Proză
Adrian Buzdugan

MOSCOVA NU CREDE ÎN GLOANȚE (roman alb)

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013

 CEA MAI LUNGĂ INTRODUCERE (în care autorul demonstrează fără putință de tăgadă că Corcoduşă* nu este atât de terifiant ca Vitoria Lipan, care-a chinuit cu baltagul ei zeci de milioane de elevi. Violența la care apelează în ilustrarea aventurilor celebrului comisar, este una gen Stan şi Bran, iar cuvântul „sânge” nu apare decât aici, explicativ – şi încă-n vreo două-trei rânduri – în coloranți şi locuțiuni. Introducere betonată, în care Corcoduşă, la rându-i, demonstrează că este un justițiar para, metamodern, el prevenind pe cât posibil răul, nelăsându-l să se petreacă ori pierzându-şi timpul cu repararea lui. Fatala întâlnire cu Editorul şi cu roboții anchilozați ai lui Gellu Naum.)
 
Comisarul intră şi ieşi din Mausoleul Fetelor de la Căpâlna. „Erau mai multe parcă...”, mormăi el  printre maxilarele încleştate de o supradoză de vitamina C, „măi dorule, măi...”, aduse tot el pe răspăr, aşa, de-o continuare.
Făcu la dreapta şi-o ținu tot aşa până intră în bodega Psaltirea Veselă.
– O scăriță afumată cu muştar şi muscat!
– Vine băiatu’!
...Însă viteza cu care se îndrepta spre comisar fu stopată de două bubuituri surde la craniul său de mafiot nemernic. Tremurând de nervi, comisarul încercă să-şi bage la loc mitraliera de 24 mm pe şasiu metalic, în timp ce nefericitului îi cădeau de-a dura grenadele din halatul de lucru.
– Douăzeci şi cinci! mârâi comisarul pe litere data, apoi se mai îmbună. Bău mastica unui vecin şi-i făcu ferfeniță Newsweeck-ul unui bătrânel simpatic.
– Ai dreptate, comisare! se avântă în vorbă bătrânelul, dându-şi masca jos. „Toți zice minciuni!”
Comisarul nu-i răspunse la parolă, însă se aşeză. Scoase un pachet de Mărăşeşti import-export şi-l aprinse.
– Se pare că eşti încolțit! îi azvârli Petru Candelă – căci el era – înecat de fum. Torpilele vin prin Kazahstan!
– Alma-Ata! zâmbi acru comisarul. Corigența dintr-a şaptea îl învățase minte şi pe el, şi pe profesoara de geografie, care fusese găsită sinucisă cu arătătorul, noaptea, pe malul Jiului. Îi zâmbi şi lui Candelă acru.
– Planul este următorul... Corcoduşă îşi stăpâni o reverie tenebroasă. „Pe pinu’ lu’ Tudor din Vladimiri, e chestie de ghinion să-ți etalezi patentul!”, clocoti în el profesionalismul. Hotărî totuşi să-i dea nişte repere: mută în Q şi R păhărelele în jurul scrumierei, scrijeli „Mircea & Dănuț” pe masă cu stiletul unuia, apoi puse un semn la centimetrul 47 pe pânza bomfaierului pe care-l scosese nepăsător din desagă.
– Ei?
Candelă căzu cu ochii în apa murdară din scrumieră. Convulsionate, mâinile-i lăsară încet mânerul stiletului înfipt autosuprimator undeva pe lângă carotidă. Ultimele lui vorbe se rostogoliră pe masă încet spre comisar: „Planul tău e o sinucidere-capcană. Mai devreme sau mai târziu cu toții vom muri, vorba deputatului Pavluşa. Eu mă duc acum. Succes, comisare!...”. Cu ultimele sale puteri îi strânse mâna lui Corcoduşă, în timp ce acesta din urmă răsfoia pasionat o gramatică a limbii ruse.
– Bietul Bedros! Făcu comisarul după ce bău o supă, ghicindu-i originea. Se ridică de la masa cuprinsă de flăcări şi azvârli pe ea cam cât crezu că face consumația, plus un extinctor de buzunar care făcu automat o vânătaie pe ceafa lui Candelă. Îşi scutură buzunarele cu praf de cretă (pentru schițarea planurilor sale mirobolante) şi ieşi în aerul cald al amiezei.
Comisarul zâmbi, apoi rămase tot aşa zâmbind, până paralaxa sa binoculară se lovi de imaginea agentei B.59-t. Ca un adevărat geantelman precaut, se îndreptă spre hoitul ei lânos.
Discuția se înfiripă de la sine:
– Cu țigări proaste te laşi de fumat! o drese el legănându-se de duhnitura de pe stradelă.
– Sau mori! Hă, hă!
– Da... 
Lili Giacommeta, zisă Briceaga, mirosi din zbor pericolul pândant, aşa că încercă să schimbe vorba: 
– Dar, Komisarre, ce faci în seara asta?
Poate că totul ar fi mers ca lebăda pe apă dacă EL nu ar fi sesizat dublul ”r” greşit folosit altercativ. Comisarul îi remăsură mina, companioanele şi burlanele, însă, neieşindu-i nimica pe graficul cu standarde, avu o ieşire retractilă:
– Măi, Lilica, tu te scrânciobeşti cu neneaca?!
– Komisarre... aşa ştiam că-i şmenu’!
– ?tiai pe naiba! îşi masă Corcoduşă tendonul de la mâini.
– Pe barba lui Afanasi!
– Pe barba lui Bezdomnîi! contracară comisarul. I-o arătă pe Andreea Abujoroaiei, Burghiu după numele de fată, care-şi căuta remediul prin tufişuri. A cui e mâna?
Briceaga mototoli foaia cu răspunsul „aptă” de la preselecția pentru Festivalul de-a dansu’ modern de la Ialta, proba alergare-săgeată 2x3 bucăți. „Ce rost îşi mai are viața?”, o podidiră lacrimile mari. Se decise să-l înfrunte pe comisar, îşi ieşi din fire:
– Mătuşă-ta-i o scorpie!
Comisarului nu-i veni a-şi crede urechilor, unii trecători întoarseră capul chiar. O imagine de coşmar îi trecu prin fața analizatorilor vizuali: câteva muşte pe năsălie, un popă de familie, mătuşă-sa care dădea cu sacâz nişte napalm...
Cu o bastârcă rază de acțiune 1,64 pe semicerc îi înfundă bocetul Bricegei, o bruscă puțin şi la cric, îi luă o parte din puls şi văzând că mai are cu cine discuta, o întrebă c-un megafon la ureche:
– Ferapont Atomis şi Foka Buleyev. Ei sunt?
– Nu! gemu Briceaga. Ei distribuie în port două mii cinci sute de exemplare din Calendarul creştin ortodox pe ’78... Jomira Clapă din Dubai şi Grişka, băiatu’ de la cadastru, ei vin.
Comisarul, milos, îi dădu duhul...
Se uită la cerul albastru, la nori, la o panseluță şi la un pişoar uitat în drum... „Bătrânețea e ca o praştie uitată-n pod!...”, ținu el să-şi aprecieze plastic starea.
 
*
 
„Vând două locuri la cimitir şi storcător.”
Comisarul luă telefonul şi-l sparse de zidul din stânga: „E prea complicat pe firul ăsta damoclesian!”, sparse o alună, băgă cojile în buzunar, pentru reconstituire, apoi o vându la un preț rezonabil.
Ținu o prelegere, aşa, ca-n parcurile londoneze, pe care o încheie într-un registru oratoric absolut: „Cunoaşteți-vă pe voi între voi!”, de toată lumea crezu că fusese vorba de educație sexuală şi aruncă cu roşii stricate într-un gardian care căsca gura  pe-acolo. Comisarul se dădu jos de pe scăunel şi poză câteva clipe în gânditorul de la Hamangia. „Simt că se lucrează împotriva mea!...”, dar, bineînțeles, nefiind nici prima, nici a doua, nici a treia şi nici ultima dată când se întâmpla chestia asta, îşi burduşi buzunarele cu nişte antigloanțe, cămaşă dublă de alamă şi se refugie în anonimatul străzii.
 
 
 
CAPITOLUL I
Gambitul egiptean
 
(în care se vorbeşte despre pripoanele utilizate de comisar, despre trepăduşi şi despre dispariția mamutului doi de la Antipa. Despre plute, ampenaje şi rachete, precum şi despre îngreunarea circulației nocturne în unele zone din Moscova. Monografia Karinei Visenc, „Nietzsche sau Aristotel”.)
 
Ninsoarea se-aşternea napoleonian pe cupolele catedralei Sf. Vasile şi pe-alăturea. Moscova nu-i displăcu dintr-o dată comisarului, oraşul dormea, dar nu şi bandiții moscoviți... Coborî cu grijă din resturile GAZ-ului carbonizat şi scose lacătul de la geamantan. Îşi puse boneta, geaca cu paratrăsnete, pantalonii de comisar, verifică dacă are ierburile de leac în buzunarul de la piept, lângă tirbuşonul universal, elvețian şi trase puternic în piept aerul postsovietic. 
Una peste alta, vestea că frate-său, Nikolai, dispăruse cu tot cu meteoritul de aur tungus recuperat de la racheții moldoveni, îl întorsese cu roțile-n sus. La Kremlin ar fi intrat degeaba – acolo nu țineau decât tezaurele altora – aşa că un tur de cârciumi rău famate era mai mult decât indicat pentru a prinde şi înnoda nişte fire...
 
*
 
– Parcă nu mai ninge aşa tare. Îi zise un ins deşirat care descărca grijuliu nişte lăzi cu trăscău.
– Pariu? răspunse cu parola comisarul crezând că tumefiatul e omul lui Serghei Buharov. Neprimind celălalt set de parole de siguranță, Corcoduşă îi rearanjă viziunea peisagistică cu 454º nefericitului veteran de la aprovizionare.
– Ca de obicei... O spuse pe româneşte Corcoduşă, se şterse pe cizmele de lac şi se introduse în taverna La Iepuraşul Saşiu.
Acolo erau doar profesoraşi şi artişti care vânau prețuri ieftine plus o puicuță care se făcea că umple halba până la dungă.
– O mastică, o bere la bauxită şi nişte corcoduşe confiate!
Tăcerea se lăsă ca o brută incomodându-i pe intelectuali, care nu ştiu decât să vorbească.
Dragă cititorule, ți-ai dorit vreodată să nu te fi născut? Nu? Ei, dacă te-ai fi aflat acolo în acele momente carteziene, ai fi avut acest teribil sentiment. Câine să fi fost şi-ai fi căutat un hingher!
– Bine! accentuă comisarul şi era deosebit de clar că ceea ce spunea nu semnifica acelaşi lucru.
Cei de geografie şi istorie, mai puşi în spațiutimpul temei, săriră pe geam, ceilalți fură buluciți de brațele drăgăstoase corcoduşiene. Doar un eminescolog rătăcit fugi până-n piață, mai văzu prețurile la ridichi şi căzu secerat.
Calm, Corcoduşă evită mastica ce sfârâia sulfuric, supse vreo două confiate şi luă berea la pachet. Trebuia să-l caute pe Zuba, duşmanul de moarte al lui Buharov, prietenul de cvas al fratelui său, Nikolai. Informația vitală îi fusese cedată oarecum benevol de profesorul Wols, care rămăsese aninat de paharul moca, până ce comisarul îl ajustase cu muchia pistolului de braconat elefanți.
 
Alyona Sereneevna, care văzuse toată tărăşenia pe geamul murdar al cârciumii, îşi scuipă în cruce pe cerul gurii şi-i ceru un autograf comisarului.
– Ia, fată, de-aici! şi Corcoduşă-i ciurui ulceaua-n C.
 
 
 
 
 
CAPITOLUL II
Albastru de Sankt Petersburg
 
(despre principiul în jurul căruia gravita logica anchetei predefinite de care uza comisarul: „Toată lumea ascunde ceva!” şi despre intuiția ordinii. Câte ceva despre Țarul Tristan, despre ceangăi şi peştii aurii. Mai multe despre cultura de sub birou şi despre conştiințele prinse-n cheotorile veşniciei. Drama lui Johann Friedrich Kühn.)
 
Pe Sadovaea-Spasskaea taximetriştii îşi împingeau maşinile ca pe nişte care mortuare, iar fulgii grei ca piulița înălbeau capitala. Ei, printre fulgii ăştia mari Corcoduşă îl zări rătăcind pe Sabinin din Tomsk. Din gluga de matroz cocârjat i se zărea chipul mic aidoma unui bulb de ceapă îndesat în humă. Ținea ceva în mâinile mari, de plugar.
– Bună seara, tovarăşe! 
Kalaşnikovul made on boat, cu două țevi şi pat retezat nu-l impresionă pe comisar. Cititorul ştie doar, Corcoduşă nu era fitecine, el avea răbdarea, determinarea şi figura unui pescar de balene albe, era înalt, generos, nebărbierit şi puțin visător. Nu era pleşuv, nici frunte teşită n-avea.
– Tu faci reclame cu mine, mă?
Cu fluierul de bambus de la chimir îi băgă o mioritică scurtă de-l lăsă lat.
Andriuşa Novacekit şi Magadan Sticikin, deghizați în băieții de la gaze, se evaporară subit printre nămeți.
 
*
 
– Un Saperavi la rece! distrase atenția bărmăniței din acest capitol Corcoduşă.
– Servim doar la pahar. Piui ea. Avea un corset roşu, overbust, care să-i țină-n cumpănă ochii verzi, şi părul bogat, strâns în două cozi cât parâmele de la Titanic. Bentița plesnită o dădu totuşi de gol pe fosta stripteuză.
– Îți bag una la jupoane, duduie, de-o s-ajungi instant cu domiciliul flotant! îi profeți comisarul. Serviți sau nu serviți excepții acilea?
Luată pe şarpantă, cornista Nastea (căci ea era) încercă:
-Vă dau cu sticla...
Comisarul prinse pumnalul care-i tot vâjâia pe lângă ureche şi-l înfipse în bar.
– Dar ce credeți voi, mă, aici, că toți comisarii moare noaptea?
Ieşitura comisarului l-ar fi băgat în resuscitări şi pe Chuck Norris. Cu o cazma din dreapta îl fentă pe Budimir şi-i băgă ca-n glumă o carabă lu’ Iura-n splină. Dintr-o cotulată îl drese la vocale pe Knausmüller, iar printr-o raşchetare largă îi cerealiză pe toți ceilalți.
– Grea ocupație... îşi mormăi karmic Corcoduşă.
Afară, în aerul tare al nopții, dădu de Iulian Hagheş, un literat siderat, scăpat parcă din scrierile lui Bulgakov. (Ei, cititorule, cititorule... Vezi c-ai pierdut pariul? Autorul n-a citit doar cotoare de cărți, pe unele le-a mai şi deschis...) Acesta, nici una, nici două, începu să-i recite: – „Mătreața amintirilor se scutura pe şevalet/ jilavă/ şi porcii se-ntindeau pe-asfalt// În faliscană şi persană veche/ îți recitam despre Levant...”
Comisarul, mişcat până la lacrimi, îl opri c-un girofar legat de-o tulumbă. „Măi, măi, toți se cred Esenin, aicea!”, îşi mai contură el un gând şi-apoi, gândul conturat deja, i se îndreptă melancolic spre Nikolai, firea poetică a familiei, crescut până la 37 de ani ca un bonsai de-o mătuşă pictoriță care le lăsase moştenire aproape opt sute cincizeci şi opt de tablouri „Bec arzând pe margini” (ultimele trei erau neterminate).
Nikolai ieşea joia, cu pantofii nefăcuți încă, basca de artist flamand şi cu mapa în care îndesa în grabă o jumătate de cârnat ardelenesc şi o busolă ruginită ce indica doar Nordul. Saluta doar necunoscuți, uzând de o mică reverență pe dreapta, şi se oprea mereu la cârciuma preferată, cea cu stâlpi verzi, unde bea câteva căni de cidru şi vorbea d’estetică. Noaptea, după ce lua bătaie de pe la golanii din cartier, se întorcea acasă, mai bea o supă de linte şi-apoi îşi răsfoia liniştit atlasul învechit în care ținea nişte măselarniță şi basmaua unei foste colege – mare iubire ce-l părăsise pentru unu’ care-acuma lucra la un abac ca general într-un sanatoriu.
Pe planul imaginației ieşea din casă şi marțea. Atunci îmbrăca paltonul cadrilat, aprindea o lumânare mare, de cununie, şi se suia într-un lighea vechi, kaki. Străbătea mări şi oceane şi nu suporta a fi deranjat.
După lunga perioadă post-postadolescentină, proprie artiştilor, ținuse un depozit de stâlpi de telegraf undeva prin Teleorman, pe lângă Dunăre, apoi un câine american, Haralamb, şi-un calendar boțit. După aceea ținuse urma unui spion austriac, Glücher, până şi-o pierduse şi el. 
?i acum era să dispară din nou, ca un portofel în mâna unui hoț de buzunare, aici, în patria anarhiei controlate...
Vajnicul comisar îşi şterse o lacrimă cu mâneca mantalei şi se îndreptă spre cel mai depărtat şi liniştit hotel. A doua zi, cum-necum, trebuia să-l prindă pe Serghei Buharov.
 
 
 
CAPITOLUL III
Alibiul
 
(despre utopizorul uitat în drum de comisar şi despre furtul unei viori-bomfaier marca Maskull Lasserre. Despre multele varietăți de stambă utilizate de unele fabrici de confecții şi despre filucşi. O descriere completă a obiceiului La Ampanada, saltul păstorului, iezi, sacrificii etc. Câteva rânduri de 24 de karate despre sindromul Travor-Kane.)
 
Afară era urât. Nori vineții, lapovița, crengile desfrunzite clămpăneau ca nişte şerpi din altă lume, iar trotuarele erau pline de oameni ursuzi, grăbiți.
Când auzi uşa, încetă să mai bată nervos darabana pe pervaz şi se întoarse.
– Până la urmă, îmi spuneți şi mie pentru ce m-ați chemat?
– Luați loc, vă rog, domnule Garanin!
– Domnu’…
– Aa, am uitat să mă prezint, sunt comisarul Corcoduşă, bradamiral ONU.
Zuba zâmbi acru. Încă unul care părea să se fandosească cu nişte grade de rahat plătite gras de statul cointeresat.
– Domnule comisar, pentru a-şi sublinia poziția, consideră că-i mai bine să taie acel sforăitor „bradamiral ONU” din coadă, mă credeți sau nu, chiar am treabă, e încheiere de lună şi am o groază de  acte de completat, n-ați putea să fiți ceva mai expeditiv?
Vru să adauge „aşa cum sunteți de obicei voi, ăştia din poliție”, dar se reținu.
– Vă rog eu, luați loc, domnule Garanin! Terminăm imediat. 
Comisarul îşi scoase țigara electronică şi începu să fumeze. Fixă cu răutate ledul roşiatic. Îl enerva că-i blocase replica „Mă deranjează fumul de țigare!”, replică ce i-ar fi consolidat poziția de superioritate pe care dorea să se situeze.
– Un obicei prost, se scuză comisarul arătând spre micul cilindru de plastic, nu scapi de el nicicum!
– E din cauza voinței slabe. Nu rată  ocazia de a-l înțepa. 
– Da, da! Aşa am auzit şi eu, dădu din cap Corcoduşă, deşi eu am altă teorie... Domnule Garanin, îl fixă cu privirea, păi eu cred că ştiți de ce v-am chemat. E vorba de moartea şefului dumneavoastră, Serghei Buharov.
– Da, am auzit azi-dimineață c-a fost împuşcat, de fapt, toți de la firmă am aflat că a fost împuşcat.
– Exact. Noi ne facem doar datoria. 
Cu greu îşi stăpâni un zâmbet, „noi ne facem doar datoria”, înseamnă că nu ştiau nimic, 
n-aveau niciun fir!
– Domnu’ Corcoduş...
– Corcoduşă.
– Mă scuzați, domnu’ Corcoduşă, şi eu cu ce vă pot fi de folos? Fiind cel mai vechi angajat al firmei vă aşteptați să vă fac o listă cu cei care-l doreau întins pe masă?
– Sunt şi dintre aceştia?
„Probabil că inteligenții ăştia o să ne cheme pe toți, unul după altul!”, glumise Şmuț la birou. Zuba riscă:
– Păi, dom’le, la câți duşmani avea omul ăsta, eu cred c-ar fi trebuit s-aştept vreo două luni la coadă ca să-mi vină rândul!
– Hm!
– Ce vreți, ca orice şef câinos.. De fapt, nu ştiu cine se înțelegea cu el!...
Douăzeci de ani muncise pe brânci pentru firmă, fără zile libere sau concedii, douăzeci de ani care erau să se ducă pe apa sâmbetei alaltăieri, când Saşa, într-o discuție particulară, îl anunțase că intenționează să-l concedieze din cauza „randamentului scăzut” pe care-l avea de ceva vreme. De doi ani, mai exact.
– Domnule Garanin...
– Puteți să-mi spuneți Zub Alexeevici.
– Fie, Zub Alexeevici, astă-noapte, între orele zece şi doisprezece unde vă aflați?
Cum naiba, doar nu greşise nicăieri! Intrase pe uşa din dos, de pe stradela pe care nu era nicio cameră de supraveghere, nu lăsase nicio urmă, îl executase rapid şi fără dureri, arsese cagula, mănuşile şi combinezonul, pistolul era pe fundul lacului... 
Pufni:
– Sunt suspect?!
Comisarul Corcoduşă zâmbi:
– Ca toți ceilalți angajați! avea un zâmbet liniştit, plăcut. Deci unde erați astă-noapte în jurul...
– La prietena mea.
– Numele ei?
Zuba hotărî să tranşeze rapid, fără eschive – din care n-ar fi avut nimic de câştigat.
– Tatiana. Tatiana Ananina.
Comisarul păru că tresare:
– Cum ați spus?
– A – na – ni – na, Ta – ti – a – na, silabisi tare şi ostentativ Zuba. Prietena mea.
– Persoana... locuieşte în oraş?
– Undeva în spate la Balşoi, etajul şapte.
– Mda... făcu încurcat comisarul.
„Nu se gândea că voi coopera!”. Zuba supralicită:
– Vreți să vă dau numărul ei de telefon? 
– Nu, nu e nevoie!...
„Taniuşa, dacă te întreabă cineva de mine, spui c-am fost la tine. Toată noaptea. L-am împuşcat pe cretinul ăla de Buharov, şeful meu.”. Fosta lui colegă de liceu, „mama răniților”, nu avea cum să nu-l servească, îi era datoare. Era singura colegă de liceu cu care mai păstra legătura. Se întâlneau o dată, de ori pe an. Ultima dată se întâlniseră întâmplător chiar de ziua ei. Îi cumpărase o broşă ieftină şi stătuseră la un pahar de vin rememorând amintiri şi glumind pe seama clienților furați – lucra la firma concurentă.
– Şi cât ați stat la dumneaei?
– Toată noaptea.
– Toată noaptea?
– Domnule...
– Corcoduşă.
– Domnule Corcoduşă, doar nu am fost la bordel, e prietena mea. Normal c-am stat toată noaptea! Dimineață am trecut puțin pe acasă, apoi m-am dus la serviciu.
Chiar ațipise puțin în maşină, pe marginea lacului. Îi susținu privirea comisarului care liniştit îşi scotea din nou țigara electronică. Acesta apăsă pe un buton:
– Să vină plutonierul adjutant Pastirev la mine!
„Adjutant... Pastirev... Ce circ!” gândi Zuba şi se instală mai bine pe scaun în timp ce comisarul i se adresă calm:
– Domnule Garanin, amanta lui Serghei Buharov, Tatiana Ananina, s-a sinucis ieri în jurul orelor 23. S-a aruncat pe fereastră. Ultimul apel telefonic a fost cel primit de la dumneavoastră.
 
*
 
Ei, cititorule, vezi că şi medicamentele astea, pe care le ia autorul, au un rost? Simți cum fiorul de realism praxiologic postmodernist stabil, neexperimental, străbate textul, cum autorul transfigurat,  conformizat şi transformat pozitiv, utilitamente privind lucrurile, degajează absurdul poliedric? ?i, dacă tot veni vorba, țin să-ți spun, lectoracule becisnic, că oricum declarația autorului cum că nu va mai scrie în veci despre periculoasele aventuri ale comisarului Corcoduşă în Rusia, China, Japonia, Thailanda, Malta etc. şi va lăsa un nobelizant s-o facă în locul său, ei bine, această declarație a fost înaintată în trei exemplare Preşedintelui Academiei, Chestorului şef şi Arhiducelui de Lituania.
Ştiu că-ți arde să-ți electrocutezi vecinii şi că, la limita damblalei, îți trece prin capu’ ăla fasonat să rupi în bucăți monumentala lucrare pe care-o ai în fața ochilor, dar, ce să-i faci, asta-i viața, un guguluf, iar literatura – o suspendare a realității. Adică „Bouvard şi Pécuchet”, „Sainte-Hermine”, „Stephen Hero”, „Billy Budd” sau „Švejk” au rămas bine-mersi neterminate şi tu vrei ca Corcoduşă să aivă un sfârşit? N-ai decât să te rogi kafkian, doar un scenariu apocaliptic, o viroză optimizantă sau o manifestație violentă organizată împotriva indiferentismului politicianist îl vor mai convinge pe autor să încheie romanul alb.
 
 
NOTE:
* am mai vorbit despre această cacofonie. Firile sensibile, care nu o suportă fonic, sunt rugate, îndemnate chiar, să şi-o traducă în engleză, greacă sau latină.
 
(fragment din romanul absurd Corcoduşă ’92)