CEASUL RĂU

Destul doar că, într-o joi, pe la prânz, când maiorul Barbu a călcat, pentru prima oară, în Sfatul Popular Gargalîc, acesta nu mai era decât o învălmăşeală de temelii zdrobite, pietre calcinate, puzderii pârjolite şi sticlă pisată. Aşa c-a sărit, mai întâi, peste un fel de trepte sparte şi coşcovite de forța exploziei şi-a intrat într-un careu deşucheat, dar încă mărginit, în zigzag, de nişte pietroaie roşii-coclite, precum cele cariate şi strâmbe care mai rămăseseră-n zidăria de la Histria, după două milenii de continuă demolare tâlhărească,  a noastră, a tuturor, deoarece nu există în toate satele dimprejur nici măcar o singură casă, care să nu aibă, pe undeva, prin temelii, şi vreo câteva pietroaie şparlite de pe la Histria. 

– Aici era biroul secretarului P.M.R. şi Colțul Agitatorului, a şoptit cu ipocrită mâhnire nea Cotilici, dar eu, unul, am avut binecuvântarea că-am fost după sifoane, chiar în momentu-ăla,când s-a abătut peste dânşii mânia lui Dumnezeu, iar o jumătate din hardughie s-a făcut pulbere şi-a luat-o-n perdele de praf gros înspre ghiol, pe când cealaltă jumătate s-a răsucit, ca un balaur de fum, drept la cer, înspre Judecata de Apoi.

 

Pentru că o judecată cinstit omenească, chiar aici, la fața locului, n-a fost să fie şi nici nu va mai fi vreodată, mă întrerupe, iată, vocea unui narator subiectiv,dar tot necunoscut, murmurând şovăielnic de pe undeva, de prin coridoarele secrete ale minții mele, după cum bine l-am auzit mai adineauri, prin vuietul de ghioc sibilinic care, de prea mult timp, îmi tot freamătă şi-mi murmură în spatele timpanului drept. I-auzi, ia: fru, fru, fru… şeap, şeap, şeap…

 

Totul a început, se pare, în ultima noapte de-aprilie, după furtună, când frații Cocoşman se-întorceau de la Constanța pe limba de nisip dintre mare şi faleza înaltă de lut, iar eu, ajutat şi de ea, cu mânuțe febrile şi parfumate, tocmai săream pervazul la Liuba Petrovna, nevasta polcovnicului rus, din garnizoana lor provizorie, de la Năvodari. Căci tocmai de aceea, frații preferaseră să se întoarcă acasă pe drumul de nisip care încheia ca un tiv Capul Midia, ca să nu se-întâlnească, la Năvodari, cu vreo patrulă rusească, care să le confişte caii pentru salam, iar pe ei să-i lase-n pielea goală, conform învățăturii leniniste: Davai cias / davai balton!

– Opaaa, poveştile-astea încep să se lege-ntre ele!

– Păi, nu ți-am spus!?

 

Iată-i aşadar pe cei doi frați, picotind, umăr la umăr, pe macatul înflorat, de pe scândura din față-a căruței albastre. N-au nicio grijă, deoarece caii cunosc drumul chiar şi cu ochii legați. Până când, hodoronc-tronc!, zang-dong!, roțile din dreapta încalecă şi saltă cu greu peste vreo stâncă spălată de mare sau ascunsă-n nisip, iar cei doi frați se pocnesc cap în cap, ca şi cum cineva le-ar fi dat două palme,  prin somn.

– De când şi de unde a ajuns cataroiul ăsta aici!?,  zice Pavel năucit şi înnoadă bine frâiele pe un resteu special împlântat în oblonul din dreapta. 

   E cam pe la primul cântat al cocoşilor şi luna a rămas încă atârnată pe cer deasupra podişului, aruncând o potecă de argint şi de aur pe valuri. Se-aude sirena chirăită a unui vapor de dincolo de orizont.

 

Deci, după cum veți fi înțeles deja pân-acum, eu ştiu şi aud totul. Pentru că-aşa mi-a fost mie dat: să văd tot ce se petrece pe undeva prin toate galeriile şi alveolele din dezordinea infinită a timpului şi a spațiului. Oriunde! Oricând! Precum mi-a fost dat şi să aud totul. Totul, bre, chiar şi gândurile! Te joci!? Uite, spre exemplu, chiar acum, în urechea mea stângă, cineva spune, de foarte departe: A small step for a man, a giant leap for mankind!  Iar tu, prietene, care citeşti chiar acum, zici, în mintea ta: Goange d-alea postmoderniste! M-am cam săturat! 

– Păi,de!, asta ar cam fi de-înțeles! Dar noi chiar spunem o poveste aici (şi încă una d-aia, de-adevăratelea, cu politică, sânge şi-amor!)  Dă-i-nainte, să vezi!

 

Pentru că totul a-început chiar acolo, pe plajă, când Pavel a descoperit, crucindu-se, un fel de delfin metalic eşuat printre stânci, sau o prăpădenie cilindrică, ca o putinică de-aramă, năpădită de scoici şi îmbrăcată-n alge mai verzi şi mai băloase decât mătasea broaştelor.

– Vai de capul meu, s-a speriat el, căzând în genunchi, o mină d-aia de apă, cu coarne, de vreo jumătate de tonă pe puțin! O  bombă subacvatică, pentru vapoare, fratele meu, care nu ne-a spulberat definitiv de pe fața pământului numai şi numai pentru că-a fost prea bine-îmbrăcată-n ierburi de mare şi-n scoici!

Iar Pavel ştia el ce ştia, pentru că făcuse armata la o unitate de genişti, unde văzuse cu ochii lui isprăvile devastatoare ale unor explozivi coloşi subacvatici germani, chiar şi mai mici decât acesta. 

– Păi, fratele meu, acum ne-ar fi adunat dinte, cu dinte şi zgârci, cu zgârci, ca să ne poată înfățişa, mai apoi, la Dreapta Judecată. Iar aici,  în nisip,  ar fi rămas doar un gropan cam cât primăria de mare, pe care iute l-ar fi umplut şi nivelat valurile, de n-ar mai fi ştiut nimeni, nicăieri, niciodată unde şi de ce-am dispărut fără veste de pe fața pământului.

– Primărie, ai spus!? Atunci, hai să-ncercăm să ridicăm pleaşc-asta-n căruță şi s-o ducem acasă!

– Ceea ce-ar putea să ne-aducă exact o mie de tupe-n cap şi cinzeci de ani de muncă silnică la minele de plumb, dacă ne şopteşte careva la miliție.

 

În camera rusoaicei, arde doar o luminiță de candelă, cât un fluturaş, iar umbrele noastre se plimbă domol pe pereți, ca şi cum ar dansa. Dar tot desluşesc că Liuba Petrovna, basarabeancă de-a noastră, bre, este înveşmântată, de la urechi până-n tălpi, într-o vaporoasă rochie de mireasă, brodată cu nuferi şi crini, pe care, se zice, aghiotantul polcovnicului i-o adusese, cu manechină cu tot, după ce spărsese cu cizma sa potcovită vitrina magazinului pentru nunți, din centrul oraşului.

– Păi, dacă-i nuntă, atunci nuntă să fie!, şoptesc eu cu prudență şi-încep s-o plimb în brațe în jurul patului militar, din arcuri şi bare metalice, dar foarte alb şi foarte frumos înfăşat. În vreme ce ea se alintă, într-o linişte înfiorată, şi îşi flutură prin aer mânuțele parfumate. 

Dar numai după ce o aşez delicat pe marginea patului ca pe o copiliță îmbăiată, zăresc, agățat într-un cui, chiar sub candelă, centironul din piele maro şi tocul din acelaşi material al pistolului Makarov, de care polcovnicul nu se despărțea niciodată. Când, ghicindu-mi parcă gândurile (Alt narator!?), Liuba se ridică somnambul de pe marginea brodată-a cearşafului şi, după ce se-închină  larg către icoana de deasupra candelei, scoate neîndemânatic pistolul oțelit, din tocul de piele şi mi-l aduce, culcat pe palmele ei foarte albe, ca pe-o tavă de-argint. 

– Vrei să ne jucăm de-a războiul?, râd eu.

– Taman aşa!, zice ea pisiceşte şi se-aruncă-ntre perne.

Dar, cercetând eu înfiorat cum funcționează maşinăria rece şi strălucitoare pe care-o țin între palme, apăs pe nu ştiu ce ştuț nevăzut şi încărcătorul, ascuns în mâner, îmi alunecă în palma stângă. Şiii, alt semn rău!, în încărcător, sunt numai două cartuşe. Atât! (Unul pentru mine şi unul pentru Liuba!, îmi şopteşte gândul cel negru). Pentru că, de jos, dinspre poartă, se-aud două glasuri dogite salutând pe ruseşte, iar Liuba sare drept la icoană, tremurând ca frunzişul.

– Barbatu-miu, şuieră ea, cu mâinile-n păr. Ăşti-au fost soldații de pază! Azdruncă-te degrabă pă geam şi nici nu te mai uita îndărătelea!

– Stai puțin, zic eu foarte calm şi mă apropii legănat de ea, ca s-o strâng zdravăn în brațe şi ca să pun pistolul la locul lui, în tocul de piele.

– Lasă-mi mie asta, ca amintire, zice Liuba şi-mi smulge de la gât lănțişorul meu de argint, dobândit în târg, la Silistra, în schimbul unui cuțit frumos meşteşugit, în formă de peşte.

În noaptea aceea însă, alergând prin grădini, m-am gândit cu recunoştință că numai candela şi icoana Liubei Petrovna m-au salvat de la execuția-n public, ca spion contrarevoluționar  şi duşman al poporului.

Dar acum, dup-atâția ani de chibzuință în cel mai adânc întuneric şi cea mai profundă singurătate, ştiu, dureros de bine, că nici dracul nu doarme niciodată.

Deoarece, chiar a doua zi, când, ocolind pe plajă, mă îndreptam, pe jos, înspre Gargalîc, am văzut primul groapa-aia ovală din buza golfului, de unde, cu câteva ceasuri mai înainte, frații Cocoşman dezgropaseră, cu icnete şi cu blesteme, bomba aceea de scufundat vapoare.

– Vezi ce bine se leagă?

– Păi, cine-i mai meşter la legături, decât dracul!?

 

Pentru că, uite, nici n-am călcat bine în sat şi m-a întâmpinat Alena Stoiciu, poştărița noastră, fericită, mă rog, că-a scăpat de-o obligație oficială:

– Bună ziua, domnu ielectrician! Uite-aveți o cetație, pentru poimâine, marți, 6 mai, la biroul lu’ P.M.R.

– Aoleu, da’ ce-am mai făcut!?, am întrebat speriat şi m-am închinat cu limba-n cerul gurii, căci, pe vremea aceea, mai aveam încă limba-n gură.

– Ia uitați-vă numa’ cine semnează aicea!, a strigat poştărița preventiv, observând că mă pregătesc să schimb cărarea,  ăăă… Ion Ilici Caterof, în persoană.

– Zăăău!? Păi, de când a învățat nea Ion Ilici Cufurici ăsta, să se semneze?

– Nici nu mai contează, de fapt, că ia uite câtamai ştampiloiul a pus pe deasupra: ORGANIZAȚIA COMUNALĂ P.M.R. GARGALÎC.  Ce, mata, te joci cu partidul clasei muncitoare!? Ori te mănâncă  pielea!?

 

Ceasul rău, domnule, căci, marți, 6 mai, exact la ora 14, cum scria pe cetație, frații Cocoşman au scos geamandura-aia mortală din gluga de coceni unde-o ținuseră pân-atunci şi-au târât-o cu căruțul scâncit cu care-aduceau sfeclă la porci, până-n atelierul lor de tâmplărie, înghesuit, după colectivizare, în fostul staul al vacii.

– Mă băiete, a spus Pavel, expert, i-am scos noi focosul, acolo, pe plajă, dar am uitat să-ți spun că-n scorbura aia rotundă de-acolo, chiar la fund de tot, e un inel de-argint sau de aur, iar, uneori, chiar de platină, care, cică, e mult mai scumpă decât astea amândouă-împreună. Hai să-l scoatem şi p-ăla!

 

Şi iată că-a sosit clipa în care chiar cred c-ar trebui să-mi fac pe deplin datoria mea de autor oficial şi responsabil, înştiințându-vă că Sfatul Popular al comunei Gargalîc, cât şi toate celelalte împielițări ale Necuratului pe pământ (birourile U.T.M. şi P.M.R., Colțul Agitatorului, biblioteca comunală Cartea Rusă, sediul A.R.L.U.S. etc.) fuseseră înghesuite cu japca, în casa uriaşă-a lui Ioan Cocoşman, care fusese declarat, una-două, chiabur şi expropriat de tot ce-avusese vreodată. De aceea, frații Pavel şi Simion, care tocmai meştereau acum la mina lor subacvatică, se mutaseră într-o aplecătoare, cu cinci cotețe mici de chirpici, lipite de zidul din spate al casei părinteşti (Sfat Popular, acum… Ați înțeles!?)

Dar cum s-ar putea numi oare întâmplarea prin care, la două şi-un sfert, un camion rusesc Moltov, mai murdar şi mai zdrențuit decât ruinele Berlinului, îi lăsase chiar în fața Sfatului Popular Gargalîc, pe polcovnicul Korostelov, soțul Liubei, şi pe cei doi aghiotanți mai tineri  ai săi?! Iar polcovnicul purta iarăşi la brâu pistolul său Makarov, din care lipseşte doar un singur glonț, cel cu care şi-a împuşcat, fără gâlceavă, soția, când, dimineața, a descoperit, chiar pe perna ei, delicatul meu lănțişor de argint.

Apoi tot întâmplarea aceea fără nume i-a lăsat pe toți trei să urce marinăreşte scările roşii şi să intre chiar în biroul unde Caterof se nevoia să mă-învețe codul de maniere elegante al comuniştilor români şi unde, dincolo de perete, aşezat pe-un genunchi în maghernița lui, Simion a zis: Uite-l acolo!, lovind uşor cu ciocanul în mânerul şurubelniței.

Atunci un tunet al cerului şi un răcnet mugit al pământului ne-au asurzit pe toți deodată,  iar fulgerul de lumină albă şi rece care-a izbucnit prin pereți ne-a lăsat orbi înainte de-a apuca să clipim. Iar, în secunda imediat următoare, cuprinşi de văpaie, nu mai aveam nici picioare, nici mâini, dar nici ochi şi urechi. Hait, mi-am spus, iată şi palma lui Dumnezeu pentru toate păcatele noastre, alea grozav de rele, şi nespus de grele, după cum s-au dovedit ele, când au fost puse pe Cumpăna Binelui şi-a Răului, de la ultima vamă!

– Las’că vă povestesc eu cum ni s-au arătat toate astea, văzute de-afară, a zis Cotilici, că eu eram chiar acolo-n cotul din dreapta al drumului, când am simțit că mi se smulge pământul de sub picioare şi m-am trezit făcut ghem în şanț cu tălpile-n sus şi cu sifoanele vraişte, printre tufe. Căci, abia mai pe urmă, peste gropanu-ăla, unde a fost Sfatul, s-a înfuriat o mare gogoaşă alb-vânătă, cu vine împletite de vâlvătaie şi fum, care s-a înălțat ca un balaur, răsucindu-se şi înnodându-se-n văzduh, până-a căscat două mari capete negre înspre răsărit şi apus, cu gurile căscate, bre, şi gata să muşte cerul. Iar tunetul, răbufnitura şi huietul s-a auzit, cică, păn’la Taşaul şi Caraharman, dincolo de râpe şi dealuri. Păi, dar aşa cum!? Că doar n-a fost numai ursul, cu toba, ci prăpăduiala prăpădeniei lumii, ca la  toate cele Şapte Trâmbițe deodată. 

 

Dar, cum, de la-nceput, vă spuneam că n-a scăpat nimeni chiar întreg din ceasul cel rău, ar trebui să mai adaug că peste numai două zile, joi adică, a venit mare Comisie de cercetare şi de pedepsire de la Constanța, cu însuşi prim-secretarul Nicolae Beşcucă, tov. Nae, cu maiorul Barbu, de la Securitaea Statului, şi cu înseşi scula lui Sarsailă, comisarul politic al trupelor sovietice aliate, adică Serghei Ivanovici Daisăbei, în persoană.

Şi, după ce s-au tot învârtit ei printre dărâmături, răsucind cu piciorul câteun pietroi sau ridicând câteo sârmă şi câteo tablă de ici-colo, i-au luat la cercetare pe nea Cotilici, paznicul şi pe vreo două, trei babe de prin vecini, care şi-alea, după explozia cea mare, rămăseseră  mai surde decât oala. Iar cuvântul sabotaj, răcnit pe toate glasurile, numai eu l-am auzit de vreo zece ori.

Până când, la un pahar de țuică, aşa, kamisaru-ăla sovietic a zărit ceva strălucind prin cenuşă şi l-a dezgropat cu cizma din dreapta: acel ceva dovedindu-se, peste-o clipă, chiar pistolul din cel mai curat oțel al polcovnicului Korostelov, oameni buni! Dar, pe când îl cerceta el cu mare mirare, răsucindu-l cu luare aminte pe palme, nea Cotilici, împins tot de ceasul cel rău, pesemne, s-a apropiat şi el cu căciula-n mână, ca să explice nu ştiu ce şi nu ştiu cum, că, oricum, n-a înțeles nimeni nimic.

Comisarul însă, cam fără de sine, aşa, a ridicat pistolul şi l-a trăsnit drept între ochi, de i-au sărit creierii prin salcâmi. Moment în care-am înțeles şi eu, domnule, de ce în pistolu-ăla fuseseră, de la bun început, numai două cartuşe! Iar, la detunatul pistolului, singura bucată de zidărie care mai rămăsese pe temeliile sale, o redută din cataroaie prăjite şi înghesuite de-a valma-ntr-un colț s-au şi prăvălit toate deodată, cu durduit şi huruitură, peste maiorul Barbu, pe care tac-su-ăla de sub tălpile iadului tocmai ce-l împinsese să-şi aprindă luleaua la adăpostul lor. Dar când oamenii adunați acolo, ca la urs, au reuşit, de l-au tras de picioare din dărâmături, el tot a mai căscat gura, cu ochii holbați şi-a hârâit ca un joagăr, aşa:

– Sabotaj, sabotaj! Împuşcați-i pe toți! Împuşcați-i pe toți!

Dar abia mai pe urmă chiar prim secretaru-n persoană, tov. Nae, bre, a dat ordin la alde gură-cască, ca să-adune bucățică cu bucățică şi os cu os tot ce s-ar mai fi putut găsi din toți cei spulberați pe acolo, prin paradeală, iar sătenii s-au risipit, cu sfială şi groază, printre dărâmături, alegându-şi cu grijă locul pe care să pună piciorul, fiindcă bucăți mai mari sau mai mici de trupuri omeneşti zăceau pretutindeni, unele atârnând prin crengile devastate ale salcâmilor, iar altele încâlcite la întâmplare, printre sârme şi pari. Capul smuls al lui Simion, de pildă, cu ochii aprinşi de uluire şi spaimă, îi privea înlăcrimat de pe streaşina unei căsuțe vecine, iar un câine jerpelit se strecura printre cucuta de sub garduri, cu o  ureche sângerândă în dinți. Şi-au adus pe urmă un hambar pentru grâu, din lemn de nuc, lucru sfânt,  şi-au pus alandala acolo cam tot ce-au hotărât ei că semăna, cât de cât, a fărâmă de făptură omenească (căci p-ăia-ntregi i-au pus chiar întregi), ca să le ducă apoi, cu hărăbaie cu tot, în hruba ascunsă sub zidul de răsărit al bisericii, unde-au şi rămas, cu toată răzvrătirea şi blestemele popii, până la 23 August, în anul acela, când au venit iar ştabii de la partid, cu fanfară şi militari de la Constanța, de-au scos lădoiu-ăla din pivniță, pe iarbă, afară, printre corcoduşi şi l-au  îmbrăcat de sus, până jos, în pânze roşii, cu stele-n cinci colțuri, cu secere şi ciocane şi cu toate semnele lui Mamona pe ele. 

După care, pe la prânz, aşa, l-au urcat într-un camion rusesc, vopsit şi-ăla tot în roşu, ca tichia lui Nichipercea, şi l-au dus cu alai şi tromboane la locul crimei, unde l-au betonat între ruinele fostului Sfat Popular şi i-au trântit o ditamai stânca fasonată deasupra pe care şedea tot steau-aia roşie a lui Stalin şi vreo cinci cuvinte, în formă de poezie, care mai sunt şi-acuma acolo: SLAVĂ NEPIERITOARE / EROILOR CLASEI MUNCITOARE.

Deoarece, uite-aşa, am devenit eu şi cu Cotilici eroi ai clasei muncitoare!