VISUL CA MASCĂ SAU AUTOPORTRETELE NOCTURNE ALE LUI WALTER BENJAMIN

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 / 2013

Iată-mă din nou în fața lui Walter Benjamin, un autor despre care îmi doresc de mult să scriu, dar, nu ştiu în ce fel, la finalul fiecărei cărți semnate de el mă trezesc cu o teamă ciudată că i-aş putea trăda intimitatea şi îmi reprim pornirea. Dar oare cum să îndrăzneşti să supui teoriei o carte despre visele copilăriei berlineze, când autorul însuşi nu poate separa între amintirile îndepărtate şi oniricul lor? Sau cum să tratezi conceptual un jurnal pe care Benjamin îl încheie cu lacrimile unei despărțiri şi o valiză plină cu manuscrise şi păpuşi ruseşti? Acestea sunt realități care trec firesc în propria intimitate şi o însuflețesc, pe care simți nevoia să le ascunzi instantaneu sub haină, să nu le vadă nimeni, ca şi când autorul le-ar fi scris numai pentru sine şi pentru tine. Dar a venit se pare vremea curajului, vremea în care intimitatea îşi pune o mască şi, aşa gătită, îndrăzneşte să ia parte la carnavalul lumii!

Walter Benjamin nu a scris o carte intitulată Vise, deşi şi-a dorit să ducă la capăt un astfel de proiect. A eşuat. Editorii lui sunt cei care au adunat visele propriu-zise şi teoriile filosofului german despre vise într-un volum, de fapt, într-o antologie de vise care poate fi începută şi citită de oriunde, tradusă în 2012 şi în limba română, de Andrei Anastasescu, pentru Editura ART. Prima parte a cărții constă într-o transcriere de vise personale, aşa cum au apărut ele în diverse publicații ale vremii sau au rămas în manuscrisele descoperite postum. A doua parte prezintă teoriile despre vise, desprinse iarăşi din opera antumă sau postumă. Iar în final, cititorul este întâmpinat de un studiu detaliat şi explicit asupra viselor lui Walter Benjamin, scris de Burkhardt Lindner.

Se spune despre Walter Benjamin, şi se poate recunoaşte lesne şi în lucrările sale, că a fost un mare visător, dar nu în sensul că ar fi visat cu ochii deschişi, ci la modul propriu, lăsându-se pradă somnului. Visele nocturne au fost o preocupare serioasă a activității sale literare şi subiectul reflecțiilor sale teoretice. Dar autorul nostru nu înainta pe un drum bătătorit în această privință, sau, dacă a făcut-o, a ales o manieră distinctă, originală. Nu era genul care să-şi noteze în fiecare dimineață visele nocturne, cum făcea de exemplu, Theodor W. Adorno, nici nu le data, decât în mod excepțional. Şi nici nu credea în interpretarea viselor asemenea sau pe urmele lui Freud.

Dar teoriile lui Benjamin atingeau totuşi o tradiție populară, care spune că dimineața trebuie să mănânci şi abia apoi să-ți povesteşti visele. Altminteri, rămâi prizonierul visului nocturn întreaga zi, nu se mai produce ruptura între viața de noapte şi cea de zi. Iar visele se pot răzbuna că le-ai trădat, că te-ai trădat, în ultimă instanță: „cel care n-a mâncat nimic vorbeşte despre vis ca şi cum ar vorbi în somn”, notează el într-un pasaj. Întâlnirea eului cu sine prin intermediul visului este percepută de Benjamin ca o experiență singulară, care nu e posibilă în stare de veghe. De aceea e nevoie de multă atenție şi de respectarea unui anume ritual al gândului şi interpretării visului.

Lumea viselor se sustrage eului treaz, ea intră într-un „cerc magic”, într-o realitate fermecată, în care eul nostru se mişcă de asemenea fermecat. Devine aşadar important cum ieşim din această magie pentru a intra în realitatea trează. Şi iată cele două variante propuse de filosoful nostru: fie ne luăm micul dejun şi apoi ne gândim la ce am visat peste noapte, fie ne concentrăm la ceva pe stomacul gol, cum ar fi într-o rugăciune. E un ritual de trecere pe „malul celălalt”, „dincolo-de-vis”. Satisfacerea unei nevoi trupeşti deschide practic o altă cale de acces la vis, una în care nu mai eşti prizonierul acestuia, ci îl poți surprinde, îl poți trata luând distanță.

Pare simplu, poate un moft, poate o joacă prin care teoreticianul caută să se destindă. Dar viziunea lui Benjamin asupra viselor se identifică unei laturi a spiritului său, o cale asumată personal de a se înțelege pe sine şi de ajungere la sine. O anumită preocupare mai veche, pentru experiențele de natură ocultă, divinatorie, religios-spirituală, se reflectă în această orientare şi stăruință în lumea magică a visului. Ce îl intrigă pe filosof cu adevărat este acel tip de amintire de care eul conştient nu dispune, dar pe care visul nocturn îl scoate la iveală. E vorba de o conştiință onirică, pe care o percepem abia după trezire, o conştiință în care eul nu se pierde total, dar la care participă, e un „actor” şi i se întâmplă anumite lucruri. Mai simplu, în vis, eul trece prin experiențe particulare, diferența de eul conştient fiind aceea că primul nu deține siguranța realității. E în această modalitate de a „prinde” visul o îmbogățire de sine, altminteri inabordabilă.

Benjamin se orientează aşadar după „optica visului”, pentru el unele „produse” ale nopții se disting întrucât aduc imagini noi ale sinelui, menite să clarifice eul conştient. Nu cunoaşterea de sine ca act intelectual îl interesează pe autor, ci cunoaşterea de sine ca act oniric, prin experiențe refuzate eului din stare de veghe. Autoportretele născute în noapte sunt ca nişte măşti, care nu ascund, ci scot la suprafață fragmente netrăite, amintiri involuntare în care vrem să fim recunoscuți. Visele ne conturează măştile ideale, dar netrăite, întrucât sunt rodul unei memorii involuntare. Ceea ce e uitat, refulat, îşi face loc în vis şi se aşeză pe chipul celui abandonat somnului, ca să-i sugereze şi să interpreteze pentru acesta un rol. E lesne de înțeles astfel o afirmație de genul aceleia că visul ne răzbună pentru plictiseala zilei, împlinind existența noastră cu ceva ce nu putem realiza în stare de veghe. Visul ne scoate de fapt din obişnuință, e un mod de a lua aminte că viața noastră nu o duce prea bine, că suntem banali şi cotidianul ne uniformizează. Materia viselor înseamnă deformarea realității, prezentarea exagerată, dar clară a neobişnuitului uitat într-un trecut îndepărtat.

Dincolo de această interpretare „personală”, viziunea lui Benjamin e mult mai complexă şi mai profundă. Ea depăşeşte subiectivitatea pentru a crea sau a re-crea un sens istoric al visului. Fragmentele cuprinse în volum sub numele de Pariser Passagen (Pasaje Pariziene), acest experiment deopotrivă literar şi filosofic, fac evidentă şi o înțelegere aparte a istoricității. Autorul vorbeşte aici despre fenomene asupra cărora filosofia istoriei nu s-a oprit vreodată. El se îndepărtează de evenimente cu adevărat importante ale istoriei pentru a vorbi despre aspecte particulare ale cotidianului colectiv. Cercetările lui, consideră autorul studiului final, Lindner, trebuie luate ca o provocare. Visul lui colectiv anunță ceea ce astăzi numim „memorie colectivă”.

În cuvinte mai clare, Benjamin combină interpretarea personală a viselor cu plimbările flâneur-ului creat de Paris, amintirile din copilărie cu reflecțiile politice, filosofice, cu descoperirile istorice, pentru o actualizare a trecutului recent din trecutul revolut, pentru naşterea unei sfere noi de cunoaştere. Aceste pasaje pariziene constituie pentru gânditorul de origine iudaică o tentativă de a scrie „istoria de nescris a visului”, sau o ieşire a visului în stradă, în cotidianul colectiv. Pentru a dobândi o viziune onirică asupra secolului XIX, Benjamin crede că trebuie să urmăm colectivitatea care visează. Intensitatea visului trebuie trecută în realitatea trează, după cum aceasta din urmă trebuie privită prin ochiul visului nocturn. Orice vis trimite practic la lumea trează, prin urmare, prezentul trebuie să fie atent la ceea ce a fost înainte şi de care şi-a amintit visând.

Tipul flâneur-ului este sugestiv pentru a sublinia această dorință a lui Benjamin de a fi atenți la visele colective. Creat de Paris, acest flâneur străbate străzile pentru o întoarcere cu fiecare pas într-un timp trecut. Străzile sunt locuința ființei neliniştite, visul acesteia e să-şi facă din zidurile unui oraş casă. Dar hoinarul, ca şi gânditorul, ori cititorul, sunt asemenea drogaților, celor cuprinşi de beție ori visătorilor. Sunt iluminați, chiar dacă iluminați „mai profani”. În condițiile în care, gândul acela involuntar survenit în singurătatea omului cu sine, acea după-amiază în care intuieşti deodată resorturile profunde ale vieții personale sunt drogul suprem…