GULAGUL CĂRȚILOR

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

Îmi aduc aminte: două cărți, una foarte voluminoasă, alta mai subțire, suplimentară, au marcat începutul adolescenței mele. Titlul lor: Publicații interzise. Le răsfoiam îndelung, surprins de numărul imens de autori şi scrieri, unele fiindu-mi deja cît de cît cunoscute, cărora nu li se mai dădea dreptul de-a exista în lume, aidoma unor delincvenți care s-ar fi cuvenit să stea după gratii tot restul vieții. Oare cu ce-au păcătuit atît de grav? Îmi venea greu să-mi dau un răspuns, dar simțeam o strîngere de inimă ca-n fața unei catastrofe, eu, copilandrul îndrăgostit de cărți. O amplă cercetare semnată de Liliana Corobca ne permite acum să luăm cunoştință de detaliile acestui fenomen odios pe care l-a reprezentat în țara noastră scoaterea din circulație şi, frecvent, distrugerea cărților sub regimul comunist. O teroare exercitată nu doar asupra oamenilor, ci şi asupra unor entități ce dădeau conținut conceptului de cultură. O manipulare a unei „culturi noi”, care nu găsea alt mijloc de-a se impune decît distrugerea fără scrupule a ceea ce o preceda. Istoria cunoaşte cîteva momente similare. Rugurile de cărți ale naziştilor (încă o dovadă a înrudirii totalitarismelor) şi, deşi mai puțin ofensiv, indexul Bisericii catolice. De un trist haz e împrejurarea că dogmatismul ecleziastic constituia un model pentru dogmatismul marxist-leninist, bizuit pe ateism… În orice caz, nu e vorba de o măsură colaterală, luată de subalterni „eretici”, ci, inițial, chiar de vîrful suprem al ideologiei, care a fost unul din „clasicii” săi, Lenin. Intelectualii occidentali gauchişti, dispuşi a vedea într-însul un spirit „luminat”, care n-ar putea fi învinuit de fărădelegile comunismului, apărute, în opinia lor, odată cu venirea la putere a lui Stalin, ar trebui să țină seama de măsurile dure adoptate de acesta, îndată după revoluția bolşevică, împotriva presei „burgheze”, „duşmănoase”. Prin „Decretul Presei”, publicat în ziarul Pravda din 10 noiembrie 1917, aceasta era socotită a fi nu mai puțin primejdioasă decît „bombele şi mitralierele” inamice, drept care se adoptau măsuri „temporare şi extreme”, care, în realitate, urmau să dureze pînă la finele cîrmuirii comuniste. Avea loc, altfel spus, suprimarea libertății cuvîntului tipărit. Fără întîrziere, Lenin a semnat şi un decret pentru înființarea Tribunalului Revoluționar al Presei în cadrul tribunalului Revoluționar, care viza sancționarea celor ce ar publica texte „împotriva intereselor poporului revoluționar”, mergînd de la amenzi pînă la privarea de libertate şi trimiterea în exil a celor în cauză. Practic, toate tipăriturile se aflau la voia Cenzurii Militare. Înființarea, în 1922, a unei Direcții Generale pentru Literatură şi Tipărituri (Glavlit) aducea ca noutate trecerea unei părți din atribuțiile Cenzurii Militare către organele Securității. Aşa se arăta leninismul în acțiune! În consens, Troțki atacă „literatura burgheză care influențează tineretul muncitor şi îl otrăveşte”, ajungînd la concluzia „consolatoare”: „Trebuie să edităm în cantități mari şi cît mai repede acele opere literare, care sunt pătrunse de spiritul nostru”. Iar Krupskaia, ajunsă preşedinta Direcției Politico-Educative a Narcompros-ului, dă o indicație precisă: „Intensificarea muncii politico-educative nu poate fi îndeplinită, dacă conținutul bibliotecilor nu va fi eliberat de cărțile contrarevoluționare şi dăunătoare”. Iată ce s-ar cuveni epurat „în mod concret”: „În domeniul psihologiei, filosofiei şi eticii – cărțile în spirit duşmănos față de socialism şi materialismul dialectic. În domeniul religiei, trebuie să existe numai literatură antireligioasă şi antibisericească. În domeniul ştiințelor naturale – (trebuie scoase) cărți care amestecă ştiința cu invențiile religioase, reflecții despre imoralitatea darwinismului şi a materialismului”. Într-o notă de subsol, se menționează că „urmează o listă de cărți ale ruşilor emigranți, ediții princeps, romane istorice din epoca prerevoluționară, romane de aventuri din literatura universală”. Nota în chestiune evidențiază faptul că epurările din anii 1920 au căpătat o asemenea extensie, încît „din biblioteci au fost epurate şi distruse mai mult de jumătate din fondurile de cărți”.

Cenzura precum şi politica de epurare a tipăriturilor, introduse în România după 23 august 1944, au avut drept paradigmă măsurile similare din URSS. Din capul lo-cului s-a produs o intervenție nemijlocită a ofițerilor sovietici care invocau „aplica-rea articolului 16 din Convenția de Armistițiu”, care suna astfel: „Tipărirea, importul şi răspîndirea, în România, a publicațiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcționarea stațiunilor TFF, Poştă, Telegraf şi Telefon, vor fi executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (sovietic)”. Obedientă fără măsură față de puterea ocupantului, cîrmuirea de la Bucureşti s-a străduit a reconstitui fazele Glavlit-ului sovietic, controlînd presa necomunistă pînă la totala suprimare, epurînd cărțile şi periodicele indezirabile, desființînd librăriile private şi anticariatele, pedepsindu-i pe insubordonați. În 1949 a luat ființă Direcția Generală a Presei şi Tipăriturilor, însă terenul era deja în bună parte „curățit” prin acțiuni samavolnice, nu o dată dirijate de abuzivii militari sovietici. S-au produs atunci cele mai grave distrugeri ale fondului de carte pe care le-a cunoscut țara noastră. Igienizarea ideologică se săvîrşea prin operațiuni dezastruoase. Din exces de zel, destui funcționari cu vederi obtuze nu se mărgineau a elimina doar cărțile taxate drept „duşmănoase”, sortind flăcărilor biblioteci întregi. Funcționa un soi de sumbră complicitate întru nimicirea tipăriturilor între ofițerii armatei de ocupație şi consi-lierii autohtoni. Să reținem totuşi că pretențiile ofițerilor ajungeau în unele cazuri la un atare grad al abuzului, încît colaboratorii lor români cutezau a li se opune. Iată opinia unui consilier regional de propagandă din Iaşi: „Luîndu-se în discuție pro-blema epurării cărților cu conținut fascist, s-a format, sub preşedinția subsemnatului, o comisie care să cerceteze pe teren modul cum s-au aplicat dispozițiile legii. Membrii comisiei aliate de control au cerut ca această comisie, din care fac parte şi doi ofițeri ai Armatei Ruse, să controleze, în afară de librării şi anticării, bibliotecile particularilor şi ale instituțiilor publice. Subsemnatul am obiectat că legea a cărei aplicare o controlăm, nu pomeneşte nimic de bibliotecile particularilor din locuințele cetățenilor şi că ea nu dă nimănui nici un drept de a intra în locuința particulară a cuiva şi a-i controla şi epura cărțile. Afară de faptul că acțiunea aceasta ar fi ilegală, dar ea ar putea produce, în mod evident, şi consecințe politice neplăcute”. Se întîmpla ca bibliotecarii să opună o rezistență a bunului simț în fața barbariei la care asistau. Un colectiv de cenzori care controla Biblioteca Regională a Aşezămintelor „Astra” din Sibiu, avînd impresia că salariații acesteia nu vădesc „mai multă tragere de inimă”, cer demiterea a doi dintre ei: „E vorba de bibliotecarul-şef Gherasim, care în mod ostentativ nu lucrează nimic în timpul cît echipa noastră triază cărțile, care a păstrat cu deplină conştiință cărți interzise în bibliotecă şi care ia apărarea cărților pe care echipa le scoate încercînd în acest fel să abată oamenii noştri de la principiile trasate de noi. În al doilea rînd, e vorba de bibliotecara Cristea, de la Periodice, care a dat lectorilor (mai cu seamă elevi) cărți nedifuzabile, cărți vulgarizatoare în legătură cu educația sexelor, neducînd nici o muncă de îndrumare pentru lectura cărții noi”. Sînt exponenți curajoşi ai luptei pentru apărarea cărții. Din ce în ce mai puțini, topiți în anonimat, dar jalonînd o conştiință a rezistenței anticomuniste pe plan cultural.

Oricum, nimicirea cărții a atins proporții impresionante. Deloc mai prejos decît naziştii pe care-i execrau, emulii lor comunişti n-au şovăit a arde vagoane de cărți nu numai ca un semn de dispreț față de cultură, ci şi cu trufia stupidă a instaurării unei ere a „omului nou”, rod al violenței, robot al partidului unic, neavînd nevoie decît de vulgata ideologiei care era propaganda. Un consilier al Regionalei de partid Cluj îşi consemnează activitatea josnică prin astfel de formule birocratice: „Acest control făcut tipografiilor, librăriilor, bibliotecilor şi anticăriilor din Cluj şi Regională este ultimul şi deci cel mai complect. El a fost precedat de un altul făcut tot de noi, în decursul lunilor Ianuarie, Februarie şi Martie, care s-a soldat cu blocarea şi confiscarea unui număr de 4000 (patru mii) volume. După ce va fi terminat controlul acum în curs, vom proceda la arderea materialului adunat, în asistența unei comisii care va semna procesul verbal încheiat cu această ocazie”. Ura împotriva cărții a unor asemenea troglodiți nu avea margini. Dacă la început pustiirea bibliotecilor se săvîrşea sub pretextul „defascizării”, treptat ea a fost extinsă la tot ceea ce se situa în afara accepției proletcultiste. Într-un raport din septembrie 1950, se preciza concludent: „Serviciul Controlul Cărții şi-a lărgit treptat sfera de activitate, urmărind evoluția politică a țării şi întărirea regimului de democrație populară, trecînd de la opera de defascizare propriu-zisă la aceea de înlăturare a materialului răspîndit de putreda cultură burgheză, barieră ideologică pe care clasa muncitoare trebuie s-o înlăture în drumul său spre socialism”. Dar să vedem ce fel de titluri erau sacrificate. Dintr-un raport din 1950, aflăm: Cronicul Româno-Moldo-Vlahilor, de Dimitrie Cantemir, Iaşi, 1835, Anastasimatar, trad. de Anton Pann, Bucureşti, 1854, Istoria lui Numa Pompiliu, al doilea craiu al Romei, trad. din franceză de Alex. Beldiman, 1820, Manual de Istorie a Principatelor de Fl. Aaron, 1839, Povățuirea către economia de cîmp, Buda, 1806, Gramatica Romano-Gallica, Buda 1833. Dintr-un alt Raport din 1948: „S-au scos, fără nici un fel de alegere, absolut toate periodicele începînd cu Revista «Curierul de ambe sexe» a lui Heliade Rădulescu, «Gazeta Transilvaniei», «Dacia» şi altele şi pînă la «Analele Academiei Române» şi extrasele din Anale, pe care, indiferent de conținut, le-au retras din biblioteci pentru motivul, credem, că au caracter de periodicitate. La fel poate, a fost considerat şi «Dicționarul limbii române» al lui August Treboniu Laurian care, apărînd treptat în fascicole, a fost considerat periodic”. Şi încă: „S-au retras toți clasicii antici (Aristofan, Sallustius, Eschil, Helevetius, Sofocle, Xenofon, Cornelius Nepos, Cicero, Ovidiu, Titus Livius), unii din ei în ediții diferite româneşti şi franceze”. Nefasta listă continuă cu Anatole France, Leo Tolstoi, Fénelon, Lord Byron, Maupassant, Montesquieu, Alfred de Vigny, Emil Zola, Goethe. Criteriile enunțate alunecau aşadar în delir. Dintr-un alt raport, din 1951: „bibliotecile au rămas golite de clasici, deoarece majoritatea edițiilor existente erau comentate de Adamescu, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, Haneş etc., ale căror prefețe fiind prea ample nu se puteau scoate fără riscul distrugerii cărții”. În alte texte de aceeaşi speță întîlnim numele unor T. Maiorescu, Xenopol, Iorga, Dobrogeanu-Gherea, Grigore Alexandrescu, Spiru Haret, C. Stere, Coşbuc, Caragiale, Goga, E. Lovinescu, G. Călinescu, Petre Pandrea, Mihail Ralea. Drama aceasta antilivrescă are însă şi un aspect ridicol. Debarasîndu-se treptat de aderenți şi chiar de căpetenii, regimul comunist ajunge să treacă la index şi producțiile acestora. Dintr-un Plan de măsuri din 1958, aflăm că trebuie retrase lucrări ale unor Doncea Constantin, Răceanu Grigore, Miron Constantinescu, Pavel Ştefan, Bâgu Vasile, I. Chişinevschi, Dumitru Popescu şi chiar ale unor Molotov, Malenkov, Kaganovici, Şepilov. N-a fost cruțat nici Lucrețiu Pătrăşcanu şi nici măcar… Petru Groza. Revoluția îşi devoră copiii, nu-i aşa? Dar asta nu e tot. Mai urmează o „bombă”. O Notă din 1963 ne aduce la cunoştință că au fost „retrase din circulație lucrări – ale cui credeți? – I.V. Stalin, („toate lucrările”) Mao-Tze-dun (idem). „Lada de gunoi” a istoriei, sintagmă lansată de Troțki, se vede că e suficient de încăpătoare…

Să remarcăm că barbaria primelor valuri ale epurării a cedat parțial cu timpul, în favoarea unor atitudini aparent mai suple. Să fi intervenit o viclenie de imagine sau pur şi simplu un interes comercial din partea oficialității? La un moment dat furia distructivă s-a văzut înlocuită de un control mai atent, în măsură a recupera valoarea unor cărți vechi, cerute de instituții din străinătate, dispuse a plăti în valută, ceea ce, evident, convenea statului. Întîlnim o apreciere de acest gen: controlul cărților „a necesitat o triere amănunțită, deoarece am constatat că există şi cărți de valoare care trebuie cruțate. Am găsit acolo în primul rînd cărți vechi din primele tipărituri din țară, cu literă slavonă, unele din exemplare rare tipărite la Episcopia Buzăului, cîteva exemplare ieşite din tipografia din Buda sau din primele tipografii ale Munteniei şi Moldovei”. Dar marea mistificare a avut loc în 1977, cînd, după cum se băteau cu pumnii în piept oficialii ceauşişti, cenzura a fost… „desființată”. Ce s-a întîmplat în realitate? Direcția Generală a Presei şi tipăriturilor (DGPT), transformată, în 1970, în Comitetul pentru Presă şi Tipărituri (CPT), şi-a transferat (nu anulat!) structurile represive asupra Consiliului Culturii şi Educației Socialiste (CCES), loc confortabil în care s-au regăsit numeroşi cenzori. Astfel, de facto, cenzura a ajuns să funcționeze pe mai multe filtre, aici intrînd Ministerul Culturii şi Învățămîntului precum şi redacțiile editurilor şi periodicelor. Era una din fraudele propagandistice ale „epocii de aur”. Repliindu-se după episodul relativei liberalizări din 1964-1965, conducerea comunistă a înțeles a deruta conştiința cetățenilor nu doar printr-un naționalism deturnat, ci şi printr-o iluzie a unei iluzii: o aşa-zisă revenire la atmosfera concesiilor liberalizante…

Liliana Corobca: Epurarea cărților în România (1944-1964). Documente,

Ed. Tritonic, 2010, 384 p.