liniştea mormântală care urmează scrâşnetului, mai urmează două sau trei note cântate de un singur instrument, în timp ce aparatul plonjează strivitor asupra grupului de nuntaşi aflat în plan îndepărtat şi încremeneşte într-un fals stop-cadru. Pentru că încremenită nu e imaginea, ci personajele ei, întoarse brusc şi încremenite ca într-un tablou vivant al spaimei. Imaginea, ca şi tăcerea, par foarte lungi, în timp ce – singură mişcare – de sub o masă, iese de-a buşilea o fetiță de vreo trei ani, care se uită mai întâi mirată şi, apoi, speriată de expresia celor mari, începe să plângă, în prima clipă mut, cu lacrimile curgând şi buzele tremurând apoi, deodată în gura mare.

• Prim-plan al fetiței trecând dinspre zâmbet spre plâns, având ca fond sonor paşi scrâşniți pe pietriş şi uşi trântite de maşini.

Pe parcursul episodului următor, unul dintre cele mai importante ale filmului, scenariul nu face decât să dea anumite sugestii. El poate fi amplificat de fantezia regizorului, actorilor, operatorilor, cu noi gesturi şi întâmplări. Esențial este să se simtă că nu este vorba atât de spargerea unei nunți, cât de spargerea unei lumi.

• Travelling panoramic asupra porții văzute dinspre grupul nuntaşilor, cu oprire în plan mijlociu asupra grupului coborât din primele maşini (dar, pe parcursul întregii scene ce urmează, se aud alte frâne şi alte uşi trântite). Într-o poziție oarecum teatrală, ca într-un tablou alegoric, un sublocotenent de securitate, cu o hârtie din care citeşte, doi soldați cu arma îndreptată spre privitori, un civil cu şapcă şi haine de piele (etc.), jucându-se neglijent cu un pistol şi, mai în spate, autorități locale, şeful de post şi un țăran, îmbrăcat într-un amestec de haine orăşeneşti şi țărăneşti, destul de ponosite, speriat, dar şi jenat, nevenindu-i să creadă ce se-ntâmplă. Soldații sunt aproape copii, mai speriați ei înşişi de armele cu care amenință şi, tocmai de aceea, în stare de orice. Milițianul – voce şi mutră de bețiv. Civilul – evident creierul, neintimidat, cu un fel de orgoliu al răului pe care îl face. În nici un caz nu trebuie caricaturizat. Este un personaj esențial şi misterios, care, cel puțin pentru câteva ore, joacă rolul lui Dumnezeu.

• Milițianul (cadrat în plan apropiat): – În numele legii, atenție! Linişte şi atenție la tovarăşi! linişte! Încearcă să fie cât mai fioros, nu reuşeşte să fie decât parodic. Dar, în mod evident, nu există nimeni care să sesizeze ridicolul situației.

Liniştea pe care o cere este întreruptă doar de plânsetul fetiței ieşite de sub masă, încât pare că lupta se dă între namila bețivă şi copil.

• Flash asupra fetiței cadrată în prim-plan, apoi asupra ofițerului de securitate, care începe să citească. Este tânăr, foarte slab, osos, cu o voce lătrată şi mecanică, cu ochii pe hârtie, fără să privească în jur: – Potrivit Hotărârii Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, nr. 200 din 1950, completată cu Hotărârea nr, 344 din 15 martie 1951 şi din însărcinarea Direcției Generale a Securității Statului... (va continua să citească, textele integrale sunt în anexă – atâta timp cât regizorul va considera necesar să existe lectura ca fond sonor, mai întâi pentru panoramarea gospodăriei, apoi, pentru scenele următoare).

• Figura ofițerului cu gros-plan al gurii care citeşte.

• Apoi bruscă îndepărtare în sus a aparatului (zoom) privind întregul grup al invadatorilor de sus şi, înlănțuire de pe această imagina a insignifianței, filmare lentă, nostalgică, aproape voluptuoasă, a întregii gospodării cu păsări, porci, vaci, cai, porumbei, şiră de paie, stoguri de fân, straturi de legume, pomi fructiferi. Totul trebuie să fie foarte frumos, frumosul condamnat să dispară. Mixarea acestor imagini idilice şi patriarhale cu decretul citit implacabil, mecanic trebuie să producă o impresie sfâşietoare şi trebuie să sugereze că ceea ce-ncepe nu este doar drama unor oameni, ci şi a unui fel de-a fi şi de a avea.

• După acest panoramic, uşor plonjeu: obiectivul coboară încet, parcă cu milă, asupra grupului-victimă, al nuntaşilor. Este evident că nu reuşesc să înțeleagă cu adevărat despre ce este vorba. Succesiune de planuri generale, mijlocii şi apropiate, cu personaje reacționând divers. Unii se aşează pe bănci, ca şi cum li s-ar fi tăiat picioarele, Mirele ia Mireasa în brațe, Mama Salomie îşi face cruce, un bărbat îşi toarnă un pahar de țuică, nimeni nu se mişcă şi nu vorbeşte, fetița continuă să urle şi nimeni nu încearcă s-o oprească, prim-plan cadrat al lui Emil, a cărui privire trebuie să spună că înțelege. Turica se apropie de el şi îi ia mâna. Socrul mic, stăpânul casei, îşi face loc, încet, în față; i se face loc într-un fel ciudat: se simte, în priviri, ca o linişte vinovată, că numai el este victimă. Între timp glasul celui care citea s-a pierdut pe un fond îndepărtat. A terminat sau, în şocul produs, nimeni nu-l mai ascultă. Apoi, din muzică se redistinge vocea citind.

• Ofițerul, în plan apropiat, citind: – O vacă, un porc, doi cai, cinci păsări, mobilă, îmbrăcăminte, alimente, unelte, materiale de construcție cât pot să încapă în două căruțe. Dislocarea se efectuează în două ore de la producerea anunțului, sub supravegherea organelor de securitate şi a Ministerului de Interne, în prezența autorităților locale.

• Planul se lărgeşte, acum se vede în întregime grupul intruşilor iar, în spatele lor, mai mulți copii înghesuindu-se unii într-alții şi privind speriați la ce se-ntâmplă.

• Continuând să pătrundă în adâncimea câmpului, pe cealaltă parte a străzii, înspăimântați şi uluiți, părinții copiilor, vecinii, femei acoperindu-şi gura cu mâna şi cu ochii înotând în lacrimi, bărbați fumând, cu ochii îngustați de efortul de-a înțelege.

• Milițianul: – Ce stați? N-ați auzit? în două ore să vă faceți bagajul! Împachetarea!

I se pare că a făcut o glumă şi dă să râdă privind slugarnic spre civilul care rămâne serios. Se sperie, devenind el însuşi crâncen: – Mama voastră de chiaburi! În două ore să nu mai văd aici picior de bogătan! Faceți-vă bagajele.

• Mama Salomie, tatăl Miresei, Mireasa şi Mirele încep să se agite, învârtindu-se prin curte năuci, neştiind cu ce să-nceapă şi pe ce să pună mâna, în timp ce ceilalți nuntaşi se dau la o parte, neştiind ce să facă, dacă pot să ajute sau dacă trebuie să plece.

• În timp ce Mireasa începe să scoată scaune şi perne din casă, iar Mama Salomie cratițe şi ceaune din bucătărie, stăpânul casei apare cu un cal. Mişcările şi acțiunile lor au încă un aer ireal, oarecum nebunesc, ca şi cum s-ar petrece în vis, ca şi cum nici lor nu le-ar veni să creadă că le fac. Toți îi privesc cu încordare, aşteptând, evident, să se lămurească ceva, inclusiv propria lor situație. Pentru că, deşi tuturor li se pare evident că nenorocirea s-a abătut, în mod logic, doar asupra gazdelor, nu este la fel de clar ce li se va întâmpla celorlalți.

• Culai,un tânăr ceferist, acel tip de ceferist-țăran, lucrând „24 de ore cu 48” şi reuşind să fie deplin şi una, şi alta, îmbrăcat chiar în uniforma CFR, dar având pe dedesubt cămaşă cu altițe, iese cu hotărâre din masa nuntaşilor şi se-ndreaptă către poartă.

• Plan mijlociu, un soldat face un pas înainte îndreptându-şi arma spre el.

• Milițianul se repede în față:

– Stai! Nu-i voie!

Ofițerul: – Înapoi!

• Al doilea soldat aleargă şi îi pune arma-n piept. Paradoxal, în ciuda amenințărilor, sau poate tocmai de aceea, grupul invitaților la nuntă înaintează pe urmele lui Culai.

Culai: – Dar eu nu-s din curtea asta. Eu stau mai încolo, la canton şi peste mai puțin de-un ceas trebuie să intru în schimb.

• Vociferări (flashuri):

– Nici noi nu suntem de-aici.

– Nu suntem decât musafiri.

– Am sosit aseară cu trenul.

– N-am mai fost în viața mea în satul acesta.

• Turica (smulgându-se de lângă Emil – care n-o lăsase să înainteze şi privea totul ca într-o carte de istorie – face câțiva paşi aproape în fugă, ieşind în față, până lângă arma soldatului, care îşi mută arma în pieptul ei, şi chiar în fața civilului, căruia i se adresează): – Cred că... Mi se pare că Dumneavoastră sunteți şeful acestor oameni... Suntem cu toții într-o situație absurdă. Nu poate fi decât o greşeală... o confuzie... Cine ştie ce neînțelegere. Dumneavoastră nici nu ştiți cine suntem, cum ne cheamă... Noi aici suntem veniți la o nuntă... Suntem un grup de profesori veniți la nunta unui coleg de-al nostru, care se însoară azi cu o fată din acest sat.

A venit într-un zvâcnet, convinsă că logica poate învinge absurdul. Dar privirea opacă a celui căruia i se adresează îi taie elanul, îşi dă seama că nu are pe cine să convingă şi chiar că ideea de a convinge este ridicolă. Se bâlbâie şi îi vine să plângă de ciudă şi ruşine. De altfel, în timp ce ea vorbeşte, activistul pare să iasă din absența impersonală.