ÎNDOIALA

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

Pe mâine rămâne şi răspunsul, că somnul vine omului obosit, obosit tun de atâta stat în picioare şi despovărează mintea de gânduri iscoditoare – prea-i devenise mintea iscoadă! – iar patul cheamă la odihnă, chiar dacă nu ar avea saltea – salteaua şi carcera nu se suportă! – şi a lui nu avea că, la carceră, pedeapsa trebuie să rămână-n oase şi durerile bulanelor primite să nu fie oblojite de aşternut, durerile trebuie ațâțate şi ăsta e rostul platbandului ce forma plasa patului, să însemne pe corp semnul schilodirilor, ca pedeapsa să rămînă imprimată şi pe corp, şi în adâncul minții, nici somnul nu trebuie să-ți dea odihnă, somnul nu trebuie să fie nici profund, pentru a auzi cum se descuie, dimineața, uşa – la apel să fii cu patul ridicat – că altfel te trezeau loviturile de bulan, dar nici activ – prielnice viselor mângâietoare – trebuiau să existe întreruperi repetate, pauze de nesomn, ce dau coşmaruri, însoțitoare ale somnului chinuit şi el de aşa ceva avea parte, că îți era greu să înclini balanța între oboseala zilei – ziua statului în picioare – sau truda nopții – noaptea somnului pe furate – amândouă fiind chinuitoare, dar rând pe rând, oboseala zilei trecute găseşte noaptea stropul de odihnă, însă urmează o altă zi, în care odihna nu dovedeşte oboseala şi, una după alta, oboseala creşte fără ca stropul de odihnă să fie îndestul, împuțineală ce aduce sleirea trupului şi lâncezeala minții, devenind din om ne-om şi ne-omului i s-au terminat „rând”-urile, că s-au petrecut vremea pedepsei şi a chinurilor pedepsitului şi, după 5 zile de stat în picioare şi 5 nopți de somn perpelit, sosirea în patul cu saltea terfelită din cameră luminată de becul zilei era ca fericirea în comunism – o aparență de bine pe un rău camunflat – dar e bine când din mai rău ajungi numai la rău şi el a ajuns ziua şi, cu voia Şefului, după carceră, poți sta întins pe pat şi ziua şi el a înțeles cât de omenească este, acum, voia, a căzut, lățit pe tot patul, cu ochii plini de imagini ce le voia şi când era la carceră – demostrând că omul se leagă de lucruri şi persoane chiar în împrejurări neprietenoase, legătură după care jinduie când se află în condiții mai ostile – imagini ce îi alungă somnul – după care râvnea la carceră – şi vede sarsanalele, cu cele rămase de la vorbitor, agățate între patul lui şi al moşului – uitase de ele după prima zi/noapte de carceră, uitare ce l-a scăpt de grija lor – semn că moşul nu uitase şi le-a atârnase aproape de el, să le ferească de ispita altora, era prea obosit ca să poată mânca, dar tot moşul socotise, după răbojul lui, zilele de carceră şi luase de la spălător, de dimineață, o gamelă cu apă şi acum i-a prins bine carceratului, care de povestit viața de carceră nu avea cui, că toți au avut parte de asemenea peripeție – chiar tânărul însurațel a pățit-o când l-a prins, la controlul de noapte, cu scrisoarea nevestii ascunsă în sân de se mânjise, căci transpirația dizolvase chimicul cu care era scrisă scrisoarea – moşul nu se arată, dar îi băinuia privirea strecurându-se printre paturi, ca ceva ce îl urmărea fără să-l vadă, de-abia acum s-a simțit eliberat de spaima carcerei, încercă să adoarmă, ca noaptea s-o dea vorbei, până atunci face prezența vecinilor şi i se pare că unul lipseşte, dar toți sunt în paturi – să-i lase spațiul liber şi liniştit – şi nu dovedeşte care este nou, bâjbâind prin memorie, ațipeşte cu întrebarea din carceră în minte, că răspunsul nu-l avea acolo unde îl căuta, că nu-l dăduse şi s-a trezit la masa de prânz, mai bine nu se trezea! că nu era în rație şi a luat numai fiertura de varză fără bucata de pâine, a mai completat din sarsana, aşteptând, cu nerăbdare, să vină noaptea, ca să afle de la moş ce s-a mai întâmplat în „cartier”, stingerea l-a găsit mai odihnit, dar cu însemnele dureroase de la platbandul patului din carceră şi, în căutarea răspunsului la întrebare, răspuns ce dacă l-ar fi găsit nu ar schimba deosebirile dintre cei cu prisos şi cei cu lipsuri, ultimii nu de răspunsuri aveau nevoie – că răspunsurile se pot meşteri de către cei care-au meşterit şi regulile nedrepte – ei aveau nevoie de îndreptarea firilor hapsâne, de dreaptă înțelegere a spuselor lui Iisus: „dați Cezarului ce este al Cezarului...”, nu cea cunoscută din predica dintotdeauna, ci cea a milosteniei creştine, considerând Cezar şi pe sărmanul care din trudă cinstită nu se ajunge, nu numai pe stăpânii vremelnici ai omului, care iau singuri, – dacă nu jefuiesc omul, ca sovieticii țara – de îndreptare, fără ca asta să însemne comunism, egalitate fără deosebire, totul o apă şi un pământ, ci lăsat relieful aşa cum şi l-a făurit omul şi se ia din vârfuri pentru nivelarea smârcurilor, că firea omenească este lacomă ca animalul din care se trage şi fără tăgadă regulile viețuirii laolaltă trebuie să fie nepărtinitoare, lăsând la fiecare ceea ce poate să facă şi celui ce nu poate, puținul zilei, să-i dea din lucrarea celui ce prisoşeşte prin lăcomie, interzicând, prin reguli, belşugul îndestulării! Deci, regula bună îi lipseşte omului şi nu belşugul raiului, fie a celui din care a fost alungat, fie de la acela în care vor să-i bage cu forța – mort sau viu, dar mai mult mort – marxism-leninismul, cum se laudă organul Partidului, Scînteia, scânteie ce, prin reprezentanții ei ne-români – unii ne-români de neam, dar toți ne-români din fire, că toți au fost promovați de Comintern – şi pârjolesc astăzi țara, cu inimă păgână şi lăcomie de lup înfometat asmuțit asupra turmei mioritice de marea haită de la Răsărit – venită odată cu lumina, spun ei dar uită că urgia iernii tot de-acola vine, că la alegeri în ’46 ne-a oferit Soarele şi au adus urgia istoriei, o minciună mare cât o jumătate de secol – şi acum hăituesc împreună țara – după ce a ciopârțit-o – şi mint poporul cu fericirea comunismului mondial şi aşa ajungem de la ce trebuie să fie drept, la ce este nedrept, ...gânduri, gânduri depănate odată cu stingerea, gânduri de care nu se putea despovăra, deşi era plin de nerăbdare să primească un semnal de la badea şi semnalul se lăsa aşteptat sau nu ştia el să-l înțeleagă ? că şi lipsa de semnal este un semnal, semnalul respingerii vorbitorului, datorate fie lipsei de încredere – bănuiala că are o înțelegere cu securitatea – fie suspiciunea că sunt ascultați, oricare era motivul, el nu avea răbdarea vârstei şi-l bate peste mână, nicio mişcare din partea moşului şi a înțeles... s-a blocat comunicarea la granița cu badea, cum au blocat ruşii Berlinul de Vest şi au lăsat cortina neîncrederii ca Aliații cu URSS – „ De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât de-a curmezişul continentului” spunea, la 5 martie '46, un mare englez – de unde se vede că relațiile dintre state se răcesc datorită suspiciunilor, suspiciuni datorate ideologiilor potrivnice ale părților şi, în lipsa unui împăciuitor, doar forța hotărăşte, că lipsesc mijloacele care, la nivelul individului, împacă omul cu potrivnicul său şi, când teritoriul de influență se dispută, – ca în mediul natural prin violență – suferința este a tuturora, de unde se vede că firea omenească este blestemată nu nunai la nivel de individ, ci şi ca lume, de aceea înțelepciunea omenească nu este atât de „înțeleaptă” să oprească războaiele, că pe om nu l-a îmblânzit nici credința, nici judecata... gânduri ce-i bântuie mintea, în loc s-o odihnească somnul şi adaugă la grijile personale şi soarta lumii, de parcă şi-a aranjat situația mizerabilă în care este şi a devenit înțeleptul de serviciu al lumii: – Iar mă umflu-n pene, ca un curcan, numai să-mi arât mărgelile roşii, de-ar veni odată somnul!

Semnalul deşteptării l-a găsit buştean de tăiat lemne şi numai când l-a împins badea a căzut de-a berbeleacul din pat şi, speriat, de nu s-a putut abține de-i îndrepta un: – Ce-ți veni, omule, de mă dobori?! şi-a dat seama că era gata să comită o abatere, i-a mulțumit moşului pentru trezire, cerându-şi iertare pentru tonul răstit, şi-a dat seama că, până la urmă, somnul l-a găsit şi a fost un somn greu, fără vise, un somn de întârziat în noapte, şi ar mai fi dormit, de nu era moşul cu deşteptarea, că de-abia a scăpat de la carceră şi era să se căpătuiască cu o nouă pedeapsă, se pregăteşte pentru plimbare şi, mai ales pentru spălător, că era nespălat de şase zile, soarbe fiertura de chimen, ce mirosea a hârdău opărit şi se numea ceai, plăcută numai că era caldă şi băută cu biscuiți de-acasă, vine şi plimbarea, intră la spălător peste rând, dar l-a costat – ce conta, avea de unde, însă numai nevasta ştia cum avea el „de unde” – şi, în rând, se nimereşte lângă neamțul/rus, de mult voia să-i vorbească între patru ochi, acum are ocazia şi nu vrea s-o scape, dar nu ştie cum să înceapă, cel mai bun început, spunea moş Dancu, este s-o spui de-a dreptul şi el aşa a făcut, rugându-l să-i spună mai multe despre infiltarea infractorilor în Basarabia, acesta se codeşte, el insistă şi află că operațiunea a fost mai complicată, dar nu avea încredere în ceilalți: grupuri, de căte 2-3 infractori, erau ataşați unui agent NKVD, la ordinul căruia opera infracțiunea, în special la persoanele publice şi localurie puterii, în scopul sabotării puterii locale, înspăimântării autorităților şi a populației moldoveneşti, lăsând urme false ce incrimina rusofonii sau găgăuzii, apoi, mulți dintre infractori au fost, după ocuparea Basarabiei, numiți ca autorități locale şi folosiți pentru deportarea celor ostili noii ordini, în speciali etnici români, cel care i-a povestit ajunsese chiar vice-primar al oraşului Chişinău, deputat în Sovietul Suprem al Ucrainei şi acum a ajuns chiar ministru la noi în țară, se pare că şi-a schimbat numele – şi n-a fost mai rău decât un comunist – el l-a asigurat că nu spune nimănui şi s-a despărțit la intrarea neamțului/rus la spălător, cu întrebarea: oare nu era şi tânărul unul dintre cei infiltrați?, răspunsul nu-l va afla şi, cum el fusese la spălător, rămâne în rând şi urmăreşte şirul, pentru a da de badea Gheorghe, îl vede undeva, cu peste zece oameni în fața sa, începe înaintarea, ferindu-se de ochii gardianului, aflat în partea opusa poziției sale în şir şi-l poate observa, se mişcă cu atenție, dar nu reuşeşte până în dreptul acestuia să ajungă lângă moş, se opreşte din înaintare şi merge cu şirul până trece şi poate să vadă gardianul unde se uită, se află în spatele moşului, dar ghinionul îşi facea treaba cum ştie el mai bine, că se de dă semnalul de grupare pentru intrarea în cameră, se terminase plimbarea, nu şi urmărirea lui, urmărirea moşului care se strecoară, pe unde nu trebuie, exact când e gata să-l atingă, în sfârşit li se încrucişează privirile, a lui întrebătoare, a moşului de avertizare, că prea erau arcuite sprincenele! se dumireşte că nu e timpul explicațiilor şi amână întâlnirea, se simte îndepărtat de badea şi nu înțelege de ce? e adevărat că el nu le-a spus de ancheta la care a fost, dar se pare că există altă cale de zvonire, aşa că este mai bine să-i povestească cum a fost, să-l liniştească, până la noapte mai este o vreme, poate e mai bine să povestească despre întâlnirea cu agentul şi celorlalți care, dacă a aflat moşul, ştiau şi ei şi, dacă le spune lor, aude şi badea, că el trage cu urchea şi are auzul bun, aşa că, profită de faptul că erau toți saşe pe paturile de jos, acum observă că lipseşte tânărul însurățel, în locul lui este un alt băiat, mai tânăr decât ceilalți, amână prezentările şi le spune că, atunci când l-a luat la carceră a ajuns, mai întâi, la biroul agentului de contrainformații, precis este cineva dintre noi care ascultă şi ne toarnă, că s-a referit la discuțiile avute împreună, le-a amintit de canalul Dunăre–Marea Neagră, de efectivele armatelor din țară, despre colective, despre un viitor război şi ei şi-au amintit de comentariile făcute atunci şi să nu mai audă pe viitor că facem instigație, ne-a acuzat că ducem scornirile noastre şi altora, să ne vedem de condamnările noastre, dacă vrem să mai scăpăm de puşcărie, nu le-a spus de bătaia primită, considerând că ştirea a fost difuzată de gardianul care l-a lovit, răspândită prin şeful de cameră şi nu se lăuda el cu asemenea faptă, s-a cam înşelat, că machidonul a bătut şeaua şi a înțeles că el era iapa care trebuia să priceapă şi le-a mărturisit că a fost bătut drept pedeapsă pentru discuții „libere” şi lipsă de raportare, să aibă grijă şi ei că poate să le vină rândul, dar faptul că tot l-a trimis la carceră înseamna că nu are încredere în el, le-a spus că la carceră se stă pe întuneric, noutate pe care nu o ştiau, când a fost ei nu era aşa – de-aia nu i-a spus şi lui moşu – contabilul mă anunță că tânărul însurățel a fost dus la un spital de nebuni, că nu mai mânca şi nu ieşea la plimbare şi în locul lui a venit olteanul, şi mi-l arată pe tânărul de lângă el, dădusem mâna la prima întâlnire şi-i prezintă istorioara ce l-a adus acolo: era angajat la o prăvălie ce vinde legume şi umbla cu cobilița pe umăr, cobiliță de care atârnau coşurile cu zarzavaturi proaspete, plimbate pe la cucoanele din centrul oraşului – între timp, căzuse pe mâinele unora care făceau contrabandă de țigări – şi, odată cu tomatele pentru doamne, pasa şi pachetul cu Regale pentru domni, că avea țigări de lux la preț de Naționale, dar nu toate damele vedeau, cu ochi buni, aruncatul banilor pe iarba dracului – reducea bugetul familiei şi aduce tusea tabagică, de se înnegreau bojocii – şi, într-o zi, domnul care a luat pachetul umbla pe la cucoane, dar nu era de-al casei, era chiar domnul comisar şi abia atunci tânărul a aflat că este contrabandist, că vinde țigări introduse clandestin în țară – fără taxe vamale şi impozit şi vînzarea tutunului era monopol de stat – dar devenise şi speculant că avea preț mai mare la pătrunjelul verde, decât la piață şi, cu două infracțini în cobiliță şi un flagrant cu domnul comisar, a ajuns la urgență, nu pentru tratat la spital, ci pentru a fi judecat la instanța de urgență şi, fiindcă era la prima infracțiune, ca tânăr cu speranțe de îndreptare, a luat numai doi ani inchisoare corecțională şi confiscarea mărfii – zarzavatul şi Regalele – dar beleaua devine dandana, că patronul zarzavatului şi furnizorul țigărilor vrea să fie despăgubiți, deja i-au oprit, unul simbria, celălalt garanția, dar, şi una, şi alta nu acoperă, în totalitate paguba, nici la patron, nici la contrabandist, aşa că, la eliberare îl aşteaptă datoria, nu datoria față de el, care-l privea direct, ci datoria față de alții pe care trebuie s-o plătească şi nu avea de unde, că era neam de calic, de-aia şi plecase de-acasă în lume, cu trenul şi trenul l-a lăsat la Constanța, că era capăt de linie – se oprea în mare – şi i-a plăcut oraşul şi marea era albastră, dar iarna era friguroasă, că sufla marea, mai ales la intersecții, acum nu mai suflă că i-a dat adăpost statul, – Ce mă fac eu?! - se vaită el, lasă că eşti tânăr şi în putere, tânăr vei fi şi la ieşire, dar cu mai puțină putere şi cu mai multă pricepere în viață şi o să te descurci mai bine ca înainte, îl liniştesc ceilalți că aşa a fost întotdeauna, este mai uşor să dăm sfaturi pentru alții, şi mai greu să aplicăm, adevărul este că un sfat primit, într-o situație de restrişte, aduce o alinare fără să îndepărteze o posibilă rezolvare şi de alinare avea nevoie tânărul, că până la eliberare mai era un deal şi vale, cum spune vorba bătrânească – dar nu îmbătrânită şi mereu proaspătă – şi el, V/D, avea nevoie de îmbărbătare, după chinul petrecut la carceră şi povara celor 4 ani de condamnare luat la „civil” şi nu se ştie cât la „militar”, că tocmai acum s-a găsit badea să arcuiască sprâncenele, să curme frăția cu el, când are nevoie de umărul moşului să-şi verse năduful, că ştie că nu-i nepăsător la necazurile lui, altfel nu avea grija sarsanalei şi nu-l trezea, îmbrâncindu-l cu atâta obidă, azi-dimineața, că cine se gândea că-i va fi sete de a găsit apă la venirea de la carceră? nu, îi pasă de el, dar şi-a pierdut încrederea şi, ca orice țăran temător, suflă şi în iaurt decât să se frigă cu ciorba şi ciorba este el, că prea se-ncurcă cu necazurile şi încrucişează drumurile cu autoritatea, cu Securitatea asta blestemată, ce afară nu te lasă liber, că omul liber îşi face de cap – aşa cum a făcut el „otrăvind” un mort – iar, după ce te aduce înăuntru, te sâcâie întruna, că omul, acum deținut, să-i înfunde pe ceilalți sau, cel puțin, să-l facă îndoielnic celorlalți – aşa cum a devenit el pentru moş, ca boțul de mămăligă cu brânză de burduf la mijloc, plăcut la mâncat, dar prea fierbinte pentru înghițit şi trebuie lăsat, boțul la răcit şi el la perpelit – până atunci, cu gândul la noaptea ce va veni, el era curios să afle ce mai ştie tânărul cobilițar, olteanul mai pe româneşte – din cele întâmplate afară, cunoscute prin plimbatul cobiliței şi tras cu ochiul – l-a atras cu un biscuite, lângă el, pe marginea patului şi a aflat că, înainte de a veni la Constanța, a fost să-şi încerce norocul la unchiul din partea mamei, care lucra ca impiegat de mişcare la gara Craiova şi de la el a aflat o grămadă din toate cele ce se petrec pe la oraş, în rândul domnilor, nu ca la prostul de țăran, că el căsca gura la ce-i spunea unchiul muerii lui şi tare se minuna de ce auzea şi-l mai întreba, când era nedumerit, şi pe badea – că aşa voia el să-i spun, uică nu voia, că nu suna frumos la oraş şi unchi nu-i plăcea că-l face prea bătrân – şi aşa a aflat că, la venirea ruşilor, şeful lui uică, şeful de gară, s-a trezit cu un soldat rus care i-a ordonat să arunce în aer liniile ferate de tranzit – aşa le spuneau ei la liniile care făcea legăturile între principalele oraşe – să nu poată nemții să se retragă, deşi nu mai era picior de neamț – militar activ, neluat prizioner – în preajmă, el s-a consultat cu şefii lui, la telefonul cu fir direct şi nu a vrut să execute ordinul, deşi rusul scosese revolverul la vedere, supărat, rusul pleacă, dar mai târziu, aude o bubuitură puternică şi un nor de praf a acoperit gara, era explozia făcută de dinamita pusă de ruşi sub liniile principale, dar, lucru curios, peste circa o lună de zile, citeşte în Scînteia că trupele germane, la retragerea din țară, au distrus căile ferate de tranzit din principalele oraşe ale țării, printre care era şi Craiova, dar nemții – a aflat de la unchi-său, care ştia de la şeful de gară – apucaseră să se retragă cu armamentul greu, iar cei care n-au reuşit să plece, au preferat să se predea armatei române, numai să nu fie prinşi de ruşi – de ce le-a fost frică n-au scăpat – că ruşii i-au luat cu forța din lagărele româneşti şi i-au trimis în Rusia, el parcă a spus altfel: – Siberia!, completează cineva, – Da, Siberia, confirmă olteanul; mai primesc câte un biscuite – erau adunați aproape toți din „cartier”, cu excepția neamțului/rus chemat la gardianul pe secție – şi se vorbea de faptul că multe din bunurile rechiziționate de armata rusă nu au fost considerate ca plată în contul despăgubirilor de război, zvon adus de contabil de la plimbarea de dimineață şi contestat de ceilalți, pe motiv că există o Comisie Aliată de Control care înregistrează colectările, discuție ce a declanşat intervenția olteanului, despre pățania şefului de la depoul CFR Craiova, – unul din cele mai mari depouri din sud-estul Europei – acuzat de lipsa a 16 locomotive de import, import Germania, erau lipsă, deoarece fuseseră predate de el, sub amenințarea că va fi împuşcat, unui detaşament rus, comandate de un maior care a cerut locomotivele de pe o lista ce purta ştampila Ministerului, erau toate de fabricație germană şi nota specifica să fie în stare de funcționare, obligîndu-i să la repare pe cele defecte, reparație ce a fost aprobată de un director din minister – care fusese epurat între timp – operațiune ce nu figura în evidențele Comisiei Aliate de Control – că „aliată” erau numai ruşii, fiindcă celelte țări se retrăseseră, iar românii nu contau – ca despăgubiri de război, deoarece fuseseră confiscate înainte de semnarea armistițiului şi au fost considerate pradă de război, norocul şefului de depou a fost că avea un fel de dovadă, scrisă de mână, în limba rusă, dar cu numărul unității militare, de la maiorul care a ordonat alcătuirea convoiul, cu destinația, aşa cum prevedea documentele întocmite de biroul de mişcare al gării Craiova, către o localitate din Rusia; bună ținere de minte are tânărul oltean, dar nu-şi terminase încă tolba ştirilor reținute de la unchiul său, impiegatul de mişcare care locuia în aceeaşi vilă cu şeful de gară, o vilă cu patru apartamente, proprietatea CFR-ului, deci, locuință de serviciu şi toate reuniunile de familie erau în prezența colegilor de serviciu, deci şi a sefului lor, de la care cunoştea multe dintre evenimentele perioadei de după armistițiu, mai ales că apartamentul şefului de gară a fost ocupat – avea apartamentul cel mai spațios – de un ofițer rus cu familia, cu doi copii, venită din Rusia şi impiegatul l-a primit pe şef în apartamentul lui, cedând două camere cu acces la dependințe şi două camere avea la vecinul din față, deci, trei familii în două apartamente, iar tânărul nostru s-a mutat într-o cămăruță de lângă magazia de bagaje, că ajunsese Craiova să fie sufocată de trupele şi familiile ofițerilor ruşi, – se pregătea întervenția împotriva „schismei iugoslave”, de scuturare a tutelei Moscovei – pentru copiii cărora se organizaseră şcoli de toate gradele, iar aprovizionarea oamenilor cu alimente suferea datorită nevoilor armatei ruse – „în mai 1945, s-a înființat Comisia de colectare care strângea din depozite şi magazine produsele alimentare, pentru a fi trimise în URSS” – iar chiriaşii ruşi au trimis acasă, în numai 14 zile, cinci pachete de alimente – rațiile lor erau mult mai mari decât cele fixate pentru populație şi aveau prioritate – nu se mai găseau nici alimentele date pe cartelă – şi el, oltenul, nu avea cartelă şi de-acasă înțărcase bălaia, de când cu cotele obligatorii – prețurile alimentelor erau foarte mari – motiv ce l-a determinat pe unchiul său să-l urce în tren, cu destinația Constanța, la un văr, bine „ancorat” – cum se lăudase vărul – în comerț – en-gros cu zarzavaturi şi legume, colectate de la țăranii care mai veneau să vândă la piață şi nu găseau tarabe, acaparate chiar de el – şi aşa a ajuns pe malul mării, unde se descurca destul de bine, dacă nu avea ghinionul cu țigările, de fapt era o afacere pe cinste, dar n-a ținut, s-a repezit, ca berbecul, cu capul înainte, numai din lăcomie, a vrut să aibă mai mulți clienți fără să-i cunoască cine sunt, cum făcea la început, când dădea țigări numai domnilor cunoscuți prin clientele vechi de încredere, nu ca atunci, l-a văzut că a ieşit de la o clientă cunoscută şi s-a repezit cu oferta şi domnul a fost de acord, apoi, după ce l-a văzut cu pachetul de țigări în mînă şi-a scos legitimația şi a chemat un polițist care l-a şi săltat, cu cobiliță cu tot, de-a ajuns la puşcărie! îi e ruşine de unchiul său că a făcut atâtea pentru el şi acum a aflat de boacăna cu contrabanda, că el l-a povățuit să nu se amestece în trebi – la negru, spunea el – ce nu sunt permise, dar nu l-a ascultat... şi ar fi continuat jelania olteanului, dar a venit bi-cetățeanul, cu o poveste trasă de păr, că Şeful l-a chemat să-l întrebe despre unul pe care nu l-a cunoscut niciodată şi nici nu l-a întâlnit, de care se interesa gardianul din tura de aseară, pentru a-l informa pe agentul de la contrainformații şi, deşi am spus că nu-l cunosc, a insistat până acum cu amănunte despre tip, de parcă vroia să mă convingă să confirm şi, astfel, să arate că şi-a dat tot interesul, dar am refuzat şi mi-a spus, de la obraz că asta o să mă coste! de fapt, avea dreptate, dar tipul respectiv era băgat până-n gât în afaceri dubioase şi nu voiam să fiu amestecat în ele şi V/D nu voia să se amestece, că ştia de proverbul cu amestecatul în tărâțe şi mâncatul porcilor, noroc că a sunat stingerea şi plantoanele au început urmărirea, că bi-ul începuse să spună despre afacerile tipului, aşa că s-au dus fiecare la patul său, el cu speranța că badea a prins ceva din discuțiile lor – că precis a fost numai ochi şi urechi la ce se întâmplă în „cartier” – şi nu-l va răbda inima să nu le „blagoslovească” cu vorba şi va ieşi din izolare... dar până atunci, să încerce un pui de somn.

Puiul deveni puicuță, că somnul se încinse şi prima trezire a fost abia după miezul nopții – patrula deja plantonul din tura a doua – când aude şoapta răguşită a moşului, ca de obicei după un oftat, urmat de o învinovățire: – Nu te-astâmperi mata, şi-o să dai de dracu! – Da’ ce-am mai făcut, bade?, întrebare de apărare, fiindcă ştiam la ce se referă şi el continuă cu mustrarea că nu mă liniştesc şi aplec urechea la toate balivernele unora sau altora, că avea dreptate agentul să-i bată pentru că şi lui îi vine să-l pocnească, câteodată, văzând că dă ascultare tuturora, de parcă este duhovnicul lor şi ei se spovedesc, ei sunt în stare să mintă chiar acolo, sub privirea Domnului, dar aici, unde vor să pară mai interesanți, să fie luați în seamă sau chiar sunt puşi să-l ispitească şi scornesc numai bazaconii şi el le dă ascultare, că apoi îl ascultă alții pe el, să cadă vinovat de născocirile tuturor mincinoşilor că asta suntem aici, o adunătură de păgubiți, ce ne dăm mari deştepți, dar ursita ne-a fost împotrivă,... şi ar mai fi continuat dacă nu-l provocam cu noutăți aduse tocmai din Craiova despre nelegiuirile armatei ruse şi, el care mă acuza pe mine că sunt prea credul, mă îndeamnă să încep, că mai trebuie să şi dormim, ca după ce i-am spus tot ce auzisem de la oltean, să-i blesteme pe muscali, rugându-l pe Domnul să nu le ierte grozăviile la care s-au dedat în țară, că avea dreptate Neculai să-i învinovățească de crimele făcute cu români, după cotropirea Basarabiei, zicea că deportările au început cam în iunie ’41, la miez de noapte, grupuri de soldați comandați de un agent NKVD, conduşi de denunțător – căci participa la împărțirea lucrurilor de valoare ale familiei – au arestat zeci de mii de oameni, despărțind familiile în trei părți: capii de familie, buni de muncă, tinerii de la 19 ani şi femeile cu bătrânii şi copiii separat, apoi erau urcați în vagoane de marfă, pe care scriau că sunt „muncitori români care au fugit din România de sub jugul boierilor”, fără mâncare, fără apă – 200 ml. în gări – fără să le asigure nevoile simple, zilnice, de se stingeau de boli şi lipsuri, cei morți erau îngropați pe câmp, mergeau aşa săptămâni şi cei care rezistau, ajungeau, zicea el, în republicele sovietice îndepărtate, a zis el numele, dar nu le-am reținut, în lagăre din pădurile Siberiei de unde unii au fugit în timpul războiului – că în depărtarea aia n-au ajuns luptele – şi-au ajuns în țară şi iarăşi a trebuit să-i rup şirul vorbelor, deşi erau lucruri de necrezut cele povestite de el, că tot el a spus că mai trebuie şi să dormim, l-a beştelit că la alții rămâne cu gura căscată ascultându-i şi la el îl apucă somnul, dar tot el îi dă dreptete, se sfădesc unul cu altul dar, în curând, îi aude răsuflarea şuierătoare, semn cunoscut că somnul l-a cuprins, nu şi pe V/D, năpădit de sentimente potrivnice, de liniştire că badea nu l-a uitat şi de nelinişte ca judecata la instanțele militare să nu fie mai rea decât cea pe care o are, dar îşi aminteşte vocea soției, de la vorbitor, cum îl asigura ea că va fi mai bine, vocea ce i-a sunat în urechi atât de plăcut, că a simțit uşurarea dinaintea somnului... dar şi somnul a coborât, cu bezna lui, peste grijile tuturora.

Grjile tuturor sunt doar amânate de bezna somnului, amânate cu o noapte, o noapte de plăsmuiri, coşmaruri sau reverii, de amplificare sau de atenuare a stărilor anterioare somnului, nu şi la V/D, trezit în deşteptare dimineții cu aceeaşi îndoială avută la culcare, cu satisfacția că badea a ridicat cortina neîncrederii, aceeaşi teamă cu viitoare judecată, veşnica preocupare învăluită de grija viețuirii în puşcărie, ca sâcâitoarea deşteptare matinală, ca ziua searbădă ce va urma, cu acelaşi program anost ce provoacă comportamente aberante, program al reeducării lipsit de perspectiva acesteia – căci şi afară îl urmăreşte cam acelaşi program: programul dictaturii proletare – scopul imediat fiind supunerea, acceptarea a ceea ce se oferă, eliberarea fără liberare, înjosire fără răzbunare, stare generatoare de îndârjirea firii împotriva a ce este, dar şi împotriva a ceea ce va fi, închistarea sufletului de care trebuie să se lepede, pentru a-şi regăsi scopul viețuirii în vremile de acum şi ce poate fi mai cinstit, decât continuarea a ceea ce a început?! oricât de jos a pornit şi oricât de întârziat ar fi rămas, este hotărât să nu abandoneze iscodirile, pe deplin potrivite sentimentelor sale, sentimente purtate cu el la plimbare, că nu le poate lepăda când i se năzare, dar acum trebuie să urmeze regulile ce i se ordonă – când va reuşi să-şi facă propriile reguli? – şi în fața lui se plimbă oltenaşul şi ceva îi spunea că tinerelul are multe taine pe care le zăvoreşte cu pricepere, nu-l va forța să le spună, ci doar completări la cele spuse, îi şopteşte întrebarea referitoare la venirea ruşilor în locurile de unde este, iar acesta, de parcă îndemnul întrebării îl aştepta, cu vorbe şoptite începe povestirea despre ce-a pățit nea Vasile din deal, cu rechizițiile cailor de la căruță, cai tineri, voinici, abia cumpărați, pe care i-a ascuns în beciul de vară şi căruța tot i-a luat-o, dar nu a avut norocul asta şi tuşa Tinca a lui Grigore cu vaca, căci la ei, scara la beci era cu trepte de scândură veche care a cedat la greutatea vitei şi a venit de-a-mboulea de şi-a rupt un picior, fiind obligată s-o tăie şi carnea să ajungă la popota ruşilor, că tocmai venise cu confiscarea vitelor din grajduri, pe unii îi dezbrăcau de hainele mai arătoase, dacă aveau imprudența să aibă ceasuri la mână, le smugeau de se rupea cureaua, că şi la ei era cu cine apuca primul, aşa cum a pățit şi învățătorul din satul lui, săvârşeau orgii de alcoolici nestăviliți, înghițeau tot ce-i îmbătau, cum au făcut la şcoala nr. 1 – că acum, şcolile nu mai poartă nume, ci numere – unde au spart borcanelele cu animale la conservat din laboratoare şi au băut spirtul, până şi parfumurile din drogherii, spune unchiu’, le beau, femeile erau îngrozite şi, pentru a scăpa neatacate, îşi murdăreau fața cu funingine şi se îmbrăcau cu zdrențe, dar tot nu scăpau dacă se iveau în fața lor, cum a pățit baba Floarea, văduva fostului văcar, ce mătura seara în bătătură – că, spunea ea, cine să râvnească la vârsta ei? şi-a râvnit – că s-a trezit cu o şleahtă de ruşi beți, au legat-o la gură şi au târât-o în tindă, trîntind-o pe măsuța aia joasă, măsuță ce a cedat sub greutatea violatorilor, dar ce conta pentru ei! au continuat pe podeaua de pământ şi, după ce şi-au făcut mendrele, au plecat lăsând un bidonaş cu gaz şi baba leşinată, s-a dus noru-sa la comandant, dar nu le-a dat ruşilor de urmă, motivând că au fost din altă localitate; erau ahtiați după femei, ca nişte țapi înfierbântați, umblau grupuri de soldați înarmați, beți şi trăgeau fără niciun motiv, aşa cum s-a întâmplat ofițerului rus încartiruit la şeful de gară, care a ieşit la geam să liniştească un grup de soldați turbulenți şi s-a trezit că îi trece un glonț pe lîngă cap de s-a înfipt în giurgiuveaua geamului; jefuiau populația pe stradă, chiar militarii români aveau de suferit, ofițerilor le luau uniformele, sub amenințarea armelor, că a fost o perioadă când ostaşii români nu aveau voie să umble înarmați, iar poliția şi jandarmeria au fost dezarmate, le luau lucrurile de valoare, înclusiv îmbrăcămintea mai deosebită, jinduiau după ceasuri şi poşete, mai rău decât copiii după acadele, autoritățile militare, chiar ale lor, nu-i putea stâpâni, ajungînd şi la schimburi de focuri, era cât pe ce să i-a „foc”, în toiul discuțiilor, nu au fost atenți, că ajunsesem în dreptul gardianului şi şoapta lui devenise cam sonoră, noroc cu fluierul gardianului pentru formarea grupei ce urma la spălător şi urmau chiar ei, aşa că au intrat şi, la ieşire, s-au întâlnit din nou, mai aveau cam trei ture de făcut, astfel că olteanul continuă cu povestirea despre lipsa de alimente ce bântuise oraşul, era în vizită la unchiul său, venise cu o boccea de făină, una de mălai şi o bucată de brânză, uscată, de capră şi, ca de obicei, voia zahăr, ulei şi gaz – gaz lampant, pentru luminat – dar s-a mulțumit numai cu uleiul, luat de la unul din tren, pe 10 cutii de chibrituri, că tuşa s-a plâns, mi-a spus că din anul trecut, din octombrie, s-au introdus cartele pentru carne şi produse de carne, anul asta, erau în ’45, se dă pe cartelă pâinea, zilnic, iar, zahărul, uleiul şi alte produse, se dau lunar, dar erau zile cînd nu se distribuiau, unchiul, care ştia de la şeful de gară, motiva lipsa alimentelor pe obligațiile luate prin Convenția de Armistițiu, şi ca să facă haz de necaz, mi-a spus nişte versuri, aduse de un însoțitor de tren, un cunoscut din Timişoara reținute de el aproape în întregime: „Pleacă trenul încărcat / Cu făină din Banat / Încărcat cu grâu, cu boabe / Pentru ruşii rupți de foame”, dar mai târziu, se ducea des la oraş, în ’46-’47, rația de pâine scăzuse de la 300 gr., la 200 gr. Şi, apoi, la 100 gr., dar prețurile creşteau, lunea şi joia nu se distribuia pâine, iar restaurantele serveau numai mămăligă şi turtoi – mălăiaş, pâine de mălai la cuptor era o noua specialitate în bucătăria zilei – tinerelul avea o minte foarte bogată, ceea ce îi întărea bănuiala V/D că va mai afla multe, aşa că aranjă cu el să se întâlnească şi la plimbările următoare şi să evite discuțiile la paturi, că nu toți sunt de încredere, acum, s-au grupat pentru intrarea în cameră, evitând să se alăture lui, arzând de nerăbdare să-l prindă pe moşu’ să-i spună şi lui ?tiri de la oraş, chiar dacă din alt județ decât al lui şi timpul trecea mai greu, că se ocoleau discuțiile în grup, de frica informatorilor, nu se ştia care dintre ei este „omul” securistului, dar şi de pățaniile lor se cam săturaseră, acum voia mai multe ştiri din țară – dacă de acasă nu putea să aibă – de când se află închis, vrea să afle tot mai mult din ce se petrece afară, curiozitate ce nu o avea în libertate, că ziarul îl citea când îl apuca, furat de treburi şi griji – când ursita îl trăgea spre năsăbuințe, cum fusese cu „otrava” musca şi demnitarul – mai mult ca fapt divers, nu ce facea stăpânirea, ca acum, dornic să ştie evenimentele ce au loc, cu toate că nu ia parte la ele, dacă le afla, parcă ar fi participat şi el la desfăşurarea lor, dar îi şi umplea timpul, îi da o preocupare ce-l abătea de la necazurile personale şi de-aia ține la relațiile cu moşu’, care îi aduce veşti de pe meleaguri pierdute în cîmpia dobrogeană şi cu tânărul oltean, cu noutățile lui, de la un alt capăt de țară, şi unele, şi altele privesc vremile noastre tulburi, de prefaceri promițătoare şi realități îngrozitoare şi setea de a şti despre ele nu este teama de a nu le afla, ci teama pierderii noutăților despre îndreptarea vremilor, chiar dacă eşti sub ele, căci a şti mai înainte de întruparea lor dă viață nădejdilor, dar şi bucuriilor, oleacă mai devreme, că speranța moare odată cu omul, dar şi omul se sfârşeşte, nu mai poate trăi, atunci când pierde orice nădejde, cam pe acolo se scăldau gândurile, intrând pe automat cu masa de seară, aşteptarea stingerii, că parcă toate oasele îl dor, oare e semn de ploaie? asta înseamnă că se înăspreşte frigul şi, vorba machidonului, haine groase nu le-a dat voie să primească, soba n-au instalat-o şi să doarmă cu altul în pat dă naştere la bănuieli – bănuielile în care a intrat şi profesorul – şi asta mai lipsea, se face covrig pentru a se încălzi, ştie că moşu’ abia la a doua dormire îi vine vorba, se căzneşte să înceapă primul somn, iată-l că vine cu respirația sacadată şi uşor şuierătoare.

Se pare că primul somn a fost mai lung decât al moşului, că se simte zguduit de umărul stâng şi şoapta răguşită întrebându-l dacă doarme, el îl bate cu mâna pe umăr, întorcându-se cu fața în sus, ca semn că este trezit: – Iacă, bade, ăsta-s! unde m-ai lăsat aseară, acolo am rămas, – Te văz, dar nu te aud. Nu te-a furat somnul deloc ? Ai mai ciulit urechile la minciunile din târg? - îl tachină ca să-l zgârme; şi, pe acelaşi ton, de şagă, îi dă de înțeles că somnul l-a furat, dar nu l-a luat şi, de auzit, nu am auzit mai multe scorniri decât mintea lui poate să născocească şi minciunile altora sunt tot atât de interesante ca şi ale lui, că, de fapt, se pare că pentru unii, viața este o mare minciună, aşa că omul nu este mai mincinos decât viața pe care o duce şi, dacă a văzut moşu’ că a dat pe panta vorbăriei fără cap şi coadă şi nu se mai stăvileşte, scoase un – Oooooo!, ca atunci când vrei să opreşti boii din mers, de i-a tăiat elanul chibzuirilor în miez de noapte, obligându-l să se adune şi s-a adunat povestind despre venirea ruşilor, în variantă oltenească, dar se pare că şi pe la ei au ajuns cei care au fost pe meleagurile noastre sau toți sunt o apă şi-un pământ, că tot bețiile i-au însoțit, tot de jafuri s-au ținut şi tot după femei au alergat, de parcă comunismul i-a lipsit de cele mai elementare plăceri şi acuma au găsit ocazia de a-şi dezlănțui firea, fire stăpânită până atunci de mânia proletară, dar moşu’ vrea să mă contrazică cu exemple din timpul trecerii muscalilor pe vremea moşilor lui, parcă pe atunci era mai multă cumpătare în purtare, ascultau de ordinul comandanților, ceea ce nu se poate spune despre purtarea lor în perioada primului război mondial, era concentrat şi a luptat pe frontul de la Cocargea, împotriva trupelor germano-bulgare şi, deşi învinse de trupele noastre, n-au putut fi urmărite, deoarece trupele ruseşti nu voiau să lupte, şi-au lăsat muniția în casele coloniştilor germani din Cobadin, spunând că „nu mai au poftă de război”, chiar generalul lor i-a amenințat cu tunurile şi mitraliere – generalul rus Zaharoff ordona, la 30 octombrie 1916: „Poruncesc - Fuga ruşinoasă să înceteze numaidecât... Am luat măsuri ca mitralierele şi tunurile să tragă în fugari. Ofițerii care nu-şi vor face datoria vor fi trimişi înaintea Curții Marțiale”; se poate spune că în Dobrogea trupele germano-bulgaro-turce, conduse de generalul von Mackensen, au fost oprite pe linia Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla, dar nu s-a continuat înaintarea, datorită delăsării trupelor ruseşti, care erau singurii aliați cu trupe alături de noi, păcat că intrase răzmerița între ei, de a trebuit ca două divizii româneşti să plece pentru apărarea Carpaților şi numai jaful şi blestemățiile trupelor bulgare au fost mai rele decât ale ruşilor de acum, lumea era înspăimântată de cruzimea soldaților bugari, case arse, femei, fete şi băieți necinstiți, bătrâni şi tineri schingiuți şi omorâți, muzee arse şi jefuite, toată averea refugiaților jefuită şi ce nu se putea lua, era spart sau dat pradă focului, satul nostru n-a scăpat de foc ca pedeapsă că sătenii luaseră calea pribegiei, iar cei rămaşi s-au ascuns în pădurea Lespezi, familia nostră a ajuns la Eschibaba, la baciul Grigore, acolo au ajuns numai trupe germane şi austro-ungare şi, afară de rechiziționări, nu au urgisit deloc populația, dar, în satul Nastradin, la o aruncătură de băț de Valea Rea, din aceeaşi comună, românii nu au fugit că unii o rupeau pe bulgăreşte, însă a fost prăpăd, niciunul nu a scăpat, dacă nu erau tătari, restul sătenilor au fost luați la săpat tranşee, mânați la muncă, cu patul armei şi cravaşele, de către ofițerii bulgari, iar cei care cădeau erau împuşcați, femeile violate chiar în şcoala satului, pe băncile clasei – erau bănci comune, pentru mai mulți copii – unde se deschisese un fel de bordel, până şi băieții tineri erau agresați, la Constanța, au jefuit casele celor evacuați şi au dărâmat, din răzbunare, statuia lui Ovidiu, batjocorind-o – au fost opriți de nemți, care au repus statuia pe soclu – şi noi nu înțelegeam de ce se purtau aşa rău cu noi, că nouă, soldaților, ne povestise comandantul de companie, că ei şi-au întemeiat statul bulgar cu sprijinul României, care a găzduit comitetele bulgăreşti de independență şi, prin războiul din 1878, unde luptase şi tatal lui, de a primit apoi pământul asta de-l are şi el, a fost război cu mari jertfe în luptele de la Plevna, pentru liberarea pământului bulgăresc, dar s-au purtat mai rău ca năvălitorii tătari, mai ales în perioada când au administrat singuri sudul Dobrogei, ne poartă pică, ne spune comandantul, că le-am luat Cadrilaterul – poate aveau dreptate, dacă nu ținem cont că teritoriul făcea parte din Dobrogea, pe vremea când era la turci, dar parcă ei voiau să ia de la Sârbi pământ? – dar şi că Dobrogea trebuia să fie a lor, pentru că a facut parte, acum aproape 1000 de ani, din timpul Țaratului lui Petru şi Asan – reținuse numele fiindcă era turcesc şi suna frumos, spunea el – ce au întemeiat un imperiu român, el spunea altfel, ceva cu v... scormonea în minte, vlah, valah, cam aşa spune ofițerul – bulgar – deşi cei doi era români, valahi cum spune istoria, ei îi considerau bulgari şi, aici, nu aveau dreptate – dar era un motiv de înrăire a relațiilor între vecini, în pauza făcută se vâră V/D, că era să-l apuce somnul numai ascultând, cu observația că ei sunt de neam slav şi, de-aia, ruşii nu luptau împotriva lor, că erau din acelaşi neam cu ei, ne consideră pe noi nişte neaveniți între popoarele lor, deşi noi eram aici când au venit ei, dar moşu’ mai oftează de două ori, două oftaturi scurte ca o răsuflare obosită şi continuă – de parcă nu l-a auzit ce-a spus – cu cele auzite de la căpitanul de grăniceri – care a stat la el după terminarea războiului, nu a spus ce misiune avea, dar suspecta neaveniții din zonă – că era vorba tot despre trădarea ruşilor, exact când, în vara anului 1917, trebuia începută ofensiva împotriva nemților, la Nămoloasa, după o pregătire de artilerie cruntă, ce a durat aproape o lună de zile, spunea căpitanul – a zis şi zilele, dar nu a reținut moşu’ – a venit ordinul către trupele ruseşti să înceteze orice luptă şi ofensiva n-a mai avut loc, – O pacoste pe neamul nostru, ruşii aştia! îşi vărsă năduful ultima vorbă a moşului, vorbă de încheiere a istoriei şi a istorisirii, însoțită de sucirea cu spatele la ascultător, obligândul pe V/D să nu facă comentarii, deşi el se pregătea să-l întrebe despre războiul care ne-a adus Cadrilaterul, de i-am făcut duşmani de moarte pe vecinii noştri bulgari, nu mai avea pe cine şi avea dreptate că mai trebuie să doarmă, uşor de spus când vine somnul peste tine, dar ce te faci cînd l-ai alungat şi-l vrei înapoi? şi, năzuros cum e, te perpeleşte de nu-ți găseşti partea şi el se perpelea ...ca prin vis se vede acasă şi ştie că are aproape 8 ani şi nu avea voie să intre în camera unde zăcea taică-su venit de pe frontul din Bulgaria cu o boală de-aia care se ia, târziu a aflat că era bolnav de holeră, boală luată de pe frontul din jurul Sofiei, capitala Bulgariei, mobilizat în războiul din 1913, război în care morții au fost doar datorită holerei, că bulgarii au cerut pace, tatal lui a scăpat, fiind internat într-un spital din Brăila şi aşa a aflat răspunsul la întrebarea căreia vroia să-i răspundă mosul: Cadrilaterul a fost alipit României în urma unui război în care a învins holera, au pierdut cei care au murit şi au câştigat românii. Ce? ura de moarte a bulgarilor.

La plimbare, nu a reuşit să fie lângă oltenaş, deşi din cameră plecaseră împreună, deoarece la ieşire i-a despărțit un grup compact ce s-a bulucit să prindă spălatorul mai repede şi, până a reuşit să vadă unde se află, simte în ceafă răsuflarea unuia din spate însoțită de şuvoiul vorbelor şoptite ce năvăleau ca vinul prin cepul scos a butoiului, semn că îi erau destinate mai demult şi acuma a găsit prilejul să le spună, şuvoi cu o pauză de răsuflare între introducere, ce voia să spună că nu este nevoie să se cunoască – nu mai văzut, nu mai cunoscut – şi, prin tonul apăsat, ca nu cumva să întoarcă privirea spre el – căci ochii care nu se văd nu ştii ce culoare au – şi, între ştirea propriu-zisă, ce conținea avertizarea de fereală față de oltean, că era din sat cu el şi îl cunoaştea de zurbagiu, că în ’42 era urmărit ca legionar, dar a scăpat fugind la Craiova, la unchiul său şi, după venirea ruşilor, era să fie împuşcat, dar l-a scăpat şeful de post, arestându-l, era neam cu tac’-su, s-a înrolat în brigăzile patriotice de la Salva-Vişeu, să i se piardă urma, deci nu poate fi de încredere şi să se ferească să nu intre la belea, el a observat că este om serios şi a aflat de ce este condamnat, de-aceea a ținut să-l ferească de încurcături şi, după o nouă pauză gâfâită, îi spune că oltenului era de-a lui Şorcalu, – V/D spune că îl ştie de..., urmează o tăcere, se pare că persoana este derutată, se aude o plesnitură ca o palmă lovită peste frunte, un: – Asta e ! numele unchiului după mamă! escrocul!, vrea să-i mulțumească, dar cel din spate îl întreabă, pe o voce necunoscută, despre ce este vorba?, ceea ce însemna că tipul îşi schimbase locul în cerc, de ce se ferea oare? cele auzite îl pun pe gânduri tot atât de mult, încât îi stârneşte şi mai mult curiozitatea despre tânăr, – tânăr, tânăr, dar cu multe-n spate – şi, cum îi este obiceiul, nesăbuit ca unul ce nu şi-a şters caşul de la gură, nu rezistă ispitei de a afla mai multe, îl caută din ochi, dar, după ce îl află, se răzgândeşte făcându-şi socoteala că este urmărit de cel cu avertizarea şi băgat în aceeaşi oală, de fapt nici nu mai avea timp, că s-a terminat plimbarea şi acum se grupează pentru intrarea în cameră, ocazie de a se afla lângă oltenaş, care i se scuză că nu a reuşit să se întâlnească în rând, dar a observat că avea un tip în spatele, întrebându-l dacă a vorbit cumva cu el? parcă îi era cunoscut şi nu ştia de unde să-l ia şi, la răspunsul său – micinos din prudență – negativ şi întrebarea cum arăta, să i-l descrie ca un tip la 60 de ani, chel complet, de statură ca a lui, dar mai vânjos, maroniu la față, parcă ar fi pălit de flăcări, ridică capul cu privirea undeva departe şi exclamă: – Da! ăsta e! brutarul din sat. Nu ştiam c-a ajuns şi el aici..., angajându-se să-l caute pentru a-l întreba de „sănătate” şi nu a mai continuat cu descrierea tipului, de parcă recunoaştera persoanei îl scutea să termine ceea ce începuse sau că orice tânăr cu mintea împrăştiată nu ținea cont de asemenea amănunte şi continuă să-i spună că data viitoare va face pe dracu’-n şapte să stea unul lângă altul la plimbare, a văzut că-l interesează ce se mai întâmplă în țară şi el mai ştie câte ceva, că este el tânăr, dar e umblat şi mai ştie şi de la cei cu care s-a întâlnit şi, slavă Domnului, dacă el nu a întâlnit o grămadă de oameni, apoi cine să fie ăla?, şi-ar mai fi continuat, dar au ajuns la paturi şi acolo au fost luați în primire de ceilalți, fiecare cu câte un zvon pe limbă, dar el s-a făcut că este obosit, de fapt, avea în minte amenințarea agentului şi nu voia să ia parte la discuții, doar sta pe marginea patului făcându-şi de lucru cu sarsanalele, dar, din frânturile de vorbe ce-i ajung la urechi, află despre percheziția corporală ce a avut loc la camera vecină, cu ieşirea în aceeaşi curte, cei de lângă uşa au auzit ordinele gardienilor şi a confirmat şi Şeful, înseamnă, gândea el, că le vine şi lor rândul, îl auzea pe machidon, care avusese vorbitor, că l-a anunțat aprobarea recursului făcut de avocați şi unchiul lui, fostul prefect, i-a transmis asigurări că i se va reduce pedeapsa, veste ce parcă i-a dat şi lui nădejde, că şi acțiunea de recurs făcută de avocată, angajată de ai săi, va fi o reuşită, nădejde ce i s-a mai domolit însă când a auzit cum se plângea contabilul de refuzul preşedintelui de a-l ajuta şi nu speră că la recurs va obține reducere de pedeapsă, mai ales cum circulă zvonul că se vor înăspri condamnările pentru infracțiunile economice, comisionarul era cam tăcut, nu prea primise veşti bune la ultimul vorbitor, numai cei doi tineri păreau mai nepăsători, stăteau pe paturile de sus şi mizau, în tăcere, pe câte o țigară, la jocul cu degetele, țigară căştigată de cel care reuşea să deschidă, un numar de degete identic cu celălalt, după ce, prin tragere la sorți, se alegea cine decide la prima lansare numarul de degete şi ordinea se schimba dacă partenerul reuşea să lanseze acelaşi număr de degete ca adversarul, după gramada de țigări strânse de oltean, şi încrâncenarea în care lansa degetele adversarul, olteanul era în câştig, ceea ce îl bucura, nu ştia de ce, dar voia să câştige oltenaşul, era respingerea? celuilalt pe motiv că era străin de neam, ca dovadă a unui patriotism supt odată cu laptele mamei – acuzație aduse de popoarele vecine românilor, ei spun naționalişti – sau faptul că îl ştia de un fel de escroc?! Se pare că a dat în mintea lui moş Dancu, după ce îl cam lăsase puterile, care, pentru fiecare, avea câte o mustrare de îndreptare, mânată de impulsuri ce nu le mai putea stăpâni, dovedind vorba că a dat în mintea copiilor, nu că şi-a pierdut judecata, ci că nu-şi poate stăpâni pornirile de moment şi, ca şi copiii care nu cunosc ipocrizia, spun tot ce simt, aşa şi el, acum, se lasă condus de o antipatie aproape instinctivă, ceea ce nu e bine în situația lui, când trebuie să se facă frate şi cu dracu’ până trece puntea... puşcăriei şi, după ce a trecut puntea, poate să facă mofturi în privința persoanelor pe care vrea să le cunoască şi să aibă de-a face cu ele, până atunci însă mai va, şi-şi face înventarul lucrurilor din sarsanale şi constată că s-au împuținat, agață trăistuțele deasupra, între paturi, şi ia poziția regulamentară, la marginea patului, cu mâinele în poală, ochi îndreptați spre nicăieri şi mintea îndreptată în toate părțile, că d-aia nu-i place când rămâne numai cu ale lui, ale lui întotdeauna sunt şui, parcă făcute să fugi de ele, dar nu poți fugi de tinichelele ce ți le-a atârnat soarta de fund, de ele nu scapă nici mort, cum spune tuşa Lucreția despre unul care o făcuse boacănă, căci fusese prins de nevastă-sa cu ibovnica în pătul şi, drăcoaică, – era tare afurisită, pe cât de rea, pe atât de pocită – i-a fugărit, cu furca de fier, în fundul gol, tocmai pe uliță, de i-a văzut tot satul, ba au auzit şi satele din jur, de nu mai putea ieşi omul din casă de ruşine şi a aranjat cu un văr, colonel la centrul de recrutare, să-l concentreze o perioadă să mai uite lumea de el şi aşa zgripțuroaica i-a agățat bărbatului tinicheaua de fund, dar nici ea nu se simțea prea bine, că acuma ştia şi ea, şi satul că este înşelată de bărbat, până atunci ştia numai satul şi ea nu suferea atât, mai ales că el o lăsase tocmai cînd erau treburi mai multe în ogradă şi la câmp şi-o luase razna, la armată, aşa şi el, a luat-o razna cu vorba nepotrivită, în vremuri şi mai nepotrivite, de l-a luat razna la puşcărie, pentru că a înşelat, nu nevasta, ci prietenia dintre două popoare, Sovietic – un popor nou, prin asuprirea vechilor popoare – şi Român – un popor vechi ce trebuia să devină nou, prin asuprire – şi nu a aflat niciodată V/D cum a devenit poporul lui, după o jumătate de secol de asuprire şi ar fi fost uluit de performanța noului român mioritic ahtiat după un Tătuc omnipotent, într-un stat filantrop care nu cere, ci numai dăruieşte, daruri la care se adaugă ce poate fiecare să ia, căci fiecăruia după nevoi şi nevoile cresc odată cu funcția şi funcția în raport cu treapta nomenclaturii partidului – treapta de sus devine Luceafărul națiunii – cu cât este mai sus, cu atât nevoile devin privilegii şi creşterea privilegiilor devine un cult, cultul personalitătii că nu există decât un Brav Conducător şi acela este al nostru şi, când am scăpat de-al Nostru, am fost năpădiți de-ai Lor, urmaşii nomenclaturii civile şi militare, cu inimile irigate de sânge securist şi pofte de „rechini” capitalişti, de-au acaparat economia şi au introdus democrația originală mioritic-comunistă.

Mioriticul oltean s-a ținut de cuvânt şi, deşi nu l-a văzut la ieşire din cameră – mereu la ieşire, apare ultimul, parcă ar schimba traseul pe parcurs, prelungindu-l prin locuri tainice – era la plimbare în fața V/D, care, după ce îl tachinează, în glumă, de parolist, primeşte un răspuns țanțoş, prin care dă de înțeles că un oltean îşi respectă totdeauna! cuvântul, parcă data trecută nu a fost tot el, acum, cu introducerea făcută şi timpul aflat la dispozitie, limitat la durata plimbării, îi spune că l-ar interesa dacă pe acolo, pe la ei, s-a auzit de opoziție armată împotriva noii ordini din țară, la care primeşte un: – Ohohoo! de parcă era vorba de armate nu de grupuri, răspuns urmat de rugămintea să facă schimb de locuri, că se aude mai bine dacă vorbeşte de dinapoia lui, fac schimbarea cu ochii la gardian, era cu spatele la ei şi oltenaşul începe cele auzite pe la ei, prin sat, dar şi de la unchiul din Craiova – de-acum cunoscut din povestirile anterioare – despre unul Trocan, avea tătăl fugit în munți, unde se alăturase grupului generalului Carlaonț, care a avut nesăbuința să atace postul de jandarmi, să-i dezarmeze şi să-şi elibereze mama, luată la anchetă şi torturată pentru a-l denunța pe bărbatu-său, apoi să fugă, luându-i şefului de post pistolul şi, din sertarul mesei, cartuşiera cu munitie, în pădurea de la Zegujani – unde a dat de frații Popescu – plutonerul, după ei cu potera de jandarmi, chemase şi o companie de polițişti, conduşi de doi securişti şi, pentru a scăpa de împresurare, se retrag în codrii de la Ohaba, la stâna familiei Copilu – unde erau numai nevasta şi copiii, baciul era plecat la oraş cu brânza, iar ciobanii, cu oile la păşunat – dar şi acolo li s-a luat urma, fiind obligați să se retragă în pădurile comunei Noapteşi, de unde reuşeşte să facă legătura cu gruparea de militari ai generalului Carlaonț, acolo s-a întâlnit şi cu tatăl său, că li s-a pierdut urma de către poteră, dar şi el nu mai aflase nimic; mai are una, acuma să se țină tare, că nici el nu credea când a auzit prima dată ştirea, dar i-a mai fost confirmată de la un consătean, chiar aici, la Constanța, despre grupare ce au organizat – asta a aflat-o, întâia dată, încă de la Craiova, de la unchiul său – primul atentat în care trebuia să fie împuşcat Gheorghiu-Dej, atentat programat pe data 6 martie ’48, când era prevăzut să vină la inaugurarea punerii în funcțiune a Depoului CFR din Craiova – „cel mai mare depou din Sud-estul european” – să țină o cuvântare în Piața Prefecturii Dolj, atentat ce nu a avut loc, deoarece secretarul general al PCR nu a mai venit, deşi a fost mare aglomerare de trupe în oraş, aduse din tot județul pentru a pregăti vizita anunțată şi, se pare, nu este prea sigur, că tot gruparea Carlaonț era organizatoarea atentatului; tot din auzite, aflase şi de grupul armat din munții Arnota, din Vâlcea, dar, de la plecarea lui din Oltenia nu mai ştie mare lucru, de fapt, despre ultimul grup a aflat de la un consătean întâlnit la tranzitul închisorii şi acuma, după ce i-a spus ce ştia şi a văzut câte ştia, era curios, să ştie şi el, de ce îl interesau asemenea ştiri, obligându-l astfel să mărturisească că auzise despre grupurile de partizani din munții Babadagului şi voia să cunoască dacă şi în țară mai erau organizate astfel de rezistențe şi, pus pe vorbe, uită că era un secret aflat de la brutar şi, prin întrebare se dă de gol, iar o nesăbuință! chiar dacă nu o belea: – Dar cum a fost cu viața în salopetă albastră? La Salva-Vişeu parcă ai fost, nu? – Da, confirmă el, după o uşoară oprire în mers de era, ca să nu-l calce cel din spate şi, după ce şi-a cerut scuze, tot nedumerit de întrebarea pusă, să iscodească: – De unde ştii, mata? Precis ai stat de vorbă cu brutarul. V/D a negat cu jumătate de gură, că numai pe jumătate nu mințea, partea ce se referea la cunoştința cu brutarul şi că nu a vorbit, că el nu întorsese capul să-l vadă, ci doar ascultase ce spune ăla de-i zicea el brutar, nu l-a convins pe oltenaş, căci acesta continuă cu o întrebare care conținea şi răspunsul: – Înseamnă că ți-a spus şi altceva despre mine? Sunt sigur! Şi, la observația că sunt lucruri care nu se spun, prea periculoase pentru a fi repetate, din care rezultă cu nu le dă importanță, că şi el are băiatul la şantierul Bumbeşti-Livezeni şi este curios cum este în tabără, tânărul se mai linişteşte şi povesteşte cum a ajuns la brigăzile patriotice, că şi aşa vroia să i se piardă urma, înscriindu-se pe listele UTC, devenită de câteva luni UTM – veniseră cei de la organizația comunală – pentru recrutare de tineri voluntari, cu destinația şantierul de la Salva-Vişeu, undeva în Maramureş, fără prea multă verificare a originii, a semnat o adeziune de înscriere în organizația UTM – era obligatoriu să fie membru – şi, după o călătorie de două zile cu trenul – a plecat din Craiova şi, ataşând în fiecare gara reşedință de județ câte unul sau două vagoane pline cu voluntari, au ajuns la destinație, unde încă se construiau baraci pentru brigadieri, au fost cazați, seara deja au fost organizați pe brigăzi şi, a doua zi, au primit salopete albastre odată cu câte o unealtă – lopată, sapă, târnacop – erau brigada 6 de săpători, dar nu a rezistat mai mult de cele 3 luni obligatorii, era ca la armată, cu apel în fiecare intrare pe şantier, raportul şi analiza muncii de peste zi, declararea fruntaşilor în muncă, prelucrarea zilnică a ziarului Scînteia, fruntaşii erau nişte apucați care munceau pe brânci ca să depăşească norma de lucru, pentru o insignă de tablă şi pentru a fi popularizați pe brigadă, pe şantier dați exemple celorlalți, cărora li se reproşau lipsa de inițiativă, se aranjau normele, se făceau raportări fictive – se prelua din realizarea altor tineri şi se adăuga unuia dintre cei aleşi, care erau schimbați în luna următoare, având astfel mai mulți fruntaşi – pentru a apărea brigăzile cu fruntaşi şi, una peste alta, trebuia ca plecarea şi sosirea la barăci să se facă încolonați, dar cu cântec de muncă, că şi-acum îi sună creierii de: „Hei-rup, Hei-rup / Suntem brigadieri / Muncim pe şantier / Prin zăpadă şi noroi / Construim tunele noi”, el era mai mult cu Hei şi mai puțin cu Rup, dar nu trebuia să intre în vizorul lor, cum se ştia cu musca pe căciulă – Ştii mata la ce mă refer! Ştiam, dar erau veştile interesante şi nu voiam să-l întrerup şi aflu, în continuare, că, împreună cu doi tovarăşi de prin Vâlcea, au compus şi ei un cântec, care începea cam aşa: „Toți din județeana Vâlcea / Toți din uteceu / Au plecat ca să lucreze / la Salva-Vişeu / De trei zile pe furtună / Noi suntem pe drum, / Ploaia ne spală vagonul, / Coşul scoate fum”. Mai spunea că şantierul se numea Vasile Luca, nume românesc pentru a masca originea maghiară – mai precis evreu-ungur – despre care ştia încă de la Craiova, că fusese un criminal, cu înclinații spre abuzuri pe care le comisese în timpul revoluției bolşevice din Ungaria, ca ajutor al conducătorului acesteia şi acuma era mare mahăr în partid, spunea cu atâta pornire că îi era frică chiar lui V/D să nu fie auziți şi încearcă să-l mai liniştească, cu: – Fii atent! nu ridica vocea! vezi c-aude gardianul! el se mai potoleşte, coboară şoapta, şi scurtează povestire, revenind la Craiova de unde a fost expediat la Constanța, dar nu s-a oprit în oraş, s-a grăbit să ajungă la adăpost şi la adăpost este şi acum.

(fragment de roman)Pe mâine rămâne şi răspunsul, că somnul vine omului obosit, obosit tun de atâta stat în picioare şi despovărează mintea de gânduri iscoditoare – prea-i devenise mintea iscoadă! – iar patul cheamă la odihnă, chiar dacă nu ar avea saltea – salteaua şi carcera nu se suportă! – şi a lui nu avea că, la carceră, pedeapsa trebuie să rămână-n oase şi durerile bulanelor primite să nu fie oblojite de aşternut, durerile trebuie ațâțate şi ăsta e rostul platbandului ce forma plasa patului, să însemne pe corp semnul schilodirilor, ca pedeapsa să rămînă imprimată şi pe corp, şi în adâncul minții, nici somnul nu trebuie să-ți dea odihnă, somnul nu trebuie să fie nici profund, pentru a auzi cum se descuie, dimineața, uşa – la apel să fii cu patul ridicat – că altfel te trezeau loviturile de bulan, dar nici activ – prielnice viselor mângâietoare – trebuiau să existe întreruperi repetate, pauze de nesomn, ce dau coşmaruri, însoțitoare ale somnului chinuit şi el de aşa ceva avea parte, că îți era greu să înclini balanța între oboseala zilei – ziua statului în picioare – sau truda nopții – noaptea somnului pe furate – amândouă fiind chinuitoare, dar rând pe rând, oboseala zilei trecute găseşte noaptea stropul de odihnă, însă urmează o altă zi, în care odihna nu dovedeşte oboseala şi, una după alta, oboseala creşte fără ca stropul de odihnă să fie îndestul, împuțineală ce aduce sleirea trupului şi lâncezeala minții, devenind din om ne-om şi ne-omului i s-au terminat „rând”-urile, că s-au petrecut vremea pedepsei şi a chinurilor pedepsitului şi, după 5 zile de stat în picioare şi 5 nopți de somn perpelit, sosirea în patul cu saltea terfelită din cameră luminată de becul zilei era ca fericirea în comunism – o aparență de bine pe un rău camunflat – dar e bine când din mai rău ajungi numai la rău şi el a ajuns ziua şi, cu voia Şefului, după carceră, poți sta întins pe pat şi ziua şi el a înțeles cât de omenească este, acum, voia, a căzut, lățit pe tot patul, cu ochii plini de imagini ce le voia şi când era la carceră – demostrând că omul se leagă de lucruri şi persoane chiar în împrejurări neprietenoase, legătură după care jinduie când se află în condiții mai ostile – imagini ce îi alungă somnul – după care râvnea la carceră – şi vede sarsanalele, cu cele rămase de la vorbitor, agățate între patul lui şi al moşului – uitase de ele după prima zi/noapte de carceră, uitare ce l-a scăpt de grija lor – semn că moşul nu uitase şi le-a atârnase aproape de el, să le ferească de ispita altora, era prea obosit ca să poată mânca, dar tot moşul socotise, după răbojul lui, zilele de carceră şi luase de la spălător, de dimineață, o gamelă cu apă şi acum i-a prins bine carceratului, care de povestit viața de carceră nu avea cui, că toți au avut parte de asemenea peripeție – chiar tânărul însurațel a pățit-o când l-a prins, la controlul de noapte, cu scrisoarea nevestii ascunsă în sân de se mânjise, căci transpirația dizolvase chimicul cu care era scrisă scrisoarea – moşul nu se arată, dar îi băinuia privirea strecurându-se printre paturi, ca ceva ce îl urmărea fără să-l vadă, de-abia acum s-a simțit eliberat de spaima carcerei, încercă să adoarmă, ca noaptea s-o dea vorbei, până atunci face prezența vecinilor şi i se pare că unul lipseşte, dar toți sunt în paturi – să-i lase spațiul liber şi liniştit – şi nu dovedeşte care este nou, bâjbâind prin memorie, ațipeşte cu întrebarea din carceră în minte, că răspunsul nu-l avea acolo unde îl căuta, că nu-l dăduse şi s-a trezit la masa de prânz, mai bine nu se trezea! că nu era în rație şi a luat numai fiertura de varză fără bucata de pâine, a mai completat din sarsana, aşteptând, cu nerăbdare, să vină noaptea, ca să afle de la moş ce s-a mai întâmplat în „cartier”, stingerea l-a găsit mai odihnit, dar cu însemnele dureroase de la platbandul patului din carceră şi, în căutarea răspunsului la întrebare, răspuns ce dacă l-ar fi găsit nu ar schimba deosebirile dintre cei cu prisos şi cei cu lipsuri, ultimii nu de răspunsuri aveau nevoie – că răspunsurile se pot meşteri de către cei care-au meşterit şi regulile nedrepte – ei aveau nevoie de îndreptarea firilor hapsâne, de dreaptă înțelegere a spuselor lui Iisus: „dați Cezarului ce este al Cezarului...”, nu cea cunoscută din predica dintotdeauna, ci cea a milosteniei creştine, considerând Cezar şi pe sărmanul care din trudă cinstită nu se ajunge, nu numai pe stăpânii vremelnici ai omului, care iau singuri, – dacă nu jefuiesc omul, ca sovieticii țara – de îndreptare, fără ca asta să însemne comunism, egalitate fără deosebire, totul o apă şi un pământ, ci lăsat relieful aşa cum şi l-a făurit omul şi se ia din vârfuri pentru nivelarea smârcurilor, că firea omenească este lacomă ca animalul din care se trage şi fără tăgadă regulile viețuirii laolaltă trebuie să fie nepărtinitoare, lăsând la fiecare ceea ce poate să facă şi celui ce nu poate, puținul zilei, să-i dea din lucrarea celui ce prisoşeşte prin lăcomie, interzicând, prin reguli, belşugul îndestulării! Deci, regula bună îi lipseşte omului şi nu belşugul raiului, fie a celui din care a fost alungat, fie de la acela în care vor să-i bage cu forța – mort sau viu, dar mai mult mort – marxism-leninismul, cum se laudă organul Partidului, Scînteia, scânteie ce, prin reprezentanții ei ne-români – unii ne-români de neam, dar toți ne-români din fire, că toți au fost promovați de Comintern – şi pârjolesc astăzi țara, cu inimă păgână şi lăcomie de lup înfometat asmuțit asupra turmei mioritice de marea haită de la Răsărit – venită odată cu lumina, spun ei dar uită că urgia iernii tot de-acola vine, că la alegeri în ’46 ne-a oferit Soarele şi au adus urgia istoriei, o minciună mare cât o jumătate de secol – şi acum hăituesc împreună țara – după ce a ciopârțit-o – şi mint poporul cu fericirea comunismului mondial şi aşa ajungem de la ce trebuie să fie drept, la ce este nedrept, ...gânduri, gânduri depănate odată cu stingerea, gânduri de care nu se putea despovăra, deşi era plin de nerăbdare să primească un semnal de la badea şi semnalul se lăsa aşteptat sau nu ştia el să-l înțeleagă ? că şi lipsa de semnal este un semnal, semnalul respingerii vorbitorului, datorate fie lipsei de încredere – bănuiala că are o înțelegere cu securitatea – fie suspiciunea că sunt ascultați, oricare era motivul, el nu avea răbdarea vârstei şi-l bate peste mână, nicio mişcare din partea moşului şi a înțeles... s-a blocat comunicarea la granița cu badea, cum au blocat ruşii Berlinul de Vest şi au lăsat cortina neîncrederii ca Aliații cu URSS – „ De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât de-a curmezişul continentului” spunea, la 5 martie '46, un mare englez – de unde se vede că relațiile dintre state se răcesc datorită suspiciunilor, suspiciuni datorate ideologiilor potrivnice ale părților şi, în lipsa unui împăciuitor, doar forța hotărăşte, că lipsesc mijloacele care, la nivelul individului, împacă omul cu potrivnicul său şi, când teritoriul de influență se dispută, – ca în mediul natural prin violență – suferința este a tuturora, de unde se vede că firea omenească este blestemată nu nunai la nivel de individ, ci şi ca lume, de aceea înțelepciunea omenească nu este atât de „înțeleaptă” să oprească războaiele, că pe om nu l-a îmblânzit nici credința, nici judecata... gânduri ce-i bântuie mintea, în loc s-o odihnească somnul şi adaugă la grijile personale şi soarta lumii, de parcă şi-a aranjat situația mizerabilă în care este şi a devenit înțeleptul de serviciu al lumii: – Iar mă umflu-n pene, ca un curcan, numai să-mi arât mărgelile roşii, de-ar veni odată somnul!

(fragment de roman)