FELIX ŞI ZAIRA

Cui îi aparține un scriitor ? Limbii în care scrie sau țării despre care scrie? Neîndoielnic, limbii în interiorul căreia trăieşte şi care-i modelează gândirea – aşa sună răspunsul firesc. Totuşi, există scriitori şi cărți care te intrigă prin distanțarea dintre limbă şi țară, mai ales că este vorba de scriitori de limbă germană, în care „Heimat” înseamnă mai mult decât „patrie”, scriitori plecați din România sau rămaşi în România sau scriitori veniți spre şi în România prin jocul destinului.

Prima oară întrebarea mi-a stârnit-o Eginald Schlattner cu romanele sale, două traduse în limba română cu virtuozitate de Nora Iuga (Cocoşul decapitat, 1998, Ed. Humanitas, 2001; Mănuşi roşii, 2000, Ed. Humanitas, 2005), mai târziu a transformat-o în reflecții Herta Müller, iar faptul că două țări apar chiar în fişa „nobelizării”, propagată de presa mapamondului, îi confirmă rostul. 

Şi Eginald Schlattner şi Herta Müller au scris despre lumea pe care o cunoşteau cel mai bine, lumea românească, aparțin minorității germane din România, perpetuând istoria saşilor şi a şvabilor, prinşi în fracturile secolului al XX-lea. Dar subiectele româneşti i-au acaparat pe alți doi scriitori contemporani, ale căror romane complică întrebarea inițială: Cătălin Dorian Florescu fiind „cel ce pleacă” şi Jan Koneffke – „cel ce vine”.

Cătălin Dorian Florescu s-a născut la Timişoara, în 1967, a părăsit România în 1982, la 15 ani, s-a stabilit la Zürich, unde şi-a făcut studiile de pshihologie şi psihopatologie, unde a şi lucrat 6 ani ca psiholog, înainte de a se dedica exclusiv scrisului. Astăzi este scriitor elvețian de limbă germană, a publicat 5 romane, distinse cu premii prestigioase, apărute la noi la Editura Polirom. Revine frecvent în România, aici îşi găseşte subiectele cărților. 

Primului roman, tradus de Adriana Rotaru – Wunderzeit, 2001 (Vremea minunilor, 2002), i-au urmat celelalte, traduse de Mariana Bărbulescu – Der kurze Weg nach Hause, 2002 (Drumul scurt spre casă, 2006), Der blinde Masseur, 2006 (Maseurul orb, 2007), Zaira, 2008 (Zaira, 2010, 2012) şi Jacob beschließt zu lieben, 2011 (Iacob se hotărăşte să iubească, 2012).

Jan Koneffke este scriitor german, născut în 1960 la Darmstadt, a studiat filozofia şi literele la Universitate Liberă din Berlin. Evoluția şi scrisul său se corelează cu un periplu european: bursa Villa Massimo din 1995 îi oferă o şedere de 7 ani la Roma, călătoria în Bulgaria îi inspiră volumul de proză scurtă Gulliver in Bulgarien, 1999. Debutase în 1988 cu microroamnul Vor de Primere, urmează romanul Paul Schatz im Uhrenkasten în 2000.

Italia îi inspiră romanul Eine Liebe am Tiber, 2004 (O iubire la Tibru, traducere de Nora Iuga, 2007); romanul Eine nie vergessene Geschichte, 2008, îl entuziasmează pe Günter Grass. Căsătoria cu o româncă îi relevă România, interesul față de perioada interbelică îi hrăneşte romanul Die sieben Leben des Felix Kannmacher, 2011 (Cele şapte vieți ale lui Felix K., traducere de Ana Popa, 2013). Ambele traduceri au apărut în colecția „Raftul Denisei” la Editura Humanitas fiction.

Prezența scriitorilor la târgurile de carte şi lansările, interviurile şi turneele de promovare îi arată pe amândoi prinşi în mrejele spațiului autohton, privindu-l cu alți ochi, când scriu aduc viziuni insolite şi uneori de-a dreptul halucinante asupra istoriei recente. Şi amândoi propun lumii altă perspectivă asupra lumii româneşti, fin nuanțată, diferită de cea impusă de Olivia Manning în Trilogia balcanică. Ieşind spectaculos dintre granițele unei țări şi ale unei limbi, Cătălin Dorian Florescu şi Jan Koneffke devin scriitori europeni.

 

Viața ca o călătorie amețitoare

Romanele apărute la interval de trei ani în limba germană, Zaira şi Cele şapte vieți ale lui Felix K. formează o pereche de ficțiuni picareşti, impregnate de fascinația față de lumea românească şi de zvârcolirile istoriei din anii interbelici şi postbelici. Sunt două romane ale vieții ca aventură şi călătorie, subiectul îl formează şirul de inițieri şi probe, împlinire şi salvare prin artă, căci Zaira Izvoreanu şi Felix Kannmacher par născuți sub semnul rar al drumurilor circulare.

Zaira se naşte într-o gară, creşte pe moşia familiei în satul Strehaia, ocrotită de bunica şi de mătuşa ei, iubită şi răsfățată de vărul ei Zizi, care compensează absența părinților prin magia teatrului. Adolescența îi aduce înțelegerea fascismului, tinerețea – instalarea în țară a comunismului, iar cele două „isme” răstoarnă tihna familiei şi ierarhia socială. Zaira îşi regăseşte părinții, ajunge la Bucureşti, se stabileşte la Timişoara şi devine păpuşăreasă celebră.

Dar aventura vieții, cu iubiri şi căsătorii, interferează cu tulburările istoriei: o excursie la Praga-i dă prilejul evadării, împreună cu fiica şi soțul ei, cei trei aleg să se îndepărteze de Europa şi ajung în America, unde începe altă luptă pentru a-şi făuri un destin. Dar viața-i rezervă Zairei alte încercări şi la bătrânețe revine în oraşul unde şi-a trăit ascensiunea ca păpuşăreasă şi experiența marii iubiri.

Felix Kannmacher se naşte a doua oară când se refugiază în România, în 1934, părăsind Germania nazistă, fiindcă protectorul său, pianistul celebru Victor Marcu, îi oferă o nouă (şi falsă) identitate, cea a unui sas numit Johann Gottwald. Peripețiile îl duc de la Balcicul pitoresc la Bucureşti, de la cazinou la închisoare, cunoscând meandrele politicii locului, cercuri influente şi figuri semnificative ale vremii. Asistă ca martor la momente-cheie din viața politică, vede alegerile făcute de cei apropiați, efectele implicării şi oportunismului.

Destinul său o are drept călăuză pe Virginia, fiica pianistului. Felix Kannmacher acceptă să-i fie „dădacă”, s-o educe şi s-o instruiască. Învață să-i spună poveşti – fata are doar 13 ani când o cunoaşte, se îndrăgosteşte de ea şi o iubeşte cu pasiune constantă, deşi se vede abandonat şi se crede uitat. Şi el reuşeşte să evadeze din România comunistă, ajutat de o tânără săsoaică, Margarete, care-i devine soție. Şi el se realizează, deşi târziu, ca pianist, şi el revine în țară la bătrănețe.

Prin Zaira şi Felix reînvie un erou aproape uitat, picaro-ul, aventuri picareşti le îngăduie să traverseze medii sociale diverse şi să descopere numeroase individualități. Peripețiile prin care trec eroii permit autorilor să investigheze tipuri sociale diverse şi psihologii colective, traume şi complexe individuale. Chiar dacă uneori figurile create sunt îngroşate până la caricatură, chiar dacă invenția epică şi convenția intră în coliziune, povestea lor senzațională cucereşte şi-l captivează pe cititor.

Periplul fiecăruia dezvăluie cititorului colțuri de țară ca locuri necunoscute. Strehaia era un sat, iar pelerinajele la mormântul unui sfânt amintesc de umanitatea tablourilor lui Breughel, cu ologii şi orbii porniți cu trenul şi căruțele ca să-şi afle tămăduirea. Balcicul de altădată cu pitorescul inconfundabil se insinuează în amalgamul altor pânze semnate de Şirato şi Iser, Steriadi şi Dărăscu, de Marius Bunescu şi Iorgulescu Yor, de Cecilia Cuțescu Stork şi Theodorescu Sion. 

 

Capitala şi Provincia

Într-un fel, cele două romane se completează unul pe celălalt. Zaira vede totul din interior – mai întâi percepe lumea şi oamenii din burta mamei, apoi din cuibul familiei, trăieşte şi în capitală nişte ani, ajunge în Timişoara unde cunoaşte experiențe fundamentale – iubire şi maternitate, carieră teatrală şi căsătorie, intruziunea puterii prin ministrul care o cere de nevastă şi mizeriile puternicilor locali.

Eroul lui Jan Koneffke trece prin şapte vieți, ce se încheie cu o moarte simbolică, urmată de o reînviere sau supraviețuire dureroasă. El traversează țara de la sudul oriental, fixat de Balcic, până spre granița din vestul țării, cu şedere de ani buni în Bucureşti, cu escapadele în jurul oraşului care se dovedeşte un spațiu infernal. Peregrinările schițează o întreagă geografie magică a oraşului, cu locurile inconfundabile.

Jan Koneffke şi Cătălin Dorian Florescu reînvie „micul Paris” şi „mica Vienă”, pluteşte atmosfera unui alt timp, fie cu întâmplări neştiute din familia regală, din cercurile Gărzii de Fier, fie cu personaje ca perechea Zsuzsa şi Josef, echivalență comică şi uşor absurdă a Austro-Ungariei: bucătăreasa unguroaică avea proporții de uriaşă, față de austriacul ei subțirel. 

Şi moşia Izvorenilor şi familia respiră, ca şi Bucureştiul, un aer cosmopolit, cu etnii multe şi amestecate. Bunica Zairei era catalană, vândută chiar de propriul tată pe greutatea ei în aur. O fiică, Sofia, a făcut studii în Germania, alta, măritată cu un ofițer al armatei regale, are nostalgia Parisului. Iar Mioara cu sânii doldora de lapte care a alăptat-o pe Zaira era țigancă. În Bucureştiul interbelic Felix K. întâlneşte armeni şi evrei.

Capitala şi Provincia trec prin aceleaşi răsturnări provocate de venirea armatei germane, apoi a ruşilor. Cu diferența că în Bucureşti îşi fac apariția figuri faimoase ale Reich-ului, iar în Strehaia soldați şi ofițeri care confiscă tot. Comportamentul ruşilor este acelaşi, ca şi spaima şi teroarea lăsate în urma lor. Instaurarea comunismului se resimte în arestări şi interogatorii, ca şi în abuzurile pe care şi le îngăduie noii stăpâni.

Dacă în capitală radioul şi ziarele alcătuiau firele sigure ale legăturii cu noutățile zilei, pe moşie există un vestitor, care-i anunță pe săteni întâmplările locului şi evenimentele mari din țară. Dar oricât de rapid ar veni veştile şi noutățile, ce aduc după ele depăşeşte mereu aşteptările: cadavrele evreilor sau distrugerea atentă a binefăcătorilor. Frica funcționează ca liant ce-i ține supuşi pe toți, în cele două mari spații descrise.

Există în fiecare carte pasaje memorabile în care autorii prind în fraze puține specificul lumii româneşti, cu o intuiție şi finețe rare, cum este descrierea oraşului sau nostalgia Zairei americanizată deja după haosul şi rusticitatea lăsate în urmă. Există scene ale vieții mondene pline de strălucire şi ritualuri ale vieții la țară care evocă România de altădată, ele alcătuiesc fundalul care acaparează şi încântă.

Cei doi prozatori construiesc scene şi personaje secundare memorabile. Lungile dialoguri ale lui Şlomovici cu unchiul său Avram, lecțiile ținute de Haralambie Vona, episoade cu revărsări de violență când se instaurează pe rând dictaturile, fac din Cele şapte vieți ale lui Felix K. o oglindă captând momentele teribile din istoria cea mare. În Zaira se văd în decupaje mici ororile războiului, ocupația germană şi cea sovietică, aducând foamete, ură şi distrugere.

 

Şeherezada şi Căpitanul Spaveto

Cătălin Dorian Florescu şi Jan Koneffke au inserat în romane minunățiile celor două mari arte – literatura şi teatrul. Felix Kannmacher este un povestaş fără pereche, încercând să îmblânzească ferocitatea istoriei cu arta seducătoare a istorisirii. Zaira, la rândul ei, are privilegiul de a fi unica spectatoare a scenetelor din commedia dell’arte, jucate de vărul ei, Zizi. Plăcerea metamorfozei, improvizația fac parte din copilăria ei.

De altfel, Zaira vrea să devină actriță, dă examen şi reuşeşte prima, fiindcă profesorii văd în ea talentul de la începuturi ale Elvirei Popescu, despre care ea n-avea habar. Căsătorită devreme, pleacă la Timişoara, aici întrezăreşte calea spre teatrul de păpuşi şi i se deschide universul copilăriei şi al poveştilor. Zaira îi cucereşte pe copii, cucerită însă înaintea lor de arta păpuşarului Traian, care mânuieşte sforile păpuşilor ca un vrăjitor.

Cele şapte basme presărate în epica romanului cer lectură dublă, una contextuală, apar ca replici la teroarea istoriei prin salvarea în fabulos, alta a textului în sine cu ştiința perfectă a schemei narative, îmbrobodită cu măiestrie de felurite născociri. Cititorii vor alege greu povestea preferată: fie cea inițială, a pendulei, amintind de fantasticul german, fie ultima, despre Dumnezeu ca maşinărie, cu tentă filosofică, fie povestea plină de tristețe a hoțului din Constantinopol ori a caşalotului de aur.

În roman apar şi alte arte: muzica, teatrul, cinematograful. Felix Kannmacher are talent de pianist, dar degetele strivite îi spulberă visul. Abia târziu, îşi împlineşte ambiția din tinerețe şi reuşeşte să devină un mare pianist. Virginia cea fascinată de poveşti cochetează cu actoria, plecarea din țară îi da şansa unei cariere strălucite. Tatăl ei, Victor Marcu, supranumit „Zeul pianului”, cunoaşte pe rând gloria, decăderea şi o ultimă, spectaculoasă ascensiune.

În Zaira apar şi alte arte şi alți artişti, mai ales în etapa ei americană. Întâlneşte un profesor universitar care pictează, deşi n-are pic de har, concurat de Robert, soțul ei, apoi un dezertor care îşi caută arta şi formula potrivită şi le găseşte: omul – spectacol îi imită pe marii actori americani. Şi în Zaira se află multe pasaje antologice: scenele jucate de Zizi, întâi vine Căpitanul Spaveto s-o convingă pe fetița cea năzuroasă să iasă din pat, apoi vine Pantalone şi apoi Dottore. 

În mod curios, în ambele romane se împletesc arta, jocul şi copilăria, ele formează un soi de contrapunct al istoriei ieşite din țâțâni, oaza unde cei mari păstrează frumusețea lumii, recurgând la un soi de magie, a cuvântului poveştii, a mişcărilor şi replicilor teatrului. Şi dacă Zaira şi Felix rezistă în tăvălugul istoriei, asta se datorează şi artei lor, ca şi copilului ce a rămas ascuns în fiecare.

Şi Jan Koneffke şi Cătălin Dorian Florescu au recurs la o mică răsturnare de roluri: Felix îşi asumă rol feminin, de Şeherezadă, ca să compenseze dispariția mamei, iar Zaira adoră figurile întruchipate de Zizi, ele umplu golul lăsat de tatăl absent. Iubirile ce se nasc, a lui Felix pentru ascultătoarea lui cea răsfățată, a Zairei pentru Zizi, confirmă atât legile psihologiei, cât şi forța extraordinară a artei. 

 

... şi au trăit fericiți abia la adânci bătrâneți

Iar răsturnarea cea mare o reprezintă iubirea care abia la bătrânețe le aduce îndrăgostiților fericirea. Zaira şi Felix trăiesc mai multe iubiri, care le împart viața în etape distincte şi înfloresc în locuri diferite, cu o simetrie a poveştilor impresionantă. Cei doi picaro iubesc total în prima tinerețe, iubesc profund când îşi întâlnesc perechea, au parte de căsătorii fără iubire, de pierderi şi trădări cumplite.

Felix părăseşte Pomerania ca să scape dintr-un amestec complicat de sentimente, dintr-o situație fără ieşire: Emilie îl iubeşte pe el, dar decide să se mărite cu fratele lui. Şi mai ciudată este relația cu Jeni, armeanca tânără şi văduvă, care-l primeşte noapte de noapte, ca stafia soțului ei. Margarete îl salvează din România şi-l împinge să înceapă altă viață, la Viena, unde îşi împlineşte visul din tinerețe, de a deveni un pianist celebru.

Însă marea iubire este Virginia, pe care o vede crescând: copilă răsfățată la 13 ani, apoi o adolescentă îndrăzneață şi tânără hotărâtă să-şi împlinească destinul, ştiind ce doreşte şi făcând orice sacrificiu ca să câştige. Cu Virginia cea tânără petrece o singură noapte de dragoste, iar când trăiesc amândoi departe de România tot nu reuşesc să se revadă, într-un joc al amânărilor fără sfârşit, ca şi când, inconştient, fiecare s-ar teme de ce-i rezervă o asemenea întâlnire.

Felix ajuns la senectute revine în Bucureşti şi la Balcic, locurile şi-au pierdut farmecul de altădată. Ajuns în strada Povernei, la casa pianistului care-l salvase cândva, o regăseşte pe Virginia. Şi se petrece miracolului timpului spulberat, muzica şterge de pe chip riduri şi dansul alungă din trup durerile, aşa că ei pot în sfârşit să se dăruiască deplin întâlnirii, ce pare că ține mai curând de tărâmul visului sau de alunecarea în altă împărăție, a morții.

Zaira a cunoscut şi ea o iubire totală, căci unchiul ei Zizi ține locul părinților absenți, şi toată copilăria ei se scaldă în vraja spectacolelor pe care i le dăruia, silind-o să iasă din găocea în care se închista. Fetița se simțea abandonată de o mamă prea tânără şi prea subțire, dornică să ajungă mai repede în marile oraşe mondene, de un tată ofițer pentru care era mai important să-l apere pe rege şi să apere țara. Zizi îi fixează şi regulile mari de conduită – cea de a se ridica şi a merge mai departe, de a-şi ține promisiunea făcută. Paul, iubitul adolescenței, o va urmări cu pasiunea lui până la căsătorie şi cu somația de a-şi ține promisiunea făcută, de a se căsători cu el. Căsătoria nu-i aduce vreo bucurie, are nevoie de alt bărbat, Traian păpuşarul cel talentat ca să guste plăcerea iubirii. Traian este şi tatăl fetei ei, dar îl părăseşte pentru că nu rezistă ispitei de a bea, sticlele cu băutură ba apar, ba dispar şi iar reapar. Robert este bărbatul cu care se căsătoreşte fără iubire, cu care fuge din țară şi ajunge în America, mai curând un bun camarad decât un iubit. Tot el îi provoacă surprizele cele mai mari.

Zaira cea lucidă este oarbă, nu descoperă secretul ministrului tânăr şi chipeş care o ceruse de nevastă, nu observă nici secretul lui Robert de-a lungul multor ani. Înțelege totul abia la senectute, întoarsă în țară ca să-l regăsească pe Traian, căci ei amândoi, păpuşarii cei mai talentați, au fost doar marionete jucate pe sfori de altcineva. Romanul păpuşarilor îşi păstrează suspansul până la ultima scenă. 

Şi finalul în Zaira, ca şi în romanul lui Jan Koneffke, îi reuneşte pe îndrăgostiții bătrâni, dar scena se încarcă de ambiguitate, căci deschizând uşa în fața căreia aşteptase şi ezitase îndelung, aude o întrebare sau mai curând o mustrare: „Tu? Unde ai stat atât”. Aşa că i se lasă cititorului plăcerea de a imagina singur revederea celor doi... dialogul, confesiunile despre cele trăite separat atâtea decenii. Sau poate, pur şi simplu, tăcerile. 

 

Sâmburele fiecărei poveşti

Romanele au ca pornire o ființă reală şi întâmplări adevărate, declarat ca atare de autori. Cătălin Dorian Florescu a relatat că a descoperit-o pe Zaira Manta, datorită poetului Robert Şerban şi lui Mircea Mihăieş, care-i povestiseră despre un poet timişorean, Traian Dorgoşan, şi despre iubita americană revenită după 40 de ani de despărțire. Zaira cea reală a asistat la lansarea cărții, confesându-se amuzată jurnaliştilor: „Mă simt ca o găină care a făcut un ou de aur. Cartea se potriveşte cu firea mea, în mine trăieşte un samurai. Ferească Dumnezeu să fie stârnit!”.

Scriitorul i-a intuit originalitatea îndată ce a cunoscut-o: „Zaira este un personaj incredibil, cu o viață aşa de bogată, încât la 10 minute după ce am întâlnit-o pe o terasă în Piața Unirii din Timşoara am ştiut: That’s it! Timp de trei zile ne întâlneam dimineața şi ne despărțeam seara. Mă ademenea tot timpul cu fraza: Mâine va fi şi mai dramatic. Şi aşa a fost. Dar trebuie spus că eu nu sunt biograf. Eu nu copiez realitatea, ci o reinventez.”

Dincolo de sâmburele biografic sau autobiografic de la care pornesc, romanele au cerut o documentare serioasă. Cătălin Dorian Florescu făcea distincția între timpul scurt, de trei zile, petrecute la Timişoara discutând cu Zaira Manta şi timpul lecturilor, pornind de la o convingere: „Un roman se scrie creând imagini, scene relevante, puternice, dense. Acest univers, dacă nu este ancorat în propria experiență, trebuie adus la viață într-un mod credibil prin documentare.”

Documentarea i s-a impus şi pentru a stăpâni universul copilăriei, cu poveşti şi teatru de păpuşi: „Pentru a arăta cum folosea Zaira marionetele şi pentru a descrie farmecul teatrului de păpuşi, am citit mult despre tehnica acestuia. La fel am recitit basmele şi poveştile copilăriei mele, Pinocchio având un rol central, căci pe el Zaira îl va folosi, pentru a spune adevăruri despre comunişti. Aveam nevoie să cunosc cum şi-a descoperit Zaira iubirea pentru teatru şi l-am pus pe Zizi să între în diferitele roluri din aceasta „Commedia”, pentru a o consola asupra absenței mamei.”

Jan Koneffke a mărturisit dubla miză, biografică şi autobiografică a romanului său: „Felix Kannmacher este în realitate un străunchi de-al meu, pe care-l chema altfel şi care a dispărut fără urmă în 1933. Într-un alt roman (Eine nie vergessene Geschichte, 2008), am povestit despre copilăria şi tinerețea lui în Pomerania, dimpreună cu destinul familiei Kannmacher/Koneffke. Mi-am propus foarte devreme să-i dăruiesc acestui unchi dispărut o viață posibilă, trimițându-l în România dintre cele două războaie.” 

Documentarea şi pregătirea cărții demonstrează o seriozitate şi o disciplină intelectuală remarcabile: „Am citit – romane, însemnări de călătorie, memorii, jur-nale, de la Eliade la Călinescu, de la Sebastian la Arghezi, am procurat de la anticariatele bucureştene ghiduri turistice şi hărți din anii ’30 şi am rugat oameni să-mi povestească amintirile lor dintre 1935 şi 1950. (…) Cu totul, am petrecut zece ani cu aceste cercetări, şi la un moment dat am ştiut că aici îl voi trimite pe eroul meu, Felix Kannmacher, în această țară şi în această perioadă.” (6)

Cei doi scriitori aduc literaturii de limbă germană şi cititorilor români, o Românie plină de culoare, cu micul ei Paris şi mica Vienă, o țară devastată sub tăvălugul istoriei. Iar romanele lor îmbogățesc într-un fel şi literatura română, care a dăruit atâția scriitori altor literaturi, grație aceleiaşi istorii de la porțile Orientului, de la cea rusă la cea franceză, de la cea germană la cea spaniolă. A dărui este semn de bogăție şi generozitate. Şi, din când în când, dăruitorii sunt răsplătiți la rândul lor cu daruri bogate. Cele şapte vieți ale lui Felix K. şi Zaira sunt două asemenea daruri neaşteptate şi cu atât mai prețioase.