A reapărut în peisaj poetul Valentin Iacob

 Noul volum este gardat de un „triplu cuvânt înainte”. Un trio poeticesc de elită, format din Daniel Bănulescu, Horia Gârbea şi Ioan Es Pop, prepară/prefațează atmosfera fantast-oximoronică a Colonelului Elf cu declarații de susținere necomplezente, copărtaşe, de invidiat. Daniel: „Poezia lui Valentin Iacob are o fosforescență al cărei secret nu-l cunoaşte nimeni (...). Poetul e pe jumătate elitist. Absolut neaşteptat, cealaltă jumătate este, în poemele sale conspirative, de o licențiozitate a limbajului care-i îmbujorează şi pe căruțaşi.”  Horia: „Dacă a reuşit să creeze până şi un haiku cuplat la un curcubeu atomic e limpede că nimic, în materie poetică, nu-i poate sta în cale.” Ioanes: „...moleculele textului se află într-o continuă mişcare şi repoziționare, cumva ca la începuturile lumii, când lucrurile se închegau şi se descompuneau simultan. Această energie originară, care aruncă jerbe pe cerul interior al poeziei, este şi sufletul, şi trupul cărții de față.” 

Într-adevăr, Valentin Iacob fantasmează încontinuu, cu o libertate interioară de belfer al transei poetice, fără să-i pese câtuşi de puțin de inconturnabilul „corelativ obiectiv” elliotian sau autoreferința biografică de uz comun, în afara dedicațiilor. Ceea ce creează el cu superbie în Colonelul Elf, în acelaşi duh maximalist al volumelor precedente, este o robinsonadă lirică gen cascadă suitoare, din poeme explozive imagistic, nervos siluetate-sacadate, tăiate ritmic, fără „burți”. Maniera se autodefineşte destul de (im)propriu, exotic-pitoresc, ca „Apocalipsă în ritm de Goya şi blues”.  Goya, blues – şi nu numai. Goya, blues, Mateiu Caragiale-Ion Barbu-Pena Corcoduşa, Robinson Crusoe, colonelul Elf-comandantul flotilei de piane-kamikaze, un Stalingrad de cristal, Vineri şi bătrâna stripteuză, cubul Robinson, Carmen ca lipsă în sânge, Alfred şi Arhipelagul Tahionia, cabaretul Baudelaire, îngerul cu botniță, cupola de iasomie a lumii, cel mai mare pianist/chitarist al lumii, sabia lumii, punctul de optim al lumii, ritmul cuantic al facerii lumii – acesta e Colonelul Elf, scanat în fizionomia sa cosmic-interioară, în fond indefinibil(ă), decât aşa cum splendid reuşeşte numai poetul: 

„Mă făceam că nu-l bag în seamă. Până la urmă/, colonelul ăla era ce-i pica lui mai bine!// Când corb, când gornist, când arsură, când Goya,/Când vreun pianist încătuşat în revelații tandre,// Încătuşat şi orbit,/Cu sinuciderea atârnată de-un blues,/De-o floare de piersic...// La mine în vene, la mine în oase ascunzându-şi/foamea de-o înviere,/Înviere la un poker, trucată...//Doar flotila de piane cânta răguşit mai departe,/Vuia triumfal azvârlită-n picaj peste/visele Universului,/supurătoare...//Flotila miliardelor de piane kamikaze/Călărite deodată,/Pe deşelate,/De cel mai mare pianist al lumii:// Vreun colonel Elf,/Vreun Hyperion scuipat,/râgâit din indemnizații...// Un Hyperion de circ -/ Pianistul îmbrățişat legat de un tun,/Să dea „foc la puşcărie şi la casa de nebuni”...//Flotila cu fulgerele şi Îngerii ei încuiați în clapele/lăptoase, electrice,/Şi-un stol de corbi albi, hiperdenşi în gheare cu/Un ocean de biserici maiestuoase, gigantice, de/ gheață,//Flotila kamikaze asurzitoare...neştiută, neauzită/Care înghite acum Lumea,/O mistuie într-o baladă infinită,/Şi-o lăcrimează înapoi,/Mai curată...”. 

Închei semnalul meu de carte nouă şi foarte bună, cu cuvintele lui Daniel Bănulescu, realmente memorabile: „Rezumând, Valentin Iacob are două calități. Scrie strălucitor poezie. Şi este prietenul meu.” Şi al meu.