Proză
Attila Mzes

DUPĂ POTOP, APELE-ŞI REGĂSESC VECHILE ALBII (fragment de roman)

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2013

 Trase un fum şi din cel de-al treilea chiştoc, amestecă cu lingurița ceaiul tare, aproape negru, apoi ieşi în minuscula bucătărie să verifice dacă oprise gazul.  Aragazul mic, cu două ochiuri, rămase tăcut. Totuşi, parcă se întețea undeva un susur: în chicineta întunecoasă prinse contur cel dintâi jaguar din acea zi; pe blana sa violetă licăreau scânteile albăstrui ale electricității, petele sale păreau să formeze porțiuni pleşuve pe blana de o strălucire intensă. Jaguarul îl urmă până la uşa camerei tiptil, cu capul plecat şi mişcări leneş-grațioase; apoi lumina ce se revărsa din abundență stăvili fiara. Pe mâna lui, în care ținea molatic lingurița, venele palide trasară, prin aburii risipiți ai ceaiului ce se răcea timid, forme fine, chiar aristocratice. Închisese aragazul, fu sigur de asta, într-atât de sigur, încât se ridică brusc să mai verifice o dată. În bucătărie reapăru jaguarul; un al doilea se pregăti să prindă contur. Îşi dădeau târcoale în spațiul îngust, descriind bucle şi împotmolindu-se mereu la lumina uşii. Totuşi, după fiecare verificare a aragazului, jaguarii zăboviră tot mai mult în lumina supărătoare: doar scânteile electrice sau, mai degrabă, licăririle albăstrui ale flăcării de gaz dispărură de pe spatele felinelor; tot mai multe prinseră contur în semiobscuritatea bucătăriei. Deşi păstrară dimensiunile jaguarilor obişnuiți, se înghesuiră tot mai mulți în încăperea prea mică şi pentru o singură astfel de fiară, îşi dădură târcoale şi ocoliră toate obiectele, tălpile lor silențioase păşiră parcă în tăcerea dintre două strigăte de moarte stinse, despicătura din ochii lor scânteietori se tot îngustă la lumina puternică a camerei, luciul palid, ivoriu, al incisivilor lor lungi emana o paloare asemănătoare cu cea a degetelor subțiri şi gălbejite care ating clapele de fildeş ale pianului, aidoma inflorescenței unui acord cântat cu tact, ce se risipeşte în ureche sau, mai degrabă, în imaginație. 
Stând în picioare, Szilveszter bătu în clapele pianului un acord matinal care-i răsuna în urechi, dând astfel tonul pentru studiul în pregătire; apoi degetele-i alergară lin pe dinții ivorii şi negri ai bătrânului Bösendorfer. În liniştea surdă, veni şi răspunsul: bocănitul înăbuşit şi păcănitul oarecum intensificat de rezonanța pianului cu capacul închis; corpul bătrân şi negru răsunase cândva grav pe treptele pustii şi infecte ale blocului, coardele fremătaseră, adunând chipuri curioase şi duşmănoase în spatele uşilor întredeschise. 
Deschise capacul pianului: sfeşnicul greu, de bronz, uitat pe pian se prăbuşi zgomotos şi se rostogoli până la perete. Îşi prinse puțin degetul cu capacul claviaturii în timp ce apucă sfeşnicul rebel şi-l aruncă în pat, scăpând o înjurătură, apoi privi atent obiectul de cult: ca de fiecare dată, îşi dori să curețe rămăşițele lumânării arse cândva până la capăt. Stearina cenuşie, prelinsă pe corpul sfeşnicului se întări sub forme nebănuite: provoca dezgust, exact ca un simbol falic mult prea obscen, care trezeşte asocieri vulgare tocmai pentru că aminteşte doar vag de ceea ce este menit să simbolizeze.
În sfârşit, Szilveszter putu ridica capacul negru. Pântecul pianului căscă negru şi gol, ca şi cum hăul său sterp ar putea înghiți toate grozăviile lumii. 
Se puse pe micul scaun rotativ învelit cu piele, se învârti pe el, trase scaunul în dreapta şi-n stânga, până găsi cea mai bună poziție; un timp, ascultă cu atenție liniştea, apoi lovi clapele, cântă un pasaj, aplecându-se într-o parte şi-n alta, în timp ce ciocănelele, păcănind înăbuşit, se mişcau într-un mod ridicol, acompaniind cu vibrații serbede şi surde sunetele interioare, imaginare, pe care le putea controla doar astfel, tactil, după ce, în momentul când se mutase în apartamentul încă neutilat apăruse însuşi Blocul, desemnându-şi drept emisari amenințători pe cel mai vânjos flăcău şi pe cei mai guralivi pensionari care intraseră peste el din start cu un ultimatum în privința pianului zgomotos, ce nici nu apucase să scoată vreun sunet, şi i-au smuls lui Szilveszter o promisiune în privința pianului, iar el îşi dădu seama că nu poate face față unei astfel de supraforțe şi începu să-l castreze, coardă după coardă, să-l tranşeze pe bătrânul Bösendorfer cu glasul grav, al cărui bocănit înăbuşit umple de atunci trainica şi nesuferita linişte, secționând în felul său capricios tăcerea deplină.
Szilveszter fu cuprins de trac ori de câte ori se aşeză la bătrânul instrument ce umplu aproape întreaga cameră sau când stătu rezemat pe coate şi schița note care se înşirau mai grăbite sau mai agale pe sistemul de linii paralele ce tind, cinci câte cinci, spre infinit, iar în graba tot mai accentuată, căpățânile notelor, în alertă şi ele, se înghesuie tot mai mult, dârdâind parcă de frig. Sonoritatea fragmentelor de melodie care se consumă încet pe paralele ce tind spre infinit şi în spațiile dintre ele este dată de unități de 33 de măsuri: ca şi cum melodia nu ar avea început şi nu ar avea sfârşit, dar formează totuşi un întreg şi păstrează disperată aparența desăvârşirii într-o lume înțesată de muzică încă nenăscută sau deja consumată. Armonia secretă s-a produs în interior: în exterior, la pianul redus la tăcere, degetele oarbe au dat viață unor bocănituri şi pocnituri surde.
Dădu din mâini, deşi se simți mult prea leneş pentru un astfel de gest. Dădu din mâni a lehamite, adresându-se bocănitului, încurajărilor timide, atenționărilor venite din partea corifeilor să compună marşuri sau muzică uşoară, căci pentru acestea există cerere. Acum şi în veci... De o bună bucată de vreme nu mai putu auzi din exterior sunetele ce-şi făceau de cap înlăuntrul său; ori de câte ori prinse la radio vreo melodie mai comercială comisă de el, închise deranjat aparatul. Privi în jur, căutându-şi animalele dragi şi temute în acelaşi timp, însă acestea păreau să se fi retras în bucătăria întunecoasă, chemându-l, aşteptându-l poate; însă el îşi pierduse interesul: din partea lui, bucătăria putea să şi sară în aer, cu aragaz cu tot. 
Socoti studiul muzical ce se născuse în el bun şi total inutil, încercă deci să şi-l scoată din cap. Dâre de şovăială în neant, bombăni supărat, cu voce tare, ca oamenii însingurați care încearcă în zadar să scape de acest obicei. 
Începu să se îmbrace, apucând ba sticla, ba vreo piesă vestimentară; operațiunea se prelungi, căci reuşi doar cu mare dificultate să se convingă să lase sticla. Apoi străbătu de mai multe ori spațiul îngust, mărginit de cutia pianului şi de patul zeflemitor de mare, folosindu-se de spațiu precum jaguarii săi violeți, dragi şi temuți, care, văzând că el nu este dispus să mai verifice aragazul, nu se sfiiră să ajungă în pragul uşii deschise, urmărind cu un rânjet infiorător plimbările sinuoase ale celui care le este stăpân şi victimă. Metanul cu miros puternic din aragazuri imense şi îndepărtate susură şi se răspândi în aer: tot mereu se remarcară scurgeri; nu din bucătărie, şi nici din soba din cameră, ci din adâncuri, din locurile în care au fost create şi hrănite felinele violete, ca un mesaj al lumilor de dincolo, al împărățiilor necunoscute. Aceşti jaguari se născură undeva în afara lui, dar se hrăniră din el, începând să-i invadeze şi perioadele de trezie din timpul zilei. Nu-i putu exclude din viața sa; doar pălinca mai îmblânzi întrucâtva mârâitul lor continuu, amenințător, şi atenuă teama provocată de fiarele ce dădură năvală peste el. În timp ce se tot foi, aşteptă ceva: brusc, un dangăt puternic spulberă liniştea sa, ca, de altfel, în fiecare dimineață, iar el tresări, precum în fiecare dimineață, la bătaia clopotelor ce păreau să bată în craniul său, foarte aproape, cât p’aci să-i străpungă creierul. De la fereastra sa care privea în curtea bisericii, el se uită la arbuştii acoperiți de un strat gros de zăpadă, la copacii imenşi şi la micile uşi dosnice ale clădirii de vizavi. Szilveszter, văzând doar dosul bisericii,  nu izbuti să afle ce dumnezeu  îi întoarce spatele în mod voit, precum nu află nici cine-i trimite cu alte ocazii, mai cu seamă după amiază, concerte de orgă care se strecoară prin vitralii colorate, cel mai adesea, deja consumata Tocata în Do minor a lui Bach, interpretată cu greşeli, dar şi cu un farmec ingenuu. 
Dangătul mai pendulă de câteva ori între zidurile închise ale oraşului vechi, domolindu-se încet: apoi liniştea, căptuşită, umplu iar spațiul din care bătaia clopotului alungase fiarele violete. Trezia de dimineață puse stăpânire pe Szilveszter: micul scaun rotativ, mutat la câțiva centimetri distanță, stătu acum în fața secreterului mic şi negru. Szilveszter ridică placa rabatabilă şi începu să bată ceva la maşina sa Underwood, bătrână şi tot neagră, deşi ştia din experiență: din astfel de îndeletniciri matinale nu se nasc lucruri mărețe. 
Mai târziu, solo-ul de chitară agresiv al lui Hendrix se desprinse din picup, aidoma unei avalanşe fierbinți. Szilveszter îşi imagină cum regele mort al improvizației sărută gâtul lung şi delicat al chitarei, făcând-o să scoată sunete înalte, țipete extatice, orgastice. Dar între timp, totul a devenit mai tern: aşa şi covoraşul de sub picioarele sale, odată strălucind în culori vii, afişând acum nuanțe discrete, covoraş pe care el, după serile în care jaguarii cutezau să pătrundă chiar şi în cameră, obişnui să caute insistent smocuri de păr violet. Aruncă pe pat discul lui Hendrix: acesta se izbi de sfeşnic; el dădu din mâni nervos şi oftă: „piese vechi, o, ce vremuri!”. Căutându-şi liniştea, puse Tablouri dintr-o expoziție a lui Musorgski. Acordurile încărcate, alternând gravitatea cu plutirea lină, vor răsuna pentru totdeauna într-o galerie scăldată în soare din Rusia, unde lumina intensă este domolită de nuanțele tablourilor impresioniste, iar atmosfera este împânzită de ludicul deopotrivă foarte grav şi foarte vesel. Odată cu placa, se cam isprăvi şi acea dimineață obişnuită. Szilveszter termină să se îmbrace în grabă, mai reflectând puțin asupra visului său, apoi aruncă o privire în bucătărie, da, gazele-s oprite, undeva în semiobscuritatea tăcută stau pitiți sau la pândă jaguarii violeți, dispăru şi mirosul de gaz metan, dispăru şi licărirea albăstruie, primul dangăt de prânz îl găsi gata de drum. Ieşind pe uşă, în bătaia clopotelor ce umplu spațiul, în acea dimineață obişnuită, cu nimic diferită de alte dimineți, el se gândi la teoria lui Pascal, devenită între timp maximă, apoi îşi încuie cu grijă jaguarii violeți şi-şi vârî cheia în buzunar.
Aşa începe totul.
traducere de Ferencz Judit