Paul Hitter – un hartist din Balcani.

 Că e rrom, că e țigan (deşi e minoritar maghiar din România!), pentru el e totuna. Că locuieşte la München (unde lucrează ca barman!) şi expune la Bucureşti (unde nu lucrează, fiindcă şi-a luat liber!) – pentru el este acelaşi lucru. Fiindcă, dincolo de ezitările terminologice impuse de cea mai la modă pacoste a secolului XXI – corectitudinea politică – el este şi rămâne un artist veritabil. Cum vreți: bizar, dezinhibat, agresiv, manfişist, extrovertit, slobod, expansiv, frust – totuşi, indiscutabil, autentic. Cu toate că, din rațiuni de eleganță taxonomică, se plasează singur în categoria unui „expresionism din Balcani” (pe care tot el îi defineşte verde, drept „această gaură de c...r binecuvântată de lume”!), lucrările lui aduc mai degrabă – asta aşa, ca să punem pe masă o parte a sistemului de referință – cu viziunile lui David Alfaro Siqueiros sau Diego Rivera (să-i dăm, ca un fapt insolit, numele complet? să i-l dăm, deci: Diego María de la Concepción Juan Nepomuceno Estanislao de la Rivera y Barrientos Acosta y Rodríguez!!). Fără să aibă vitalismul în artă al celor doi artişti mexicani amintiți mai sus, Paul Hitter pare coborât din peliculele lui Kusturica, direct cu pensulele în gură, pe care, atunci când pictează, le ține între dinți, ca pe cuțite. Zici că dansează pe pânză. Şi cântă întruna. În Germania, care, o fi ea tolerantă, dar nu permite chiar aşa uşor îndepărtările gălăgioase de la regulă, după ce toarnă bere în halbe timp de 13 ore pe zi, ajuns acasă, se transformă. Ceva îl ține în putere, îi amorsează voința, în timp ce munceşte. Din cauza celor care l-au alungat din țară (adunătura de „securişti, țoape, fotbalişti, politicieni, polițişti”...)... „din cauza lor – mărturiseşte el – mătur curtea cârciumii unde lucrez, apoi, dau cu spray de cameră la veceuri, ca să nu pută. E neplăcut, aş vrea să pictez, dar, în timpul în care lucrez la bar, se acumulează în mine o energie conflictuală ce mă obligă să creez ceva care să-mi spele ochii”. Abia acasă i se rup zăgazurile şi fluidele vijelioase ale creației se aşază imediat în tablouri. Plecând din rezervația de kitsch a bâlciului (mai sunt, totuşi, urme remanente îndeajuns de vizibile, oricât şi-ar purifica artistul stilul şi mesajele sale!) şi, încercând din răsputeri să intre în regimul serios al picturii (un stil beat violent-exotic, să zicem, înflorat până la sațietate cu fragmente din cultura romanes!), Paul Hitter nu are nicio greață estetică. L-am văzut de curând, la Galeria ArtHub (deținută de inepuizabila entuziastă Nona Şerbănescu, ea însăşi artistă!), într-o vizionare privată a expoziției lui. Pentru asezonare, retrospectiva a fost însoțită, impresionant de gustos, de un recital de muzică de café-concert (Olga Berar – vioară şi Bogdan Mihai Coman – saxofon) şi de o degustare de vinuri. Deci, tot tacâmul unei petreceri!... Mai rămâne doar să aflăm argumentația pitorească a lui Paul Hitter privind definiția seacă, dar savuroasă, a Balcanilor, dată mai sus: „Pentru că e o regiune a contrastelor. (...) Este o binecuvântare, prin suferință. Un tărâm care nu te plictiseşte şi nu te lasă indiferent. Împuțiciune şi frumusețe, aur şi jeg adunate la un loc. Perfecțiune”... N-avem ce face, e musai să ne întoarcem la Bregovici şi Kusturica!