PARFUMUL FICȚIUNII

Chiar dacă postmodernismul „nu se simte prea bine,” proza lui Mircea Cărtărescu mai poartă – nestingherită – câteva din semnalmentele acestui curent (invazia cotidianului, lumea tehnicistă, industrializarea excesivă, biografismul, globalizarea etc. ), semnalmente ce aparțin fie unei recuzite oarecum aleatorii, fie unor obsesii mai vechi ale autorului. Şi totuşi, în spatele unui surâs complice, menit să ia în răspăr mode, tehnici şi convenții literare, se ascunde o viziune – parcă involuntar – romantică, de vreme ce prozatorul e – deseori – un vizionar înrobit de vise din cele mai bizare, iar fiecare gest – în aparență, obişnuit – e învăluit de mister.
Reunind trei povestiri ample, volumul Mendebilul (Editura Humanitas, Bucureşti, 2007) se înscrie în aceeaşi atmosferă onirică, uneori umbrită de peisajul unui Bucureşti monocrom şi revolut, alteori străfulgerată de amintirea copilăriei, dar populată cu personaje ce reprezintă – dramatic – tot atâtea ipostaze umane. Deseori, textele epice se constituie în reflecții amare despre condiția literaturii şi infidelitatea cititorului: ”Literatura nu e mijlocul potrivit prin care poți spune ceva cât de cât real despre tine (...).Scrisul nu prea se împacă, de obicei, cu belşugul şi fericirea (...). Scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranță şi deznădejde, unde credința are un rol, îmi închipui, esențial(...). Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în brațe.” Refuzând orice „automatism stilistic”, scriitorul manifestă repulsie față de „conținutul idealist, gingaş” şi disprețuieşte „d’annunzianismul grețos”, căci povestirea lui se vrea o cronică internă, sinceră şi frustă, dincolo de copia palidă ori înfrumusețată a realității.

Astfel, pierzându-se în trecut, naratorul coboară în subteranele vieții pentru a reinventa, în prima povestire, un personaj halucinant, cum este Ruletistul. Fără să aibă propriu-zis vreo slujbă, căci era recrutat din rândurile oamenilor fără căpătâi sau, mai exact, ale nenorociților aflați mereu „în căutare de pâine,” Ruletistul îşi făcuse deopotrivă o tristă şi sinistră obişnuință, luându-se la trântă cu soarta. În tavernele oraşului, sub privirile curioşilor adunați ca să parieze pe moartea lui, haimanaua rotea butoiaşul gol al unui revolver cu şase gloanțe, introducea un cartuş, pentru a-l duce apoi la tâmple. Declicul sec al revolverului atrăgea huiduielile mulțimii, în timp ce trupul nefericitului se prăbuşea, vlăguit, pe podea. Ruletistul se acoperi, treptat, de glorie, după ce repetase acest joc monstruos, prin cele mai întunecate hrube ori cârciumi sordide. Dorea să se autodepăşească şi ruleta continuă, rând pe rând, cu două, trei, patru, cinci cartuşe, pentru a se încheia cu o reprezentație fastuoasă, la care încărcă revolverul cu toate cele şase gloanțe. Şi Ruletistul scăpă ca prin minune... Glonțul găurise unul dintre pereții sălii... Cumplită ironie a sorții, acest boem periferic sfârşi, curând, absurd şi stupid. Vrând să-l jefuiască, un adolescent îl amenință cu un revolver. Cuprins de o spaimă teribilă, Ruletistul se prăbuşi pentru ultima oară. Câteva ore mai târziu se dovedi că revolverul nu era încărcat. Moartea survenise în urma unui atac de cord... Uşor senzațio­nală, dar plină de tâlc, povestea Ruletistului e una subtilă. Ghinionist im­pe­cabil şi grandios, personajul e un maestru al ratării, un fel de „looser” autohton. Ruleta e unica lui şansă de a transforma nenorocul într-un triumf răsunător. În fond, jocul cu moartea, e încercarea lui repetată de a se sinucide, însă dă greş şi aici. Până şi moartea lui stă sub semnul celui mai crunt ghinion: să mori de revolver şi nu de glonte...

Cea de-a doua povestire (Mendebilul) are o cu totul altă factură şi pare mai puțin spectaculoasă. Pretextul istorisirii este un vis asupra căruia naratorul in­sistă, deşi nutreşte – ironic – convingerea că fiecare vis povestit înseamnă un ci­titor pierdut. Fetița care îi apare în vis îl călăuzeşte pe drumeagurile co­pi­lă­riei petrecute, în spatele blocului din şoseaua Ştefan cel Mare, împreună cu gaş­ca de prieteni. Castanul bătrân şi curtea din fața Scării Unu sunt prin­ci­pa­le­le locuri de joacă ale copiilor, iar „Vrăjitroaca” e jocul lor preferat. Ne­as­tâm­părul şi poznele de tot felul sunt temperate de sosirea în cartier a unui copil ciu­dat, poreclit – misterios şi inexplicabil – Mendebilul. Scara Unu se preface, în scurtă vreme, într-un sanctuar al poveştilor cu săbii şi cavaleri pe care le spu­nea Mendebilul, fascinându-şi auditorii inocenți. Se întâmplă ca, printre bas­me şi legende, brusc întrerupte, Mendebilul să insereze o serie de „te­orii”, aparent năstruşnice, precum acestea: „În capul meu, sub bolta țestei, se află un omuleț care seamănă perfect cu mine: are aceleaşi trăsături, se îmbracă la fel. Ce face el, fac şi eu. Când el mănâncă, eu mănânc. Când el doarme şi visează, eu dorm şi visez aceleaşi vise. Când el mişcă mâna dreaptă, o mişc şi eu pe a mea. Pentru că el e păpuşarul meu.” Sau: „Oamenii nu sunt toți de un fel. Ei sunt de patru feluri: cei care nu s-au născut, cei care trăiesc, cei care au murit şi cei care nici nu s-au născut, nici nu trăiesc, nici nu au murit. Aceştia sunt stelele.” Plecarea savantului copil risipeşte farmecul întâlnirilor şi aruncă un voal diafan peste cea mai frumoasă vârstă. Suavă şi nostalgică, narațiunea e mai degrabă una polemică, autorul construind un personaj în replică la celebrul Nică din Amintirile... lui Creangă, la idilismul rural de altădată.

În ultima povestire (Arhitectul), naratorul e unul obiectiv şi trama se anun­ță, la început, drept una extrem de cuminte, dacă nu banală. Eroul însuşi are un nume comun, Emil Popescu şi este arhitect specializat în proiectarea de fabrici. Din economiile făcute alături de soția lui, Elena, Emil Popescu îşi cumpără o maşină „Dacia”, fiind foarte mândru de noua investiție pe care nu înceta să o admire, urcând zilnic la volan şi stând acolo minute în şir, căci abia se înscrisese la şcoala de şoferi. Într-o dimineață, înainte de a pleca la serviciu, arhitectul ținu să mai urce o dată la bordul maşinii, să-i aprindă farurile, să dea drumul la ştergătoare, să pornească radioul. Apăsând pe claxon, acesta se blocă, iar sunetul puternic şi strident intrigă locatarii. Neajutorat, Emil Po­pescu se învârti zadarnic în jurul autoturismului, până când, cu un singur gest, unul dintre vecini puse capăt vacarmului. După serviciu, dorind să afle cât mai multe despre claxoane, trecu pe la întreprinderea „Electrobobinajul”. Îşi co­mandă un claxon muzical, pe care îl înlocui zilele următoare cu alte şi alte claxoane ce fredonau arii celebre. Plictisit şi nemulțumit, Emil Popescu se gândi la un claxon prevăzut cu clape şi-l rugă pe vărul lui să-i monteze o orgă electrică. Abandonându-şi serviciul, fostul arhitect mângâia clapele orgii cea­suri întregi, scoțând acelaşi şir de note. Un lăutar, Telente, cântă, într-o seară, la restaurant, notele respective, pe care le auzise întâmplător. Mulțimea încre­m­e­nise, iar un saxofonist, fost profesor de muzică, plecă de îndată ca să-l cunoască pe Emil Popescu. Spre surprinderea lui, Profesorul descoperi într-un tratat de istoria muzicii că gama care îl fermecase aparținuse lui Pitagora. Din acel moment, nu se mai despărți de arhitectul ce re-compunea etapă cu etapă cele mai vestite piese simfonice, în spatele parbrizului bătrânei „Dacii.” Emil Popescu deveni celebru în țară şi în lumea întreagă, i se dedicaseră nenu­mă­rate cărți şi emisiuni de televiziune, iar doi japonezi veniseră special, la Bu­cu­reşti, ca să-i monteze un sintetizator de sunete Mishiba. Se stinseră generații la rând şi după sute, mii şi miliarde de ani, când soarele începu să se răcească, în Univers se mai auzea încă muzica arhitectului. Sublimă parabolă despre me­­nirea artistului, despre rolul orfic şi tonifiant al artei, Arhitectul este o proză me­­morabilă, încărcată de rafinament, erudiție şi sensibilitate. Firul epic stră­bate, inteligent, realismul prozaic şi înaintează, succesiv, printre mituri, cre­dințe şi eresuri, ca să culmineze într-un final apocaliptic, apoteotic şi funambulesc.

Volumul de povestiri Mendebilul probează faptul că, de la o carte la alta, Mircea Cărtărescu reuşeşte să-şi atragă din ce în ce mai mulți cititori (fideli sau infideli) grație parfumului ficțiunii, care este, când dulce şi amețitor, când aspru şi răscolitor, dar totdeauna plin de vervă şi incandescentă pasionalitate.