CRED CĂ MUZEUL E CEA MAI COMPLEXĂ INSTITUȚIE DE CULTURĂ. PROVOCĂRILE PE CARE LE POATE STÂRNI SUNT INFINITE

 

VIRGIL ŞTEFAN NIȚULESCU: Oh, foarte grea întrebare. Ar trebui să înțelegem la ce foloseşte un muzeu de etnologie, în general. Cred că un asemenea muzeu ar trebui să ne definească, să spună: „ăştia suntem noi, românii?. Să ne stabilească genul proxim şi diferențele specifice față de toți cei din jurul nostru. Numai că acesta ar fi un muzeu ideal. Or, aşa ceva nu există. Muzeele sunt ca şi oamenii: păcătoase şi muritoare. Nu avem şi nici nu vom avea, vreodată, un muzeu, un singur muzeu, care să spună totul despre noi. Avem multe frânturi de identitate, aruncate ici şi acolo, din muzeele de ştiințe ale naturii, până în cele de artă contemporană. Toate sunt, mai mult sau mai puțin, muzee dedicate ştiințelor omului şi, mai ales, ale omului care locuieşte în preajma acestor muzee. Dacă secolul al XIX-lea vorbea despre un ethnos specific românilor, secolul nostru, cu al său marş către uniformizare şi mondializare, vorbeşte despre locutorii acestor pământuri, fie ei români, unguri, romi, ucraineni ori sârbi. Nu mai este political correct să avem în vedere țăranul român, pentru că am pierdut abilitatea de a-l defini. El ajunge să fie un fel de țăran universal european, din Georgia în Irlanda,un homo europaeus inconştient de propria sa ubicuitate, un om pe care nu etnia îl mai defineşte, ci doar cultura. Acum trei secole, dacă întrebai un român ce este, foarte probabil, primeai răspunsul că este creştin. Acum, ne aflăm într-o perioadă de tranziție, de la națiunea etnică la națiunea civică. În națiunea etnică, au rămas înțepenite câteva state europene, cum sunt Grecia ori Ungaria, în vreme ce altele, de la Regatul Unit la România, tind să îmbrățişeze noțiunea de națiune civică: membrii națiunii sunt cetățenii unei țări, indiferent care le este etnia. A devenit de prost gust să întrebi pe cineva ce etnie, religie, orientare politică ori sexuală are. Avem, de aici, o problemă existențială: dacă definim românii drept cetățeni ai României, indiferent de etnie, cum îi deosebim pe români de ceilalți? Cred că răspunsul stă în capacitatea noastră de a înțelege ce înseamnă „ceilalți”. Pentru mine, de exemplu, fațetele culturii secuilor, romilor, ucrainenilor, saşilor, ungurilor, şvabilor şi ale tuturor celorlalți minoritari sunt doar părți integrante ale culturii româneşti. Dar tot în cultura românească intră şi românii din afara granițelor României. Pare un paradox. Dar, dacă vom gândi la rece şi vom accepta faptul că este firesc să acceptăm că tot aşa precum elementele culturii româneşti din țările din jur sunt parte a culturii româneşti, şi elementele culturii secuieşti, de exemplu, fac parte şi din cultura maghiară. În fond, suntem, cu toții, oameni cu multiple identități: o persoană poate fi, în acelaşi timp, să zicem, lipovean, dobrogean, dunărean, balcanic, român, sud-est european, european. Toate aceste identități nu sunt contradictorii, ci complementare – asta, ca să nu mai vorbim despre identitățile de gen, religie şi de tot felul de alte orientări. 

Şi, da: spațiul acesta este, într-adevăr, extraordinar. Nu întâmplător, aici este locul unde Nicolae Mavrogheni, poate, cel mai excentric domnitor din secolul al XVIII-lea, a ales să ctitorească foişorul, şcoala şi spitalul. Era un loc menit culturii. De asta ne şi străduim, de o vreme încoace, să constituim un „triunghi al muzeelor” (al nostru, Muzeul „Antipa” şi cel de Geologie), într-un loc situat, undeva, pe marea axă bucureşteană a muzeelor, care începe în nord, cu Muzeul Național al Aviației, şi se încheie în sud, cu Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida”.

 

VR: Continuând întrebarea anterioară şi, fără să uităm să amintim un adevăr devenit deja un truism – că România spirituală se află astăzi într-o criză cu destule, din păcate, aderențe la nivel moral – cât de actuală credeți că mai este etnologia? N-ar trebui, mai degrabă, recurgând la un paronim, să ne ocupăm mai mult de ethos, decât de ethnos?

 

VIRGIL ŞTEFAN NIȚULESCU: Nu pot decât să fiu de acord. Mărturisesc, cu mulți ani în urmă, am fost fascinat şi de populara Din psihologia poporului român, de Drăghicescu, şi de trilogia lui Blaga şi de o mulțime de alte lucrări care ne identifică pe noi, pe români, în raport cu ceilalți. Sunt încercări de justificare, de explicare şi înțelegere a etnicului. Astăzi, am devenit mult mai prudent, găsind că pot să am mult mai multe în comun cu oameni de pe alte meridiane, de alte etnii şi religii, dar care împărtăşesc aceleaşi valori morale cu mine, decât cu nu ştiu care concetățean, la fel de verde român, ca şi mine, dar care are alte principii de viață. Din cauza asta, cred că termenul etnologie este, astăzi, doar o convenție între intelectuali. Utilizăm, încă, acest termen, deşi ştim, cu toții, că nu despre etnie e vorba aici; dar este un termen mai comod, pentru că e cunoscut. E ca atunci când vorbim despre cultură. Ştim cât este de greu să o definim şi nici nu mai încercăm să îi dăm genul proxim şi diferența specifică în orice discuție, dar ne înțelegem între noi când îl utilizăm. În ceea ce priveşte etnologia, eu prefer să utilizez sintagma antropologie culturală; mi se pare că e mai corectă. Dar sunt deschis la dialog şi propuneri (aici ar fi urmat un emoticon cu un zâmbet!). Oamenii nu rămân încremeniți în concepții, toată viața, decât dacă sunt fie genii, fie idioți. Eu fiind, undeva, mai pe la mijloc, asemenea tuturor, am utilizat ani de zile sintagma comuna primitivă, până când, în anul I de facultate, m-am lămurit că aşa ceva nu a existat niciodată. Şi de atunci încoace, nu m-am oprit din învățat şi din acceptat alte idei, decât pe cele vechi, ale mele.

Revenind la întrebare, teama mea nu stă în aceea că specialiştii nu ar înțelege despre ce e vorba, ci că va mai dura o viață de om până când aceste gânduri vor ajunge şi la privitorii la televizor – cei obişnuiți să privească şi să accepte „manifestări de suflet românesc” (şi putem înlocui românesc cu secuiesc, tătăresc, maghiar ş.a.m.d.). Pentru aceşti oameni, cei de un neam cu ei sunt plini de calități, din moşi – strămoşi, de parcă am fi, toți, traşi la linie şi unifațetați. Desigur, există valori culturale care înseamnă ceva pentru o comunitate şi cu totul altceva pentru o alta (prin valori înțeleg, aici, tot ceea ce defineşte o viață de om, de la modul în care vorbeşte, la cel în care îşi mobilează casa), dar nu cred că, în vremea noastră, cea a mondializării, aceste valori mai sunt absolute, aşa cum erau acum două milenii. Comunitățile actuale sunt supuse unei duble tendințe: pe de o parte, se atomizează, fiecare dintre noi ajungând să fie propria sa comunitate, şi, pe de altă parte tind să se topească într-o mare comuniune mondială, cu gusturi comune, cu direcții comune şi cu vieți asemănătoare. Viața actuală este un spectacol mondial, iar muzeele sunt depozitarii lui.

 

VR: Am citit, de curând, în cea mai recentă carte a unui prieten comun, profesorul-arhitect Augustin Ioan, despre conceptul de ruinanță (tradus din Verfallen sau Ruinanz, termeni folosiți de Heidegger pentru a defini o stare intraductibilă, cu statut imprecis, ceva aflat între „căderea” în ruină şi „persistența” acesteia, a ruinei!). Mi-a plăcut foarte mult vocabula aceasta, nu numai fiindcă e o provocare la nivel semantic, dar şi pentru că lasă spiritul vagant să fantazeze consistent pe tema contracției Timpului. Şi, implicit, privind apariția vestigiului. A semnului. A urmei. Aşadar, Muzeul, ca instituție, poate fi privit drept o „capsulă a memoriei” ce păstrează ruina în formele ei cele mai proaspete, adică relicvele? Şi apoi, sunt ele bine adunate, perfect criterial şi sever taxonomic, în mouseion, acest, să-i spunem, proto-ungher al oricărei civilizații, dedicat muzelor artelor, studiului, creației? Bref, există o ştiință a muzeului? 

 

VIRGIL ŞTEFAN NIȚULESCU: Eh, aici ne-am întors la problema definițiilor. Ce este muzeul? Pentru mine, viața însăşi este muzeul suprem. Tot ceea ce producem – oameni şi natură, laolaltă – se adună într-un uriaş muzeu, care este Pământul. Este un muzeu în permanentă transformare, care se află sub o dublă presiune: necesitatea înnoirii şi nevoia conservării. Prima vine din dorința de a ne face viața mai comodă, iar, în cazul naturii, din motive fizice, pe care le putem observa şi ni le putem explica ştiințific – dar nu le putem controla. A doua, nevoia conservării, o putem (majoritatea dintre noi) înțelege mai uşor la natură, decât la oameni: ni se pare normal să conservăm natura, dar nu înțelegem de ce ar trebui să păstrăm conserve din trecutul cultural al omenirii, dincolo de ideea frumoasă, dar insuficient de bine explicată, că avem de apărat un trecut glorios al națiunii, un patrimoniu al umanității etc. Motivul adevărat pentru care simțim nevoia imperioasă de a păstra ceva din trecut este unul de care, cei mai mulți dintre noi, nu suntem conştienți. Fără trecutul nostru ca specie, fără trecutul nostru cultural, am fi precum Hänsel şi Gretel, rătăciți în pădure, pentru că le-au mâncat păsărelele firimiturile de pâine. Nu am putea să ne întoarcem la propria noastră ființă – de care avem nevoie, întotdeauna. Memoria ni se pare firească pentru că o avem; este ca viața însăşi. Efortul de a ne păstra memoria este unul înscris genetic în noi, tot aşa cum este cel de a ne apăra viața. Fără muzee, nu am mai fi nimic.

Trecând, acum, la muzeul mai puțin simbolic, la cel instituționalizat, nu aş spune că el este, obligatoriu, o colecție de ruine. Astăzi, bunurile sunt colecționate din momentul în care sunt produse, fără să mai aşteptăm să ajungă ruine. Da, sigur, muzeele nu au bani, aproape, niciodată, să cumpere obiecte noi, dar miliardarii, da. Şi, mai devreme sau mai târziu, ceea ce colecționează azi miliardarii va ajunge, într-un mâine care se poate măsura chiar şi în secole, în muzee. Evident că există o ştiință a muzeelor. Muzeologia studiază muzeele din toate punctele de vedere; studiind-o, oamenii învață cum se face şi cum se administrează un muzeu. E o ştiință ca oricare alta, numai că mie mi se pare cea mai poetică dintre toate.

 

VR: Orice instituție – mai ales una culturală, de bun augur, adică născută şi dezvoltată sub auspicii favorabile – are o amintire particulară, personală să-i spunem (suntem în consens că aceea politică iese din discuție!). Şi că o mare parte din favoarea autentică, din prestigiul ei durat cu greu în timp, se datorează – ca şi în istorie, când vorbim de liderii prevalenți şi impactul lor covârşitor asupra acesteia – deci, cum spuneam, se datorează osârdiei, chibzuinței şi abnegației câtorva Binefăcători. Aceia numiți cu dragoste: „Părinții fondatori”. Şi pe umerii cărora se sprijină pilaştrii construcției. În ce priveşte Muzeul Țăranului Român, memoria afectivă (dar şi cea funcțională, fireşte!) scoate numaidecât la lumină trei nume grele. De incontestabili corifei: Alexandru Tzigara-Samurcaş, Tancred Bănățeanu şi Horia Bernea. În ce a constat contribuția fiecăruia la ființarea instituției naționale numite Muzeul Țăranului Român? Au mai existat şi alte personalități, de numele cărora se leagă istoria recentă a MȚR?

 

VIRGIL ŞTEFAN NIȚULESCU: Juridic vorbind, din punctul de vedere al legislației privind dreptul de autor, un muzeu este o operă comună, care conține mai multe opere colective. Cele din urmă sunt expozițiile, unde, chiar dacă se ştie ce a făcut fiecare, pentru ca expoziția să fie vizitabilă, impresia de tot unitar precumpăneşte. Muzeul este opera mare, care cuprinde totul, de la misiune şi concepție generală, la depozite şi laboratoare, de la cercetări, expoziții permanente şi temporare, la activități educaționale şi de orice alt fel ar putea mintea omenească să cuprindă. Sigur că există, în toate cazurile, o personalitate directoare. La noi, Tzigara-Samurcaş a fost nu doar un întemeietor al muzeului, ci şi unul dintre părinții muzeografiei naționale, alături de Grigore Antipa, aşa cum aceasta s-a profilat, la sfârşit de secol XIX, în concordanță cu gândirea muzeologică europeană. Alexandru Tzigara-Samurcaş a fost Vizionarul. Om cu o formație enciclopedică şi profund devotat ideii de Românie europeană, el a reuşit să clădească, aproape, din nimic, o instituție de care nu ne puteam ruşina. Sigur, Muzeul Național a fost înființat, la Bucureşti, în 1834, dar distanța dintre el şi Muzeul deschis la Sibiu, în 1817, pe seama colecției Brukenthal, era de la cer la pământ. Pentru ceea ce s-a numit, mai târziu, „muzeu etnografic?, fără efortul lui Tzigara-Samurcaş, Capitala României ar mai fi aşteptat, poate, câteva decenii instituționalizarea unui adevărat muzeu de acest gen. Tancred Bănățeanu a fost Savantul. A avut şansa de a lucra într-o lume ştiințifică mai riguroasă, dar şi neşansa de fi fost director în timpul unui regim dictatorial. A ştiut să rămână demn şi să construiască, mai departe, ceea ce moştenise din epoca predecesorilor. A dezvoltat un muzeu mai mare, într-un spațiu mai mic, dar a reuşit să îl mențină în elita europeană, prin acribie ştiințifică şi prin autoritate profesională. Horia Bernea a fost Artistul. Omul care a cuprins întregul muzeu într-o suflare unică inspiratoare, care a reuşit să pună de acord arta cu ştiința, el a fost un recuperator al unor idei despre Tradiție, îngropate sub conformismul regimului comunist. A fost un om care a avut curajul de a face altceva şi, în plus, a avut ştiința – de foarte puțini bănuită – de a înțelege civilizația tradițională, dincolo de taxonomia etnologică, mergând spre esențele puțin înțelese şi puțin exprimate. Şi a mai fost şi Irina Nicolau, Sufletul, aflată prea puțin la conducerea muzeului pentru a-i imprima o direcție, dar care a lucrat în echipa muzeului, atât cât să îşi fi lăsat amprenta pe o mulțime de lucruri, stări şi oameni. N-aş vrea să vorbesc despre cei care trăiesc şi îmi sunt colegi sau despre cei ce mi-au precedat. Nu cred că e locul, aici, să fac acest lucru. Dar trebuie să spun că, cel puțin din 1990 încoace, acesta a fost un muzeu cu multe personalități, care i-au dat formă. Este un muzeu înțesat de oameni care creează, şi cred că tocmai acest lucru îi desenează profilul actual. 

 

VR: Din 2010, directorul MȚR este dr. Virgil Ştefan Nițulescu, absolvent de Istorie-Filosofie, mai întâi, curator la Muzeul Național de Istorie, apoi, consilier al ministrului Culturii, director şi editor-şef, din 1997, la Revista Muzeelor, iar acum, vicepreşedinte al Comitetului consultativ ICOM (International Council of Museums) şi corespondentul pentru România al European Museum Forum. Care sunt satisfacțiile pe care le-ați avut ca specialist în muzeografie, în timpul directoratului dvs.? Suntem convinşi că ați avut un plan managerial deosebit. V-ați împlinit aceste rosturi, ați atins obiectivele pe care vi le-ați propus? Unde se aşază acum, în acest moment, MȚR? Altfel spus: un muzeu de etnologie – în viziunea dvs. – trebuie să cultive cu precădere tradiția sau să răspundă şi unor challenge-uri inovative?

VIRGIL ŞTEFAN NIȚULESCU: Nu mi-am atins nici pe departe obiectivele propuse, şi asta, pentru că am pornit de la o idee naivă, că voi avea la dispoziție toate mijloacele pentru a reuşi. Nu le-am avut şi nu le am. Asta, fără să mai discut despre greşelile mele. Cât despre satisfacții, ele au fost şi sunt, încă, fără îndoială, legate de ceea ce se întâmplă, în fiecare zi, în muzeu. Față de tot ceea ce am lucrat înainte, în viața mea, uriaşa satisfacție, pentru mine, este să văd că există oameni pentru care acest muzeu înseamnă ceva important. În plus, sunt fericit atunci să constat că distanța între idee şi faptă este mult mai scurtă, decât în alte locuri în care am lucrat (mai ales, la Parlament şi la Minister). Acolo, atunci când, în sfârşit, un proiect al meu prindea viață, eram, deja, prea departe de momentul în care îl gândisem şi, în plus, nu prea mai semăna cu ceea ce îmi dorisem. 

Nu cred că un muzeu de antropologie culturală trebuie să cultive, cu precădere, tradiția. Muzeul este un loc al cunoaşterii trecutului şi prezentului, deopotrivă, iar, mai nou, este un loc al proiectării viitorului. Nu mă refer, neapărat, la muzeul nostru, ci la muzeul generic, la muzeul ideal, din lumea actuală. Muzeul conservă atât trecutul, cât şi, atâta cât poate, prezentul. Cât anume din acest continuu temporal este tradiție sau nu, asta rămâne de analizat. În orice caz, oricare muzeu de tipul Muzeului Țăranului are un discurs despre tradiție, dar nu este tradiția însăşi. El reprezintă viziunea unor intelectuali de azi, despre o lume care, în cea mai mare parte, a dispărut. Este, prin excelență, o viziune selectivă, asupra căreia îşi pune semnătura fiecare dintre muzeografii autori. Cred că muzeul nostru este dovada vie că o expoziție este o operă de creație intelectuală şi că aceeaşi temă muzeografică şi chiar aceleaşi obiecte, date în studiu la o sută de muzeografi, vor da naştere la o sută de expoziții diferite. În plus, mai cred că muzeul este cea mai complexă instituție de cultură şi, din această cauză, provocările pe care le poate stârni sunt infinite.

 

VR: Definiți, într-un singur cuvânt, Muzeul Țăranului Român!

 

VIRGIL ŞTEFAN NIȚULESCU: Viață.

 

VR: Vă mulțumim!