ÎNAPOI LA LIMBAJUL SACRU, ÎNAPOI LA JURĂMÂNT!

Nu-mi amintesc să fi jurat vreodată. Ori dacă am jurat, voi fi uitat. Am făcut, în schimb, promisiuni de care m-am ținut. Poate pentru că într-o promisiune numai „obrazul” tău e în joc. Din jurământ te ating însă spaimele, cel puțin două: frica de pedeapsă, în cazul în care nu-l respecți şi frica de a nu lua numele lui Dumnezeu în deşert. Nici când nu credeam în Dumnezeu, nu acceptam jurământul. Mi se părea nefiresc să folosesc un nume care nu-mi spunea nimic, dar care celor mai mulți le spunea ceva. Era respectul față de om, în general, sau poate tot îmi era frică... Jurământul are în el, fără îndoială, ceva religios, ceva magic, iar de cele sacre ştii că nu-ți poți bate joc fără a atrage răul.

N-am avut nici şansa ori neşansa, cine ştie?, de a-mi alege o profesie care să implice la începutul ei depunerea unui jurământ. Jură miniştrii, medicii, farmaciştii, avocații, notarii, soldații. Jură fiecare pe o autoritate, dar aproape toți şi pe Dumnezeu. Medicii jură să aibă grijă de viață, în memoria lui Hipocrate, soldații jură să-şi slujească patria cu sfințenie, avocații să respecte legea cu ajutorul lui Dumnezeu. Ştiu că nerespectarea jurământului atrage sancțiuni penale, dar şi că mult mai importante rămân consecințele morale. E onoarea profesionistului la mijloc! Se jură şi în calitate de martor într-un proces, cu mâna pe Biblie sau pe cruce. Pentru ne-creştini, jurământul se face pe Dumnezeul religiei lor. Cei fără credință jură, şi ei, pe onoare şi pe propria conştiință, următoarea instanță aşadar, că vor spune numai adevărul şi nu vor ascunde nimic din ceea ce ştiu. În caz contrar, se comite infracțiunea de „mărturie mincinoasă”. Numai copiii ies de sub „lovitura” jurământului, lor doar atrăgându-li-se atenția să spună adevărul. E ceea ce se întâmplă în societatea noastră, dar cu siguranță lucrurile stau aproximativ la fel în lumea largă.

În Dicționarul explicativ şi practic al limbii române de azi, la cuvântul „jurământ” scrie: „declarație solemnă a cuiva ce afirmă adevărul despre un lucru sau că este sincer în promisiunea pe care o face (invocând adesea ca martor divinitatea).” Numele lui Dumnezeu este inclus în jurământ pentru că jurământul e de fapt un apel la divinitate, şi Dumnezeu, martorul suprem al adevărului. Şi găsesc apoi o carte întreagă despre jurământ, care explică frica implicită şi eficacitatea acestuia, felul în care jurământul atinge sacralitatea limbajului, cum din el decurg religiile şi dreptul etc. E vorba de Sacramentul limbajului: arheologia jurământului, a filosofului italian contemporan Giorgio Agamben (traducere de Alex. Cistelecan, Editura TACT, Cluj-Napoca, 2011).

Autorul inițiază o atrăgătoare ipoteză cu această lucrare. Dincolo de garanția unei promisiuni sau de adevărul unei afirmații pe care le conține, el crede că jurământul îşi află originile într-un spațiu arhaic, în care limbajul uman era sacru şi omul îi era fidel în totalitate acestuia. Prin consecință, slăbirea jurământului în prezent implică deopotrivă o slăbiciune a limbajului uman: „instituția misterioasă, totodată juridică şi religioasă, pe care o desemnăm prin termenul jurământ, devine inteligibilă numai dacă este situată într-o perspectivă în care ea cheamă în cauză natura însăşi a omului ca ființă vorbitoare şi ca animal politic. De aici, actualitatea unei arheologii a jurământului” (p. 19).

Antichitatea face loc jurământului, pe zei. Fiecare zeu din pantheonul grecesc era potrivit pentru un jurământ. La Hesiod, înşişi zeii apar supuşi autorității jurământului, care era Horkos. Aristotel depune mărturie pentru jurământ ca lucrul cel mai vechi, asemenea zeilor. Filon din Alexandria pune jurământul într-o relație intimă cu limbajul lui Dumnezeu: „cuvintele lui Dumnezeu sunt jurăminte”, scrie el. Jurământul înseamnă împlinirea în act a cuvintelor. E logos-ul lui Dumnezeu, pentru că, în realitate, numai Dumnezeu jură cu adevărat, oamenii jurând pe numele lui, încercând astfel să urmeze modelul divin, să comunice cu el, adecvându-şi limbajul, făcându-l credibil.

În spațiul roman, Cicero insistă pe faptul că în jurământ nu trebuie să vedem teama provocată, ci „eficacitatea”. Jurământul e o afirmație religioasă şi trebuie să o respecți, întrucât l-ai luat pe Dumnezeu ca martor. Acest fapt e important! Eficacitatea nu are legătură aşadar cu mânia zeilor, ci cu încrederea în ei. Jurământul este supus credinței, fides, cea care susține, în fond şi cu adevărat, relațiile între oameni, între popoare. Omul se încredințează zeului pentru a primi protecția acestuia în schimb. Se stabileşte un raport de fidelitate între cele două părți ale jurământului!

Un alt termen de care leagă Agamben şi înaintaşii lui jurământul e cel de sacratio. Jurământul e o formă de sacratio. Aşa îşi face loc în istorie blestemul, ca esența însăşi a jurământului, care intervine când jurământul se dovedeşte fals, mincinos. Ca „instituție”, se poate afirma că jurământul presupune o încredințare şi deopotrivă un blestem. Opinia comună spune că zeii sunt prezenți în jurământ de două ori: o dată ca martori ai acestuia şi a doua oară pentru a pedepsi sperjurul. Ruperea jurământului atrage inevitabil blestemul.

În iudaism şi creştinism, blasfemia este legată de porunca de a nu rosti numele lui Dumnezeu în deşert. Politeismul impunea acceptarea unui zeu ca un eveniment de limbaj. Agamben consideră că Dumnezeu este limbajul însuşi. Limbajul e cuvântul lui Dumnezeu, iar cuvintele lui Dumnezeu, cum spunea Filon, sunt jurăminte. Orice jurământ face apel la numele lui Dumnezeu „pentru că jurământul este acea experiență de limbaj care tratează întreaga limbă ca un nume propriu” (p. 64). În alte cuvinte, „dacă limba există, atunci Dumnezeu există şi numele lui Dumnezeu este expresia acestei performance metafizice” (p. 67). Odată cu „moartea lui Dumnezeu”, anunțată de Nietzsche la sfârşitul secolului al XIX-lea, se petrece în istoria jurământului o epuizare, o retragere pur şi simplu a numelui „Dumnezeu” din limbă. Dar moare în realitate numele lui Dumnezeu, nu Dumnezeu ca ființă, insistă Agamben, iar metafizica ajunge în acest fel la o împlinire, la un sfârşit, cu alte cuvinte. Ceea ce rămâne în urmă este încă posibilitatea blasfemiei şi a sperjurului, adică o declarație fără înțelegere, un jurământ ne-asumat, o luare în van a numelui lui Dumnezeu.

Magia, religia şi dreptul, toate se regăsesc unite în jurământ, dar ca părți ale lui, întrucât nu-i preexistă, în ipoteza propusă de Agamben. Jurământul, ca primă experiență a cuvântului, identificat cu acesta, este cel care explică de fapt şi religia, şi dreptul. Nu întâmplător Horkos este, în lumea clasică, ființa cea mai veche, la care înşişi zeii se raportează sub amenințarea pedepsei, iar Dumnezeu, în monoteism, se identifică jurământului, cuvântul său fiind jurământul. Încrederea în cuvânt, esențială experienței religioase, este o moştenire pe care creştinismul o primeşte de la jurământ, nu invers. În vreme ce blestemul din jurământ devine mai curând privilegiul dreptului.

Jurământul, înainte de a fi sacramentul puterii, cum susține Paolo Prodi în 1992, într-o lucrare chiar cu acest titlu, este sacramentul limbajului, în credința lui Giorgio Agamben. Orice jurământ e o binecuvântare sau un blestem. Când cuvântul are consistență, dacă există adevăr care să unească semnificatul şi semnificantul, e semnul unei binecuvântări. Când locul între cuvânt şi lucru e gol, avem de-a face doar cu un blestem. Din păcate, astăzi asistăm la o „dezlegare” de sub jurământ, fapt pe care Agamben îl pune pe seama slăbirii legăturii dintre om şi vorbirea sa. Stă deoparte acum ființa vie, redusă la dimensiunea sa biologică, de ființă vorbitoare, închisă aproape ermetic de industria tehnică şi mediatică, de artificial, de o tot mai găunoasă folosire a cuvântului.

Frumoasă, chiar dacă nu originală, concluzia lui Giorgio Agamben este că ar trebui să ne centrăm mințile pe perspectiva din care limbajul este instrumentul de putere al culturii noastre. Mai mult, ar merita stabilită o etică între om şi limba lui, ființa umană să poată spune ceea ce îi este propriu, adică „eu”, să ia cuvântul şi să răspundă pentru el, pentru folosirea lui. Limbajul este sacru doar în interiorul acestei relații etice dintre ființa vie şi ființa vorbitoare. E nevoie de jurământ!

Dar cine poate împlini acest privilegiu? Cine a avut încredere de la început în limbă. Domeniul „categoriilor” mentale care şi-au găsit mereu corespondentul în gramatică, spațiul de manifestare a ideilor lui Aristotel, Kant, Nietzsche: filosofia. Numai ea poate analiza legătura sacră dintre om şi limbajul lui, fără să cadă în vanitatea cuvântului. Într-o lume în care cuvântul gol domină, în care politica, guvernarea au devenit o jurare fără sens, doar de la filosofie se mai aşteaptă semnul plin al unei sacralități, al unei etici asumate cu seriozitate. Dar poate Agamben, prea încrezător în teza lui, nu şi-a dat seama încă ce puțini filosofi au rămas şi ce puțină filosofie, şi cât de fragilă e calea aceasta a „rezistenței”, ca ea să mai poată provoca şi o „schimbare”...