Letiția Oprişan – o reverență.

 E o sursă de revitalizare, pentru că dispune de o mare calitate, pe care puțini creatori din lumea artei o au. Oriunde s-ar afla – în lume, la un vernisaj oarecare, pe stradă sau în atelierul ei – Letiția Oprişan este aidoma tablourilor pe care le închipuie. N-am întâlnit până acum un pictor care să se acomodeze atât de bine cu propria paletă, imaginată în ipostaza aceea celebră-clişeu, agățată de degetul mare al mâinii stângi. Consistent de vizuală (fără să facă niciun efort, ba, dimpotrivă, are un cotlon secret în care ştie să-şi lase modestia să înflorească!). Remarcabilă prin amplitudinea zâmbetului cochet, însă politicos şi timid. Perfect de bine încadrată (este întotdeauna într-o consonanță constant entuziastă cu evenimentul la care participă, cel puțin din punct de vedere psihic, fiindcă se bucură sincer că este acolo, atunci şi în acel scop!). Fără să-i pese câtuşi de puțin că aparține promoției ’67 a Artelor Plastice din Bucureşti (o generație frumoasă, realizată, substanțială, ce a dat nume cu rezonanță în arta românească contemporană!) – deci, cum ar veni, să ne ierte! dar a trecut ceva vreme! – Letiția Oprişan emană un fluid şi transmite un magnetism ce n-au nicio legătură cu vârsta biologică. Aceea prea uşor cuantificabilă. Într-o recentă expoziție, ce a cuprins încă alte 20 de nume, pe lângă cel al Letiției Oprişan, am avut o revelație. Eu o ştiam de la nivelul interior, al atelierului ei, îi cunoşteam pânzele scoase frumos, într-o după-amiază de primăvară, deci, scoase frumos din rândurile ordonate de pe rastel şi puse apoi pe un şevalet, ca să le admir mai bine. Memoria mea înregistrase – concomitent cu povestea vieții artistei, spusă detaşat, alunecând pe buza unei căni de cafea – un caleidoscop perfect definit. Cu imagini ale tablourilor sale arhivate cu temeinicie. Astfel că, acele două lucrări ale ei, din expoziția cu pricina, mi-au sărit imediat în ochi, mi-au atras privirea. Şi ceea ce m-a bucurat a fost că ele erau remarcate de toți, cu o uşurință ce nu putea fi condamnată, în niciun caz, pentru superficialitate. Ci, dimpotrivă. Erau culori parcă prea vii (ce puteau părea altora indecente, prin vitalitatea lor!), iar temele – nu mai spun, de o îndrăzneală ce depăşea cu mult aparența de cumințenie înțeleaptă pe care o primesc, în general, persoanele trecute cu discreție de vârsta a doua. Mi-am dat seama atunci că tablourile Letiției Oprişan sunt uşor de recunoscut. Fiindcă ele sunt, de fapt, un symposium, o ceremonie de sărbătorire a plăsmuirii, cu zbateri şi dezbateri vizuale, controverse de unghiuri şi aşezări, procese de intenție deschise ductului poate prea tare, uneori (de o bărbătească apăsare!); sau, alteori, prea moale, prea efleurat, de vină fiind în mod sigur melancolia delicată care împăienjeneşte privirea unei doamne şi molcomeşte linia din podul palmei... Aşa încât, fără niciun apropou temporal, artistul Letiția Oprişan – ca orice îmblânzitoare de năzăriri, care se plimbă braț la braț cu excepția – are dreptul la o plecăciune. La o reverență. Frumoasă. Afectuoasă. Respectuoasă... Ceea ce şi facem.