A TRĂI ÎNTR-UN TABLOU

Lucrurile sunt banal de identice şi în arta plastică. E mai mult decât o axiomă – ba chiar aduce a poncif, a dureroasă bătătură pe creier! – că un tablou, o sculptură, o frescă, un monument...deci, în general, o operă de artă, indiferent cât de veche este, ori cât de mare, ori cât de izbutită – ea spune, narează, deşiră o poveste.

Important e să ştii să vezi şi să simți aceste chibzuințe epice (la care, bineînțeles, ai achiesat încă din primul moment!). Şi, dacă se poate – dacă ai abilitățile necesare, dacă ai paşaport de la Departamentul de Năzăriri – să te strecori înăuntrul lor! Şi să trăieşti – fie chiar şi pentru o secundă, dacă nu poți mai mult – în ele. În atmosfera lor. În tot ceea ce ele înfățişează şi te provoacă, fără nicio parcimonie, la nivel sinestezic. Să simți toate undele aromelor şi adierea parfumurilor de acolo. Să guşti din bucatele şi fructele aşezate atât de aproape, încât nu e nevoie decât să întinzi mâna să le apuci. Să mângâi cu ochii legănarea luciului de apă a lacului care, acolo, dedans, te îmbie (altminteri, de departe, ştii bine că te lasă rece!). Sau să măreşti dioptriile până reuşeşti, după ce le-ai acomodat, să te strecori în căuşul ocrotitor al unui trandafir, andormitându-te printre petalele catifelate...Performance!

De acord. Poate că imaginea aceasta s-a perimat atât de tare, că a ajuns un clişeu coloidal în common sense. Dar, şi dacă-i aşa, cred că este un clişeu formidabil. De o putere a sugestiei mai mare, pe scala emoției, decât orice dezastru frumos scornit de un ficționar febril (cu simbrie sau fără!). În 1959, Alain Robbe-Grillet publica Dans le labyrinthe, opera ce avea să deschidă unul dintre cuferele cu bulendre naratologice care stăteau închise acolo, uitate de aproape un secol. Robbe-Grillet le-a scos la lumină, le-a scuturat, apoi, le-a aşezat frumos, după mințile sale, în ordine. Era „ordinea lucrurilor” impusă de Le Nouveau Roman. Nu intrăm în dezbateri teoretice. Amintim doar atât: că, la un moment al narațiunii, eroul principal, soldatul rătăcit, ajunge într-un bistro, unde, pe un perete, vede un tablou. Şi, continuându-şi aşteptarea (Godot era peste tot în vremurile acelea!), ca într-un joc foarte serios, ori spre a face ca timpul să treacă mai iute, el se ridică de la masa unde se aşezase şi se strecoară fără niciun impediment, cu o uşurință pe care numai fantasticul o permite, în acel tablou. Intră acolo. Fizic. Pur şi simplu. Într-o altă realitate. Într-un alt univers. Secund. Într-o altă ficțiune. Mentală şi experimentală.

Aidoma Noului Roman de acum mai bine de o jumătate de secol, cronicart-ul vă pofteşte şi el, măcar pe timpul lecturii cronicii sale din paginile următoare, să vă simțiți un pic eroul din Labirintul lui Alain Robbe-Grillet. Dar, fără anxiozele aceluia!... 

   

MURIDEAL-MURIVALE – Spațiul dionisiac-mioritic

 

Vasile Mureşan-MURIVALE: acesta e numele lui. Deşi nu-l iubeşte multă lume oficială. E sucită porecla, ca şi el. E nestatornică, la fel ca el. Într-o continuă şi fără de istov mişcare. Dintr-un peş, în alergare. Dintr-o rână-n deplasare. Şi cu o putere de sugestie fenomenală. Tot atât cât şi vigoarea inepuizabilă a autorului. Elfii care sălăşluiesc în Murivale sunt măcelăriți de o voință creatoare atât de paranormal-cosmică, încât, atunci când el îndrăzneşte cumva şi se aşază, adastă sau se odihneşte, ei izbucnesc în hohote. Kilometrul Zero al României – acolo unde locuieşte şi lucrează Murivale – este inundat, atunci, de valuri nevăzute de tristețe şi de nostalgie. Două sunt emblemele de dinafară (fiindcă interioarele sunt somptuoase şi luxuriante baldachine închipuite, sub care se petrec desăvârşite ritualuri de dezmierdare a curcubeului şi pe care ne vom rezerva dreptul de a le descrie doar într-o poveste aparte!), deci două sunt insignele de pe pieptul său exterior: atelierul şi câinii. Fosta piață Decebal, ascunsă de spinarea Brâncoveanului din fața bisericii Sf. Gheorghe Nou şi la doi paşi de Sf. Gheorghe Vechi, a fost desființată cu multă vreme în urmă. A rămas un platou folosit ca loc de parcare şi de pripas al unei haite de câini. Nu spun vagabonzi – veți vedea de ce. La capătul acestui maidan de ciment, un vechi magazin a rămas în picioare. Geamuri groase cât palma. Ziduri din beton armat. Imposibil de pus la pământ de cupa excavatoarelor. Acolo (piața era, în perfidia autorităților de atunci, cel mai bun mijloc de zarvă pentru a acoperi utilitatea Templului Coral, aflat 50 de metri mai încolo!), acest buncăr al abundenței şi bunăstării ceauşiste, deci, acum adăposteşte atelierul Artistului. Care l-a cucerit cam la limita concesiei primăriei (...dacă le întrebi pe fetele de la parcare, le întrebi de Artistu’, aşa mă ştiu ele!). Un spațiu în care Murivale şi-a depozitat miile de tablouri, obiecte, bulendre, instalații, deşeuri estetice... Un bric--brac al miracolelor. Şi unde, la lumina puțină ce-şi face loc prin geamurile împăienjenite din timpuri imemoriale, le zămisleşte într-o nebunie aproape totală. Un spațiu în care a reuşit, dând viață nălucirilor sale încărcate de o policromie pe care doar cerul şi-o mai poate permite, să dez-orânduiască lumea şi s-o recompună. S-o facă la loc, în conformitate cu preceptele şi, mai ales, percepțiile sale. Şi, fireşte, după ce, mai întâi, va fi ştiut să îmblânzească obrazul gros şi răpănos al vremii şi va fi ticluit felurite solomonii de domesticire a mizeriei. Al doilea motiv de pe inelul cu sigiliu al lui Murivale sunt câinii (adică, haita cu care s-a pricopsit!). Astfel că, susține o iubire aproape nepământeană pentru aceste ființe (Câinele este singurul animal care este primit în Paradis, cu acte-n regulă! – îmi spune, arătându-mi ca exemplu un Dumnezeu al său, care se odihneşte cu un toiag în mână, dar având la picioarele sale un covrig canin; sau, mai târziu, tablourile din casa în care locuieşte, aflată în spatele terenului viran, care-l înfățişează pe Toulouse, prietenul apropiat ce i-a fost mulți ani cel mai bun, cel mai respectuos şi cel mai tăcut ascultător... fiindcă, nu ştiu dacă v-am spus, Murivale este un incontinent locvace aproape maladiv; e-n stare să-ți explice tot: de la ce semnifică un detaliu dintr-un tablou al lui Michelangelo (de ce Buonarroti, doar el ştie!), până la din ce cauză trebuie, din când în când, să privim în sus, ca să ne căpătăm iertare pe caz de trufie!). I-a îmblânzit, i-a botezat, i-a hrănit, i-a crescut, s-au fotografiat împreună, s-a lăsat filmat drăgălindu-se cu ei şi, apoi, difuzat pe Euronews. Îi dojeneşte când se încaieră pe motiv de amuşinări desfrânate. Sau îi goneşte cu dragoste din casă, de la etaj, atunci când descoperă, printre macaturi, un ditamai osul de şold de vită – obținut, cândva, de la măcelăria din colț şi ascuns de ei acolo, pentru situații de criză. În această vară, Murivale a ieşit în oraş. În centru, la Căminul Artei (Centrul Artelor Vizuale). Şi-a mutat o parte din calabalâcul din atelier într-o expoziție de două săptămâni, intitulată Rude divine. Care, printre altele, vreau să spun că a făcut zdrențe draperia de pudibonderii de la fereastra camerei ce dă fix în Piața de Mofturi şi în care snobilimea bucureşteană îşi ține ascunse ipocriziile țesute-n fir de aur virgin. Două săptămâni, la capătul cărora – l-am sunat la telefon şi am aflat chiar din gura lui – s-a petrecut un fapt interpretabil într-o hotărâtă cheie simbolică. Şi, probabil, ceva premonitoriu. A pierdut cheile de la galerie şi lucrările sale au rămas încuiate acolo!... Să nu-l mâniem pe Dumnezeu, dar nici că se putea ceva mai potrivit – mai hedonist şi, totodată, mai cabotin – în destinul recent al unui dionisiac mioritic!      

 

ANCA BOERIU  – O clasă bună de pus în cap

 

Îmi propusesem de multă vreme să ajung la Galeria Aiurart. Ştiam că e aşezată undeva, destul de încurcat, în plus, şi într-o vecinătate cam excentrică! La fel cum ştiam că este unul dintre spațiile de expoziție bucureştene ce promovează nonşalant şi insistent arta (foarte) tânără, aceea mai ieşită cumva din tipare, mai sărită de pe fixul clasicului imediat – luat ca o condiție sine qua non în alte galerii – şi, nu în ultimul rând, non-conformistă bine, adică având o recunoaştere legitimă, manfişistă şi cu panaş. Totuşi, poate prea veselă, prea sprințară şi prea ghiduşă pentru categoria aceea acrită a observatorilor de artă păstrați într-un borcan cu formol, uitat, din păcate, pe unul dintre rafturile prăfuite ale laboratorului critic național(!). Şi, aşa cum se întâmplă mai mereu, şi în viața reală, nu numai în artă, momentul mult aşteptat soseşte exact atunci când nu te (mai) aştepți şi poate că chiar ai şi uitat. Da. La fel s-a întâmplat şi cu Anca Boeriu, un artist recunoscut, ultra-consacrat şi, alături de soțul ei, Florin Stoiciu, unul dintre vectorii noii generații a graficii româneşti (tânără, tânără, dar iată că această generație a intrat, cam de multişor şi cu acte-n regulă, în clubul 50’s!). Un artist care, pe lângă harul de vizionar, este prevăzut şi cu grave şi flagrante aplecări spre zona didactică, ea fiind conf. univ. dr. la Catedra de Grafică a Universității de Artă din Bucureşti. Un prieten comun m-a sunat la telefon şi mi-a spus: Anca te invită să vezi lucrările de licență ale clasei sale de grafică. O expoziție formidabilă! Unde? La Aiurart. Ok. De ce nu?! La urma urmelor, tot trebuia să ajung acolo odată şi-odată. Prin urmare, pe o pălitură de 34 de grade a soarelui de Cuptor, am pornit voiniceşte spre curtea savorilor promise. Şi, într-adevăr, n-am avut ce regreta. Dimpotrivă, la plecare, eram cotropit respectuos, dar insistent, de zarva şi ecourile unui singur gând. Iată că – mai ales, pe vremurile acestea nesigure în privința autenticității valorii, acum, când impostura şi incompetența merg, vorba poetului, ținându-se de mână, când sensurile oricărui mesaj (de la cel mai mic... spre exemplu, Mă bucur că te văd!, până la cele pompoase, adresate națiunii!) sunt distorsionate la maximum, deliberat şi, de foarte multe ori, malefic – ei bine, iată că, în ciuda tuturor acestor obstacole de viață, societate şi morală, se poate menține, totuşi, curat, neatins, viu, întreg (ba chiar şi viguros), visul! Aveam să capăt, la sfârşitul vizionării, certitudinea că fiecare dintre cei 15 absolvenți-expozanți a avut un proiect de grafică sau instalație îndrăzneț, original, insolit şi, de ce nu, spumos în felul lui. Sigur, cel mai bun lucru este să înşirăm aici numele acestora, cu titlul lucrărilor lor: Valentin Dragu (Scufița Roşie), Luminița Maria Dumitrache (Bau Bau-ul), Mihaela Flueraş (Under the table), Monica Ghițescu (Cetate), Răzvan Hogea (Semne), Claudia Ilea (The way we shape our world), Ioana Mitrea (Memory and movement on skin), Radu C. Pop (Iluzia spectacolului. Bazat pe fapte reale), Mihaela Socolovschi (Povestea unei păsări), Teodora-Cristina Stegărescu (Stuff), Ana-Maria Tudor (Interior/Exterior), Ştefan Vasile (Fără titlu), Andra Vlăşceanu (Dragonul roşu, galben şi albastru), Cristina Voicu (Jurnal), Cristiana Voinea (Bonds). Şi, apoi, să exprimăm câteva păreri asupra provocărilor pe care memoria le-a reținut. Ca de pildă, Jurnalul, însemnând 31 de casete rotunde de ceramică (cu capac), aşezate pe suporturi lungi, de lemn, în care se aflau tot atâtea plăci de cupru gravate cu o imagine a gândului prevalent al fiecărei zile, înregistrat acolo. Un jurnal literar, în care autoarea a fixat memoria a 31 de zile (adică o lună) din viața sa. O idee extraordinară! Apoi, câteva tablouri mari, acrilic pe pânză, ciclu intitulat Under the table, în care autorul-copil, ascuns sub masă, înregistrează doar ceea ce vede din perspectiva sa: picioarele celor aşezați pe scaune, acoperite de fața de masă. Sau Semne, o lucrare în sticlă, formată din patru şabloane de croi-torie (reprezentând o haină în epură!), pe care sunt aşezate diversele semne de pe corpul autorului: alunițe, cicatrici, negi, pete congenitale, coşuri, excoriații etc. Sau muşcătoarea ironie, intitulată Dragonul roşu, galben şi albastru, un ciclu de lucrări acrilic pe pânză, în care autoarea se uită atent la zona comercială Dragonul Roşu, acea mică bucată de Chină de la marginea Bucureştilor, unde eroul principal şade pe o... valiză(!) şi aşteaptă. Sau filmul de animație Bonds, unde povestea lui Cain şi Abel este doar un pretext al autoarei de a dezbate originea Răului şi a Binelui în ființa umană şi raportul lor cu decizia ce însoțeşte, în general, viața noastră. Aşadar, în loc de concluzie – una deloc încurajatoare pentru duşmanii logicii şi ai normalității – plecând de la această expoziție – în care câțiva tineri artişti de douăzeci şi ceva de ani se simt liberi să viseze, fără fasoane şi, mai ales, fără inhibiții – avem curajul (ce li poate părea unora nebunesc!) de a ne pune o clasă în cap şi de a constata că încă nu ni s-a luat totul. Deci, nu e totul pierdut.

 

ALEXANDRU RĂDVAN – Erectil Buhoglindă sau Epicul luxurios

 

Nu vă speriați! Nu suntem la lecția privind aparatul de reproducere la om (deşi ar merita un pic de atenție sistemul reproductiv al sensibilului, la acelaşi om!) şi nici la teatrul radiofonic, unde să ascultăm năzdrăvăniile popularului personaj din folclorul saxofon, Till Eulenspiegel. Ci ne aflăm pe strada Slobozia, din Bucureşti, Sectorul 4, la Anaid Gallery (aparținând excelentului manager cultural care este Diana Dochia!), adică unul dintre spațiile de expunere constant şi serios prezente în relația cu arta tânără. Aici, locuieşte, pe timpul verii, o expoziție extrem de interesantă şi, totodată, elocventă, Epic se numeşte, semnată de Alexandru Rădvan. Rădvan – al cărui reprezentant de expunere este Galeria Anaid – e un nume ultra-cunoscut, un fel de vârf de lance al generației sale, care, iată, are deja o experiență expozițională de mai bine de zece ani. Absolvent al UNARTE, în anul 2000, unde, în prezent, este asistent la catedra de Pictură, tânărul artist propune un stil original – care s-a impus în memoria colectivă a specialiştilor şi colecționarilor de artă (din țară şi din străinătate: Ungaria, Germania, Franța, Luxemburg etc.), foarte repede, ca un brand – devenind aproape o modă. Sau un model. Seamănă cu Rădvan!... – mai auzi câteodată, în galeriile bucureştene, o părere spusă în şoaptă, spre a nu deranja orgoliul expozantului. Încă de la început, acum cinci ani, am remarcat la personajele lui Rădvan o robustețe exacerbată, un vitalism năvalnic, poate chiar prea evident. Un fel de avânt nietzscheean – încărcat nu cu puține urme de apostazie (să ne amintim, de pildă, de ciclul Omagiul lui Iuda şi Cruciații, din 2008 sau Christ, din 2011 ) – susține pictura lui, făcând din eroii pânzelor sale nişte supraoameni, nişte uriaşi care doboară ordinea lumii. E adevărat însă că, de multe ori, atlanții lui Rădvan sunt în fapt nişte ființe chinuite, torturate, secționate, incomplete morfologic, ceea ce trebuie să fiți de acord că poate complica neprevăzut hermeneutica decriptării. În acelaşi timp, dând serios de gândit amatorilor de prêt--porter estetic, din colecția de primăvară-vară-toamnă-iarnă. Bărbații se compensează însă furios, când le vine bine, pe partea strict masculină a lor, fiind surprinşi mai întotdeauna în puterea deplină a unei virilități impresionante, capabilă, prin visare, de savuroase giumbuşlucuri. De altfel, conotațiile sexuale abundă, dar, ceea ce e interesant, ele nu jenează în niciun fel, nu trivializează câmpul semantic, nu trec semnul în deficit de morală, nu! Sexualitatea insistentă şi, câteodată, explicită, aduce, dacă vreți, cu un fel de luxurie tolerabilă, o concupiscență finalmente acceptabilă. Şi este admisă, în primul rând, nu atât din ipocrizie, cât pentru că, dincolo de sălbăticia lor aparentă, de înverşunarea cu care se luptă, personajele lui Rădvan dețin un fantastic potențial de afecțiune. De iubire. De pasiune. De intimitate. Care, uneori, fără nicio asperitate, glisează în acuplare sugestivă. (NOTĂ: Spunea o doamnă – apropiată de milieu, dar şi grozav de spirituală – spunea, deci, aşa: Le sexe, ça se passe dans les chambres, ça se décide dans les couloirs!!). Însă, cu toate acestea, bărbații sunt rareori meditativi, spectatori sau contemplativi şi, deoarece se află, de fiecare dată, în toiul unei încleştări cu o imanență nedefinită, afectele se micşorează, se diminuează în beneficiul creşterii în intensitate a forței. Apar ca materializări grăbite ale conceptului de conflict herculeean. Însoțite de eboşe ale instrumentarului aferent. De pildă, până şi cuțitul ținut în mână de personajul din Watermelon, care mănâncă o banală şi nevinovată felie de pepene, provoacă spaimă, părând că nu-şi părăseşte o clipă statutul de armă sângeroasă, războinică. Apoi, să nu uităm instalațiile ciudate ori ciclul de statui bandajate – aflate parcă într-un continuu proces de amputare a segmentelor – degajă, şi ele, la rândul lor, oribilul fracționat în starea de frică. Pentru toate acestea şi nu numai, Alexandru Rădvan poate fi înțeles ca un practicant al plezirismului, dublat de un oficiant sobru al cultului pentru hedone (gr. plăcere). Numai că, în spatele seriozității afişate, oricine poate ghici – fără niciun risc – o nemărturisită aplecare către ludicul sincer, profund şi lipsit de frivolitate. În rezervațiile sale secrete de iubire, exorcizate mai întâi de toate inhibițiile, am credința că Rădvan e capabil de multe năstruşnicii!

 

 

 

FLORIN BÂRZĂ – Modestissimo cantabile

 

Din cauza modestiei groaznice a lui Florin Bârză, mi s-au întâmplat tot felul de lucruri bizare. Care, dacă tot m-a inspirat titlul, pot fi puse, de-acum, pe versuri şi pe note, în slujba unei cantilene care să semene cu une chanson de geste. Mai întâi de toate, ai zice că joc, fără să-mi fi propus nimeni, în celebrul film Groundhog Day (Ziua Cârtiței) (1993), cu Bill Murray şi Andie MacDowell şi regizat de Harold Ramis. O să vă povestesc mai încolo de ce. După aceea, el, prietenul meu, o bună bucată de vreme n-a mai dat niciun semn de viață, drept care, m-a confuzat năprasnic, lăsând toate teoriile catastrofice posibile să se dezvolte într-o devălmăşie vecină cu haosul. Întocmai – nu ştiu ce mi-a venit ca să recurg tocmai la această comparație – precum muşchii din pădurea Saint-Germain-en-Laye, de lângă Paris – ştiu de la nişte buni prieteni, care locuiesc în Maisons-Laffitte – care au observat că, după sezonul ploios de peste 200 de zile ce pare că nu se va fi încheiat nici de 14 iulie, când... Allons enfants de la patrie..., casa lor aflată chiar în buza pădurii este toată acoperită de muşchi!). Şi, apoi, tot din modestie, Florin Bârză a uitat să-mi spună de ce mă invită la U Art Gallery, pe 28 iunie, ora 17.00. Deci, black-out total! Revenind la filmul cu Bill Murray, ştiți ce se întâmplă: un meteorolog merge, ca-n fiecare an, de 2 februarie, să-l vadă pe Punxsutawney Phil, care, în funcție de cum îşi vede ori ba, umbra, permite meteorologilor să prevadă o primăvară timpurie sau nu. Numai că, a doua zi după, eroul nostru constată uluit că totul se reia din ziua precedentă... oameni, fapte, întâmplări. Cum ar veni, o Ziua Cârtiței care se repetă. Aidoma... Nu mai insistăm. Florin Bârză, acum doi ani, tot în luna iunie, a deschis o expoziție, tot la Galeria U Art şi care a cuprins tot cele trei genuri pe care artistul le meştereşte superb şi cu atâta dăruire de sine: pictură, grafică în cărbune şi vitraliu. M-am dus şi m-am simțit la fel de confortabil ca şi în 2011. Atâta doar, că artistul era parcă un pic mai obosit şi poate mai trist, nu ştiu de ce. În rest, toate au rămas aceleaşi. Neschimbate: forța culorii carnavaleşti (nuanțele de ocru puternice, de albastru de Prusia, de cobalt sau roşu de Burgundia, ce te trimit urgent cu gândul la fauvişti!) din ciclul arlechinelor iubite sau din peisajele palpitânde ca nişte organisme eventrate, intensitatea poveştii fiecărei schițe în cărbune (la fel de derutante şi de proaspete, vioaie şi complicate rămân nudurile vărsate dintr-o singură trăsătură de cărbune) şi, în fine, complexele distilări semantice din vitraliile spectaculoase, ca nişte înfiorate semne heraldice aşezate în contre-jour (ele au fost puse în ferestre, lăsând lumina să le transpară, să le traverseze şi să le reveleze până şi ultimul ungher de emoție!). Toate au fost la fel. Ca-ntr-o fastuoasă repetiție a destinului. Constatare: Florin Bârză s-a clasicizat singur. N-a avut nevoie de taxonomii fatalmente discriminatorii, îndreptări academice firoscoase ori gângăveli penibile aruncate pe deasupra lavalierei. Florin Bârză îşi descurcă singur ghemul de karme.