SPERANȚA CA ANTIDOT AL FRICII DE MOARTE – EXCERPTE

Prima referință a textului, constituind totodată începutul său absolut, vizează dispariția catastrofică, pentru totdeauna şi fără nicio urmă de continuitate,  a „genialei rase” umane care a creat, în zorii existenței omeneşti pe Pământ, civilizația de la Altamira. Acea generație – notează Pârvan în context, câteva rânduri mai jos (pe care nu le-am mai citat) – a fost singura de la începuturile umanității în care a luminat „scânteia divină a geniului creator de artă nemuritoare” (ibid.). Arheologii preistoricieni au subliniat, din momentul descoperirii, în anii 1875-1879, prin săpături subterane, a unor grandioase picturi rupestre policrome de lângă localitatea Altamira din provincia Santander (nordul Spaniei de azi), unicitatea frumuseții acestor creații de artă aparținând milenarelor al XIII-lea şi al XII-lea ale paleoliticului superior – parcă puse şi păstrate la adăpost, sub pământ, pentru următoarele milenii post-catastrofice.

Dar cataclismul care a condus la brusca dispariție, fără şansa de continuitate, a acestei strălucite civilizației preistorice a fost, spre deosebire de alte cataclisme care vor urma în istoria umanității, unul natural, fără nicio  îndoială. Un atare moment catastrofic, inevitabil în orice timp şi în orice spațiu, Vasile Pârvan îl opune, în mod manifest, în rândurile imediat următoare, dezastrelor create de şi ieşite din mâna omului, cu cea mai bună ştiință. Un astfel de dezastru – Primul Război Mondial, în cazul de față –, comparabil cu cel natural care a distrus, în zorii omenirii, strălucirea unei părți a civilizației preistorice euroatlantice, nu este, însă, un fapt inocent şi întâmplător, ci, dimpotrivă, unul profund vinovat. Tocmai pentru că dezastrele naturale, vrea să spună scriitorul, nu au conştiință, pe când războiul țâşneşte din voința şi interesul oamenilor de a-l purta. Subtil, Pârvan notează, spre finalul pasajului selectat, că „spiritul distrugerii” – cel care animă mai cu seamă forma globală a distrugerii, şi anume războiul – aduce cu el „moartea şi suferința”. Deducem de aici că, în schimb, cataclismele naturale provoacă doar moartea, scutindu-i pe oameni de cumplita frustrare că, totuşi, moartea (adică omorârea omului de către om) ar fi putut fi, cu un efort solidar de voință, evitată. 

Frica de moarte şi de suferințele pe care ea le aduce, direct şi indirect, tuturor, inclusiv familiilor şi urmaşilor celor dispăruți în moarte, a provocat distrugerea reciprocă, altfel spus autodistrugerea umanității prin ultimul – la acea dată – război, învederat a fi, în ordine istorică, primul de proporții universale. Războiul a fost generat de frică (termen care, în mod semnificativ, lipseşte din context): iată una dintre concluziile la care ajunge, în preludiul primei părți a Rosaliilor, scriitorul şi filosoful Istoriei din Memoriale: „Câtă risipă au făcut atunci stăpânii popoarelor, pentru a-şi păstra puterea şi a birui pe adversari: câți oameni, câte forțe, câtă frumuseță nimicită; câți morți de prisos, câte distrugeri zadarnice!” (p. 103).

La capătul celălalt al secțiunii a IV-a, a Rosaliilor, şi anume în finalul subdiviziunii secunde (B.), Vasile Pârvan, adresându-se, oratoric, „adversarilor biruiți” (p. 156: este vorba de coaliția forțelor militare aliate cu inițiatoarea războiului prim mondial, Germania imperialistă), dă curs larg resortului psihic animator al popoarelor atacate – speranța, numită de scriitor  „mângâiere”, singura care a oferit rezistență, interioară, luptătorilor prinşi în malaxorul infernal al războiului mondial: „Ci noi nu mai crezusem în glorie, pentru că de dânsa suferisem în însuşi atacul vostru nedrept. Dar sufletul nostru aprins, sufletul nostru senin, ca cerul de miazăzi, care ne acopere, crezuse în poezie. [...] Dar de  blânda mângâiere a femeii delicat iubitoare, a Poeziei amintirilor, a poeziei căminului profanat de voi, a poeziei devotamentului către patria chinuită de voi, către Domnul ei, insultat de voi, da, de această mângâiere, aşa de tristă şi aşa de dulce, eroii noştri visau. [...] Şi, iată, – v-am biruit în maiestatea durerii noastre, v-am biruit în răbdarea suferinței noastre, v-am biruit în seninătatea morților noştri, v-am biruit în bătălia monştrilor de fier ai geniului nostru, v-am biruit în lumina iubirii noastre – adversari răi, adversari nedrepți –, panta nenikekamen.” (pp. 156-157).

 

 

 

Rosalia II (sau B.) preschimbă jalea despărțirii de cei pierduți prin război în bucuria dobândirii victoriei finale.

Moartea închide un ciclu, cel al vieții biologice – sau, cum alegoric se exprimă scriitorul, „moartea a încununat cu ucigaşa ei coroană” (p. 156) –, dar, în viziunea pârvaniană, nu este şi sfârşitul ultim. Moartea şi frica de ea – aparenții învingători absoluți pe care îi dă la iveală războiul, ca o consecință endemică şi, respectiv, ca una dintre cauzele profunde ale lui – sunt, de fapt, adevărații învinşi. O spune limpede scriitorul, prin elogiul liric final al credinței nestrămutate, până în ultima clipă, a celor dispăruți, în depăşirea morții. „Credință” sau ”mângâiere” devin, la Pârvan, sinonime ale speranței. Cei care ştiau că aveau să moară, morituri – asemenea gladiatorilor romani, dar nu în arenă, însă tot sub privirile rânjite ale celor care comandaseră războiul şi trăgeau uriaşe profituri din el –, sunt numiți de scriitor „eroi” nu doar pentru sacrificiul suprem, ci şi pentru lecția pe care acest sacrificiu a oferit-o. Anume că jertfa de pe urmă, a vieții, a „camarazilor căzuți” în războiul pentru întregirea ființei Patriei, a învins putera atotstăpânitoare a morții, dar şi frica de ea, prin speranța care le-a dat o „aşa de tristă”, dar, în acelaşi timp, şi o „aşa  de dulce” „mângâiere”. Speranța, deci mângâierea, consolarea că viața s-a curmat în moarte pentru a da naştere unei alte vieți, care rămâne după înşelătoarea biruință a morții aduse de război: rămân, deci, după moartea în tranşee, femeia „delicat iubitoare”, farmecul „amintirilor” casei, „poezia căminului”, „poezia devotamentului”(v. pp. 156-157). Viața supraviețuieşte morții, o transcende. Ea, viața aceasta, însă, n-ar fi putut atinge sublimul bucuriei de a trăi, fără sublimul preț al morții. Speranța fericirii viitoare a supraviețuitorilor i-a dus, împăcați, pe eroi la şi în moarte, călcând nepăsători peste frica de ea. Speranța, antidotul universal şi invincibil al fricii celei mai teribile – cea de moarte –, hrana sufletească şi mintală a eroilor căzuți pentru „patria chinuită” (p.157), a permis aşadar, re-naşterea vieții. De aceea, Pârvan o identifică, în finalul apoteotic al secțiunii a IV-a a Memorialelor, cu poezia, care hrăneşte sufletele, zi de zi şi peste milenii: „Dar sufletul nostru aprins, sufletul nostru senin, ca cerul de miazăzi, care ne acopere, crezuse în poezie.” (p. 156)