OMUL – MĂSURA ORICĂREI VEDENII

Iar, dacă admitem că deductibilitatea fiecărei viziuni se face, de fapt, prin Artă (atunci când nu e boală!!), suntem cu toții de acord că emoția cu care Omul acompaniază Arta nu poate fi suplinită de niciun artefact, de nicio proteză existențială sau estetică. În aceasta rezidă efectul ei taumaturgic. Fără terapia năzăririi, Omul pare că nu poate şterge petele ancestrale pe care timiditatea i le-a lăsat pe mantia Spiritului. 

Îndrăznesc să dau un exemplu. De curând, am fost la concertul unui prieten, artist celebru, Harry Tavitian. În aer liber, la Muzeul Satului. Şi, fără să intru în alte detalii, ajung la un moment superb, săvârşit dincolo de muzica divină a Armeanului. A fost aşa (nu poate fi uitată această imagine colosală!): în timp ce Harry cânta (obişnuit de magistral, nimic nou!), împreună cu fiica lui, Aida (dom’le, Tavitienii ăştia au ritmul în sânge!), în spatele lor, pe aleea de dincolo de casa din fundal, se petrecea următoarea scenă. Fabuloasă! Pe acordurile melodiei de jazz clasic, ce răsuna peste tot, o femeie tânără, care împingea un fotoliu cu rotile (în el se afla un copil de 11-12 ani, cred, care nu-şi putea mişca decât brațele!), a început, fără să-şi ia mâinile de pe cărucior, să danseze. Să baleteze, ca pe o scenă imaginară. Fără nicio reținere. Fără nicio inhibiție. Într-o superbă libertate. (NOTĂ: Era parcă un Gershwin vărsat în Degas!). Aşadar, împingând, pe ritmul drăcos, când mai tare, când mai încet, spre deliciul bolnavului, fotoliul, într-o armonie mai mult decât perfectă. Ca şi cum, cel imobilizat era făcut nu numai să-şi închipuie, să-şi imagineze, ci de-a dreptul să simtă că el însuşi se mişcă, el însuşi dansează. Aşa de bine i se transmitea vibrația cântecului... A fost, cred, nu doar cel mai puternic şi mai copleşitor omagiu ce i se putea aduce unui mare artist (justificat şi indiferent de ceea ce el durează!), dar şi posibila emblemă a unui sincretism gestual pe care doar însoțirea cu Arta adevărată e-n stare să-l conceapă. La fel cum, perfect posibil, se poate compune o suită după tablourile dintr-o expoziție ori un balet după un mare roman!

Trăim şi respirăm prin simboluri, iar artistul îşi concepe opera plecând negreşit, întotdeauna, de la o formulă simbologică. Pentru că Muzeul imaginar, de care vorbea André Malraux acum mai bine de o jumătate de secol, a ajuns astăzi la dimensiuni colosale. Memoria anterioară, pe care se sprijină înțelegerea şi explicarea oricărei opere, este infinit mai bogată decât în anii ’50 (Gilbert Durand constata, în Introducere în Mitodologie, că Cézanne, la începutul secolului XX sau Van Gogh, la sfârşitul secolului XIX, nu aveau ca muzeu imaginar decât litografii neclare şi câteva gravuri ale unor capodopere ale picturii italiene!). Dar mijloacele tehnice înseamnă astăzi o sabie cu două tăişuri. Ele sunt capabile nu numai să aplice operei de artă un procedeu de blow-up extraordinar, dar, în acelaşi timp, pot s-o şi distrugă, minimizând-o aproape până la aneantizare. Traversăm, aşadar, astăzi, nu numai o criză a palierelor civilizației – financiară, economică, socială, culturală sau existențială. Ci şi o criză a originalelor. Într-o lume nesigură privind valoarea, în acest univers insalubru al dezautenticizării şi al cópiilor (unele de-a dreptul oribile, cumplit de nereuşite!), ele, originalele, abia mai respiră. Aşa încât, vedenia, plăsmuirea, imaginarul, reveria – deductibile doar din opțiunea artistică umană – rămân singurul remediu la deteriorare. Panaceul care le mai poate înviora câtuşi de puțin, încercând să le vascularizeze trupul vlăguit de ersatz. Până una-alta, tratamentul ține... 

Atunci când Omul va osteni, cu siguranță va obosi şi arta sa. Însă deocamdată, drobul de sare e la locul lui! 

 

ORAVITZAN – vechi şi ample zăcăminte de sacru

 

Aparent, nici nu ştii unde să aplici fanta pe această pungă de sensuri diafană, spre a face să curgă, să gâlgâie în afară lucrurile aflate acolo şi puse cu mâna lui vrăjită. Artă religioasă, mitul recurenței smereniei, dialogul dintre cult şi cultură, uimire de bune simțuri, contracții de simboluri repetate, semne bizantinepuizabile, disciplina hedonistă a Crucii, plutirea (nimic nu e htonian acolo, totul e imponderabil), maiestuosul de până la frică, enormul de întreținere a avântului, Spiritul imperial, ce te duce cu gândul la Împăratul Constantin şi mama Sa, Elena, cei întocmai cu Apostolii, o aură şi un aur cotropitor de sfioase, danie sau stră-danie, inefabilul util, iconografie rodnică, măreție la taifas cu sacrul... e clar! nu ştii pe unde e intrarea în acest templu uluitor ca un mausoleu-adăpost pentru îngeri. Unii specialişti susțin că Silviu Oravitzan are publicul lui. Specializat. Ca o vedetă – fanii săi. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă. Am remarcat la cele două uriaşe expoziții, la Muzeul Țăranului Român şi la Palatul Mogoşoaia, că există două feluri de oameni care se nutresc cu opera lui (cel mai corect termen este opera, pentru că piesele lui vizionare nu pot fi încadrate terminologic niciunde, nu sunt lucrări, tablouri sau instalații, ci durări, construcții!). Unii care nu-şi lasă supusă teama de a fi doborâți de intenția generatoare a ziditorului şi, drept urmare, se apropie de lucrări, sparg bariera mirajului şi focalizează lentilele oculare până la descoperirea ultimului detaliu de construcție a mozaicului (cuburile de lemn de 1 cm./1 cm., cu suprafețe scobite, aşezate de fiecare dată în cruce cu patru laturi egale, în alternanță roşu aprins cu auriu!). Am văzut mulți vizitatori care se aplecau, ca să-şi ostoiască mirarea (spre a afla răspunsul la întrebarea nerostită: Cum e posibil aşa ceva?). Şi alții, care intrau fără să crâcnească în convenția autorului şi, drept urmare, zburau pur şi simplu prin sălile uriaşe, la distanțe egale de pereți (căci ziduri adevărate erau, nu simeze simandicoase pentru acuarelaşe sau guaşe!). Fâlfâiau într-o tăcere sacerdotală, liniştiți, fără nicio grijă (ca într-un delir de Magritte sau Chagall!), tăiați de spoturile de lumină interioară emise de fiecare lucrare şi se hrăneau din substanțele lor semantice, mormăind mulțumiți de socotința văzduhului şi dulceața culorilor. Amândouă aceste categorii au priceput rostul înțelegerii pe care au făcut-o, din primul moment, cu Autorul. (NOTĂ: Oravitzan însuşi a propus celor prezenți la vernisaj un anumit parcurs al expoziției, prin cele trei săli... i s-a părut, probabil, foarte necesar ca să impună – cu o blândețe fermă, dar politicoasă – itinerariul, precum într-o fabuloasă călătorie inițiatică!). Era ca şi la teatru, unde se face întuneric în sală, pentru ca lumina să inunde scena, singura direcție posibilă în care se poate privi. Da! Lumina lui Oravitzan – altă ardere, altă lămurire! Suprafețele pe care le încarcă de semnificații grele devin ele însele semne. Raportul formă-culoare nu se adună ca să se decripteze înlăuntrul unei cazemate figurative, apărată de zeci de soldați-ucenici ai privirii fățişe, ci exteriorizat, ca nişte vibrații fluide la nivel vizual, prin care lumina încorporată se transformă în unde vizibile. Limbajul plastic trece într-o altă stază cathartică, de artă vertical-religioasă, de iconografie inteligentă (dar, în niciun caz, laică!), precum un mesaj vizual cu receptări stabile pravoslavnice, scos însă de sub apăsarea dogmei. Doar o adiere de seriozitate, de ordine, de pioşenie şi de evlavie. De altfel, spectaculosul iconostas realizat de el la Mânăstirea Nicula, în care persistă prezența şi repetarea acestui simbol repetitiv în opera sa – crucea cu laturi egale – este una dintre cele mai impresionante lucrări din domeniu. E greu de spus care poate fi elementul precumpănitor asupra Spiritului celui care se uită la Oravitzan. Impactul pe care-l provoacă este puternic, proiectul lui este o provocare sublimă, fiindcă avem de-a face cu acel tip de discurs, original (şi originar!), capabil să intre în dialog perfect cu interlocutorul, oricând şi pe diferite paliere ale comunicării. Regăsim aici o calitate destul de rar întâlnită, mai ales în domeniul artelor plastice, aceea de a face ca esența unei opere să treacă, fără obturări sau obstacole, la cel care beneficiază de privilegiul de a şi-o asuma, dezinhibat de gravitatea emoției momentului ori a mesajului. Iar, în acest proiect, Silviu Oravitzan stă cuminte ca un bănățean şi ordonează lumea. Un demiurg.

 

ILFOVEANU – Alb cu gust înțepător

 

De departe, e alb tot. Compact. Deghizat într-o mantie de hermină. Însă când te apropii, se schimbă. E un alb cu țepi, risipit – pe cap (e cel mai la modă stil de frizură la vârstnicii simpatici: părul alb scurt, scurt de tot şi răsfirat, ca o premoniție autoironică a calviției vâlvoi!!) şi ciufulit – în barba răvăşită. Amândouă îi dau un aer de şugubăț serios, ceremonios-voios, o atitudine imperială de casă, de pater familias jovial (şi, într-adevăr, e şeful unei familii de artişti foarte unită, despre care, dacă-i adăugăm şi prietenii, putem vorbi deja de un clan uriaş!). Un aer de visător fără melancolii mistuitoare de fațadă sau căderi dramatice într-o rână, ci animizat de o dinamică robustă, de o mobilitate eclatantă, care-l fac să se rostogolească, derutant-fizic, de colo-colo, cu o viteză uimitoare. E când aici, când dincolo. Când peste tot, când nicăieri. Vorba lui Arghezi, despre Dumnezeul lui personal: Pari când a fi, pari când că nu mai eşti...! Aşa era Sorin Ilfoveanu la Galeria AnnArt, într-o seară de mai, la vernisajul expoziției sale. El – alb, îmbrăcat în costum de in alb, în saloanele albe ale galeriei, în fața celor mai recente tablouri (unele chiar din februarie anul acesta!), reunite într-un ciclu provocator, intitulat nici nu se putea altfel decât Alb... Bine că nu erau şi petale de flori de măr presărate pe jos! Titlul acesta este urmarea unei consonanțe viclene, pentru că seria de peisaje din Rădeşti, pe care Ilfoveanu le-a lucrat pe suporturi şi în tehnici diferite – pe hârtie şi pânză, în creion, guaşă sau acril – însumează mari spații de alb. Nu ca o absență, ci ca o complinire. Nu ca o amăgire, ci ca o corespondență. Albul înseamnă, de fapt, absența deliberată a timpului, sugerează elipsa cronologiei (Ştefan Agopian vorbea despre peisajele lui Ilfoveanu că zugrăvesc o lume fără timp!). Fiecare tablou se împlineşte vizual printr-o secvență – mai scurtă sau mai întinsă – de alb. Care însă nu e lăsat la voia întâmplării sau de capul lui, ci e zăgăzuit mai mereu de o bandă neagră (poate cadrul ferestrei, căci dincolo de ea e nesfârşitul şi, deci, trebuie să i se pună o stavilă ochiului sau poate, cine ştie, stihiile cerului adunate şi concentrate lamelar, ca o amenințare posibilă şi probabilă). Apoi, ordinea. Ilfoveanu n-are balansul periculos întâlnit la atâția artişti ai boemei. Punctul acela de inflexiune, în care, prin nu se ştie ce declic, rânduiala trece imediat în devălmăşie, în haos (există, fără îndoială, şi o estetică a bramburelii, şi una a dezmățului!), unde totul e frumos, à la légère, admisibil, legitim, incontrolabil şi, bineînțeles, distractiv. Nu! Ilfoveanu susține ordinea (la fel ca-n anunțurile publicitare, unde Compania „X” susține echipa națională de oină, de pildă!). O încurajează. Dar, în primul rând, o respectă. Priviți doar o imagine din atelierul său din Pangrati. Zici că eşti în muzeu. Şi uitați-vă, apoi, la tablourile lui, unde prima remarcă trebuie să vizeze organizarea vizuală, tocmeala austeră, de o precizie a liniilor aproape chirurgicală. Or, peste o asemenea atitudine de dispreț față de neorânduială, peste o asemenea ofensă adusă debandadei, eu cred că nu se poate trece uşor. De aceea, Albul lui Ilfoveanu e un pic acidulat. Cine se aşteaptă la un pahar cu lapte dulce, emolient şi confortabil se înşeală! Chiar toamna însăşi, pe care o vedem în peisajele de ultim ceas, este una aspră, rece, frisonantă. Refugiul său, în care îşi trăieşte mitul personal, spațiul mirific prin care trece Axa Lumii lui, se află sub grava opresiune a unui alb ce premerge marii bulversări invernale. Nămețirea zăpezii ce stă să cadă buluc. O glaciațiune in statu nascendi. Adică, făcând transferul semantic, o vârstă. Întoarcerea lui Sorin Ilfoveanu la peisaj e sinonimă cu revenirea unui fabulist la narațiunea amplă. 

 

ANGELA ROMAN POPESCU – ...nici nu se rumpe ca, subțire, ața

 

Precum ştim cu toții din succesiunea de întâmplări ce ne împodobeşte viața, hazardul e cel mai bun ordonator, nu de credite, ci de credit! Un izvorâtor de încredere cum că nimic nu e întâmplător... nici chiar invocarea acesteia, a întâmplării. Ea este rodul unei înțelegeri oculte între felurite determinări, pentru că suntem ceea ce suntem – într-o proporție covârşitoare – urmare a gesturilor noastre. Suntem, nici mai mult, nici mai puțin decât măsura exactă a reacțiilor personale la anumiți stimului. (NOTĂ: Ați participat cred, de multe ori, sunt convins, tot din întâmplare, şi la spectacolul invers – terifiant sau dezgustător – oferit de mulți oameni, al inerției aproape catatonice a bunelor simțuri!). Pe care, normal, trebuie să le onorăm cu reflexe pe măsură. Astfel, încet-încet, ajungem la sapiențiala constatare şi aproape banală că nimic nu iese în afara făgaşului săpat în timp de hazard... Dacă prietenul şi sensibilul poet care este Adrian Popescu, de la Cluj, aflat în vizită la redacția VR, n-ar fi spus că merge să vadă Salonul național de miniatură textilă, unde avea ca însărcinare din partea soției sale să constate aşezarea în expoziție a lucrării domniei-sale; totodată, dacă seraficul stihuitor n-ar fi fost, în acelaşi timp, şi un homo technicus perfect ratat, neavând baterii la aparatul foto, care l-ar fi ajutat să-şi încheie cu succes misia şi, în fine, dacă nu i-aş fi sărit atunci în ajutor şi nu i-aş fi promis că fac eu oficiile de martor vizual, poetul fiind obligat a doua zi să părăsească oraşul – ei bine, dacă nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat, eu n-aş fi avut cum să vizitez chiar atunci Salonul național de miniatură textilă (deschis la Galeriile Orizont, între 12 şi 23 martie a.c.) şi să întâlnesc acolo o lucrare semnată: Angela Roman Popescu. Cum, tot aşa, n-aş fi avut oportunitatea de a scotoci, apoi, în biografia bogată a artistei şi de a avea surpriza colosală să descopăr acolo opera absolut impresionantă a unui bijutier al tapiseriei şi broderiei. Şi să întâlnesc un mare artist, de la a cărei primă participare la o expoziție internațională se împlinesc, iată, deja patru decenii, care născoceşte, fără de niciun răgaz şi cu un har dumnezeiesc, vedenii extraordinare, într-un domeniu al artelor plastice nu întotdeauna abordat cu aceeaşi seriozitate cu care sunt privite altele (sculptura monumentală, de pildă!). Ața, pânza, papiota, împunsătura acului şi cusătura au fost relegate, exilate mai mereu, de către spiritul mediocru-comun şi vesel-superficial, în general într-un soi de zonă auxiliară, casnică, a atributelor existențiale şi doar câteodată artistice. Firul vrăjit – toată critica face apel la această construcție lexicală, care e, de fapt, titlul unei faimoase expoziții din 2011 a artistei – deci, combinațiile firelor de lână, in, cânepă, borangic, ață colorată sau de aur şi agint, cu care Angela Roman Popescu caligrafiază cu moliciune mesajele sale vizionare, multidimensionale, se vădesc a fi nu numai materia unui edificiu poate mai trainic – în felul lui simbolic – decât chiar şi o catedrală! Dar şi expresia unei demonstrații – discrete, modeste, decente şi lipsite de orice urmă de orgoliu, deşi acesta ar fi putut fi legitim – de profesionalism şi artă, de prospețime şi originalitate, aşezate pe o scală generoasă a receptării. De la inventivitatea ludicului, la modele serioase ale Lumii, văzută prin axele sale fabuloase, Angela Roman Popescu nu vrea să istovească nimic. Ea rămâne în ochiul pururi treaz al turbionului unui miraj continuu, suspendată în intervalul inviolabil dintre două efigii tutelare: Penelopa şi Ariadna. Şi țese. Durabil. 

N.B. Legendara trupă Phoenix – cu care, sunt sigur, Angela Roman Popescu a fost entuziast-contemporană – are în faimosul său album, Cantofabule, acea splendidă Invocație. Ia mi-ascultați: A psevdofiarelor cânt viața-neviața / care nu se trece ca, topită, ghiața / nu se risipeşte, în văzduh, ca ceața / nici nu se rumpe ca, subțire, ața / au se ovileşte ca, bătrână, fața... 

 

SALOANE  ŞI  SALONAŞE:

 

Salonul Artelor / Temeiuri

Ediția a VI-a acestei inițitive – care a fost deschisă aproape întreaga lună mai, la Sala Brâncuşi din Palatul Parlamentului – a fost evident utilă, prin generozitatea potențială a temei alese, poate chiar exagerată: muzica elementelor primordiale, precum şi în sensul reprezentativității artelor plastice din România (au fost invitați să expună artişti nu doar din Bucureşti, ci şi din Constanța, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova!). Dar şi, în egală măsură, derutantă, prin caracterul ei uneori prea jenant de eteroclit (spunem doar atât, ca să nu apăsăm prea tare!). Altminteri, măcar că stricăm orzul pe gâşte, adică risipim spațiul tipografic, şi tot trebuie amintită – doar anecdotic şi ajunge! – o frază uluitoare, de o prețiozitate halucinantă, al cărei autor este unul dintre părinții spirituali ai adunării în chestie: Muzica elementelor primordiale se dovedeşte a fi, prin Salonul Artelor, armonia germinativă a îmbinării frumosului cu binele a acelui platonic kalokagathon, ce părea a fi fost abandonat în fața unui progres tehnologic asimilat stresului şi a unei rapacități individualiste pe care o numim, corect politic, economie de piață. Fără să vrea, acest corifeu al criticii noastre de artă (şi de înainte, şi de după!), care dă aviz de funcționare oricărei aşezări pe simeze din țara românească, a pus punctul pe rană şi degetul pe „i”(!!). A evidențiat exact cea dintâi slăbiciune a Salonului: un pic prea mari pretenții față de componența sa, pe alocuri modestă. Primordiale-primordiale, dar puzderia de elemente ce au compus – în intenția curatorilor – expoziția n-au catadicsit deloc ca, adunate, să ofere cel puțin o aparență, dacă nu o certitudine, de omogenitate. Inegalitățile – de valoare, de stil, de notorietate a autorilor, de direcție sau de şcoală – au fost, uneori, stridente. Fiind, astfel, din păcate, mult prea departe de a compune, printr-o sintaxă a naturaleții şi a unei paradigme asumate, muzica mult visată, pe care şi-au dorit-o cu atâta ardoare (dar şi emfază!) organizatorii. În rest, am încercat deliciile fireşti pe care ți le oferă o expoziție de amploare. Însă uneori, dacă e să facem recurs la înțelepciunea strămoşilor, atunci când purcedem la o lucrare, e bine să definim – dintru început – organizarea acesteia, nu pe măsura intențiilor (toată lumea e orgolioasă, normal!), ci pe cea a resurselor disponibile. Dictonul multum in parvo e, câteodată, salutar! 

 

Salonul de gravură-sculptură

Iuri Isar şi Liviu Russu – curatorii expoziției şi autorii ideii – se află la a treia fază a acestui proiect, care a avut loc la Galeria Simeza. Ei susțin, în argument, că Salonul îşi propune ca relația aceasta, dintre gravură şi sculptură, să fie marcată, în primul rând, de anumite similitudini în direcția materialului de lucru: acelaşi material folosit atât de către gravor, cât şi de sculptor; sau de instrumente asemănătoare folosite în actul creației; sau de anumite atitudini şi stări creative ce unesc cele două exprimări artistice. Deci, tema recurentă – ca să zicem aşa – vizează tehnicile. Nu subiectele sau tema. De aceea, din 2011, în fiecare an, tehnicile şi materialul de lucru s-au schimbat. La prima ediție, au fost luate în discuție lemnul şi dalta în sculptura în lemn, xilogravura şi alte tehnici derivate din tiparul înalt. La a doua ediție, anul trecut, cel invitat a fost metalul. Cum s-ar zice, metalul colectiv! În gravură – tehnicile de multiplicare specifice tiparului adânc (aquaforte, dăltiță, pointe-sèche etc.) şi lucrări de sculptură în metal, de diferite „esențe” şi cu diferite tratamente. În sfârşit (deşi, vorba cântecului: nu, nu, nu… sfârşitul nu-i aici!), anul acesta ne-am familiarizat cu piatra: sculptura în piatră şi litografie, cu tehnicile specifice tiparului plan. Remarcabile prezențe la această ediție a Salonului pot fi socotite membrii unei întregi generații şcolite de maestrul gravurii contemporane, acad. Mircia Dumitrescu, ca, de pildă: Florin Stoiciu, Anca Boeriu, Gavril Kovacs, Mariea Petcu-Chioibaş, Cristian Tarbă, Nistor Coita sau alții, ca Mirela Hagiu, Corina Vasile, Romeo Liberis, Rodica Lomneşan, Andreea Teodorescu sau seniorul Aurel Bulacu. Alături de sculptorii: Alex. Grosu, Dinu Câmpeanu, Vlad Perianu, Ana Zoe Pop, Vladimir Predescu, Mihai Marcu, Cristian Pentelescu, Corneliu Tache sau Titi Ceară. Declarând lucrările închise, aşteptăm cu interes ediția de anul viitor, cu alt material de lucru!