MEMESERIE!

În acelaşi timp, arhitect de interior şi persoană mondenă, Meme poate fi găsit în proximitatea grupurilor sau evenimentelor interesante, având însă aerul că se află acolo întâmplător, sau fără voie. A învățat lecția esențială a conservării eforturilor, astfel încât modul în care lucrează reflectă acest deziderat: punct ochit-punct lovit. Lucrarea executată – niciodată de amploarea celor care s-au tot făcut în perioada post-1989 din bani publici – este întotdeauna de o calitate atât de evidentă, încât aceasta îi îngăduie arhitectului să trăiască în spațiul public arhitectural, la vârful lui, până la următoarea „lovitură”. Arhitectul trasformă în bijuterie, cu un minimum de mijloace şi, adeseori, cu materiale mai degrabă oarecare, spații delabrate, extrăgându-le imediat din anonimatul în care fuseseră uitate.

Place senzualitatea lucrărilor lui Meme. Senzualitatea este unul dintre atributele esențiale ale arhitecturii de bună calitate de oricând şi din aproape orice program. La Meme, senzualitatea vine însoțită adeseori de un aer nostalgic, care însoțeşte sau pune în operă într-un fel aparte chiar detalii up-to-date, ca în cazul panourilor pictate negru pe negru din barul Tunnel (prietenii ştiu de ce!). Într-un anumit fel, această retractilitate – niciodată vetustă în rezultate – îl caracterizează chiar pe autor, în acelaşi fel în care şi celelalte trăsături ale lucrărilor sale invocate aici deja (sau în cele ce urmează) o fac. Meme are încă ştiința, pe care mulți au pierdut-o, de a se sfii în fața încercării cu spațiul. Dintr-o asemenea sfială, ies, adeseori, efecte de o căldură cu totul specială. 

Cred, de asemenea, că inteligența cu care arhitectul se orientează în spațiul de proiectat, identificând din mers soluțiile arhitecturale cele mai eficiente şi, în acelaşi timp, cele mai expresive, este un talent special. Dacă mă uit la modul fie aproximativ-derizoriu, fie excesiv ca gestică şi ca rezultat, în care ne sunt oferite de către unii colegi spațiile de bar contemporan, nu pot să nu apreciez prin contrast gesturile simple, dar, totodată sofisticate, ale arhitectului nostru. 

Ca orice text care se respectă, acesta trebuie să dea seama despre câteva dintre atributele lucrărilor pe care le prezentăm aici, înşiruite şi comentate cu un aer cât mai doct, astfel încât comentariul acesta să îşi justifice prezența în pagină. Altfel decât prin parazitarea pe imagine, aşa cum crede majoritatea arhitecților români că face critica arhitecturală. Îmi imaginez că textul poate, şi el, contribui la înțelegerea unor aspecte „invizibile” ale unei opere şi, aici, chiar asta voi încerca.

 

Happening

Arhitectul intră în contact nemediat cu locul de amenajat, descoperindu-l pas cu pas. Deciziile pe care le ia sunt dictate de o complexă rețea de interacțiuni: loc/spațiu vechi-client (buget)-arhitect (atmosferă dezirată/posibilă). Fiind valabilă această ecuație la toți arhitecții de calitate, trebuie observată în cazul lui Meme delicata sa abilitate de a ține toate mingile în aer, în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, înaintând în experierea spațiului de amenajat sau a locului pe care va sta un obiect viitor, arhitectul se bazează foarte mult pe capacitatea de comunicare a acelui spațiu/loc. Locul dictează decizii viitoare – în limitele unui deviz, desigur. 

Întâmplarea (care, atunci când eşti pregătit să o întâmpini, se scutură rapid de orice aer aleatoriu şi se supune, cuminte, unei maniere de proiectare) joacă, aşadar, un rol esențial în lucrările lui Marius Marcu Lapadat. Spontaneitatea deciziilor, luate nu în mod neapărat la planşetă, adică departe de realitatea de pe teren, ci tocmai acolo, în/pe el, devine o marcă. 

Nu este deloc uşor. Mulți repetă la infinit „efectul de spontaneitate”, Marius, dimpotrivă, ia decizia „adhoc-istă” cu aerul că este parte din mai vasta „conspirație” menită să schimbe un spațiu oarecare într-unul cu semnificații adânci. Arhitectul crede mai mult în „nota de şantier”, decât în Patul lui Procust, care este proiectul ce precede execuția. Încântător îmi pare efectul: atunci când priveşti rezultatul final, aparența este aceea a unui control total asupra spațiului, care pare să fi fost îmblânzit aproape definitiv. Astfel lucrând, Marius se încadrează într-un lung şir de arhitecți fenomenologi (la limită aflându-se cerința unora, de felul lui Cristopher Alexander din anii optzeci, de a abandona cu totul proiectul în favoarea angajamentului direct, nemediat şi corporal cu materia ce se cere structurată în opera arhitecturală). Cred că şi senzualitatea dintâi invocată aici se trage tocmai din această atitudine deschisă: arhitectul înaintează în spațiul de organizat cu toate simțurile pregătite, cu toate fronturile deschise deodată, aşteptând neprevăzutul şi fiind pregătit să îl domesticească, parte din planul său „inițial”.

 

Instalație

De îndată ce am invocat mai sus întâmplarea (atent pregătită şi subtil încadrată în lucrarea finală) şi decizia luată ad-hoc, pe sit, trebuie să concedem că lucrările astfel realizate se supun „rigorilor” de un anumit tip ale instalației. Lucruri provenind din universuri diferite, unele ready-made, altele alcătuite pe loc din ceea ce se află la îndemână, coexistă în lucrarea finală, în echilibruri instabile, eterale şi nu rareori fluide. Ceea ce le leagă este atmosfera finală, precum faimoasele sosuri din cuisine française, împreunând ceea ce nicicum altfel nu ar fi putut să stea împreună. Estompa luminilor aşază, de asemenea, o patină coagulantă peste lucrurile existente, dispuse împrejurul tău la diferite înălțimi şi în cele mai stranii locuri (vezi oglinda din toaleta damelor de la Tunnel).

 

Detaliul

Meme este un artizan desăvârşit al detaliului, chiar atunci când acesta, în individualitatea lui, se distinge îngrijorător de mult de rest. Veți observa, uneori, aceste disparități, precum fresca găsită (şi continuată) din Tunnel, care accentuează pe un ton grav acel modul din spațiul barului (cel în care se şi dansează), la care se ajunge, de asemenea, printr-un coridor intens ca experiență, al tablourilor negru pe negru pe metal, aduse de altundeva şi montate chiar colo. Arhitectul nu se fereşte, aşadar, să suprapună intensul intensului, atunci când fiecare dintre aceste locuri o cere, chiar dacă parcursul arhitectural le leagă unul de altul, fără pauză. Lămpile şi scafele de lumină sunt nu rareori făcute artizanal, din hârtie, sârmă de cupru şi multă imaginație, într-o vreme în care cataloagele de corpuri de iluminat de toate felurile şi de toate semnăturile îi fascinează încă, precum o cutie neexplorată de jucării, pe mulți arhitecți români. „Tabloul” poate fi un detaliu de automobil de epocă sau de instrument muzical, ca în Yellow Bar, suflat apoi cu aerograful, până când realitatea sa fotografică se estompează sub culoarea adăugată. Iar, alături, pot prea bine şedea obiecte „reale”, precum violoncele sau discuri de gramofon.

 

Minimalism

Cum pot fi mariate minimalismul „à la roumaine” (dictat mai degrabă de puținătatea mijloacelor financiare aflate la îndemâna arhitectului, sau de calitatea dezastruoasă a materialelor de construcție şi finisaj autohtone) şi senzualitatea? Cum pot fi aduse împreună obiectul deja-făcut şi orfevrăria unuia închipuit pe loc din platbandă, sau sârmă, sau te miri ce alte nimicuri? Cum pot coexista noul şi vechiul, pre-existentul şi imaginatul, localul şi cosmopolitul? Iată cum: prin talentul artizanului-arhitect care le ține pe toate laolaltă, în stranii parcursuri arhitecturale. Pentru că spațiile lui Meme trebuie străbătute la pas, nu contemplate dintr-un singur punct fix. Ele se oferă, în prospețimea şi spontaneitatea lor, din unghiuri ciudate, în compoziții întâmplătoare, uneori, dar întotdeauna interesante.

Experiența unui loc de felul barului subteran nu se reduce, în cele din urmă, nici la calitatea cutărui detaliu, nici la subtilitățile prin care profesioniştii între ei îşi fac cu ochiul. Dimpotrivă, acestea sunt obiectul publicării în reviste de specialitate şi rămân adeseori aici. Ceea ce interesează în cele din urmă pe clientul arhitectului şi pe clientul… clientului arhitectului (respectiv al barului) este atmosfera. Or, aceasta este un animal straniu de surprins, compozit, indecidabil. Ansamblul poate fi cel mult pasabil chiar dacă, luate în parte, deciziile arhitectului fuseseră excelente. Or, dimpotrivă: atmosfera barurilor lui Marius Marcu Lapadat este încântătoare, deşi (sau, poate, tocmai pentru că) este alcătuită, în fond, din „mai nimic”? Minimalismul proporționării efectelor la cantitatea de spațiu avută la îndemână este cel care gestionează efectele speciale. Şi o face cu măiestrie. Am dus de câteva ori studenții mei (şi ai lui Marius, de la arhitectură de interior) la barurile de față, care au devenit astfel o inedită sală de curs. 

De ce? Pentru că realmente cred că pe interioarele proiectate de MB Studio se poate face şcoală şi de la ele se poate învăța meserie. Nu e deloc puțin lucru! Şi acum, în plus, Marius Marcu-Lepădat, devenit decan al Facultății de arhitectură de interior, ne regalează cu un volum elegant, ca toate cele apărute la Editura Simetria (şi de eleganța cărora, uneori, chiar Meme e responsabil). Cartea se numeşte  Introducere în arhitectura de  interior şi este un manual al cursurilor pe care le predă domnul decan, un text academic lubrifiat, însă, de caricaturile blânde şi hazoase ale unui alt arhitect, prieten şi partener cu Meme: Ghighi Bejan. Parcurgând volumul, mi-am amintit de cursul profesorului Dâmboianu, de care amândoi am beneficiat ca studenți, dar am înțeles şi faptul că timpul a trecut şi că materia savuroasă a cursului aceluia are nevoie – şi, acum, iată, primeşte! – o formă actualizată, demnă de o epocă a culturii vizuale. Dl. Dâmboianu nu a lăsat un curs scris şi, după 1995, câțiva dintre studenții săi s-au străduit să reconstituie, din notițele numeroase, ceva din savoarea cursurilor profesorului. Nu se poate. În schimb, profesorul MML ne oferă o formă optimă de asemenea manuale: docte, informative, elegante, dar şi amuzante; cu putință de  înțeles şi de studenții săi, dar şi de cei eventual interesați de subiect, însă din afara profesiunii. Este şi motivul pentru care m-am gândit să vă prezint aici, la această rubrică de carte de arhitectură, într-o revistă de cultură preeminent literară, un personaj complex precum Meme, care este şi educator, şi om de administrație, dar şi un excelent exemplu de arhitect practicant, om de gust şi, iată, autor care se explică şi explică tuturor domeniul său de competență.