DEPEŞE. // Înnoirea instrumentarului critic de artă, la Iaşi.

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

DEPEŞE. // Înnoirea instrumentarului critic de artă, la Iaşi. Librăria „Cărtureşti” – Palas Mall din Iaşi a găzduit, pe 21 septembrie, lansarea unei cărți inedite, prin subiectul puțin explorat în cultura românească contemporană, dominată cert de literatură şi de cinema: teoria critică a artei şi studiul artelor vizuale. Cartea are titlul Moduri de a percepe. O introducere în teoria artei moderne şi contemporane, apărută la Editura Artes, iar autorul ei este Cristian Nae, profesor la Facultatea de Arte Vizuale şi Design din cadrul Universității de Arte „George Enescu” din Iaşi, reputat critic de artă al generației tinere şi teoretician în domeniul artelor vizuale. Cu această apariție, editura a inaugurat şi o nouă colecție: Esențial-Arte Vizuale, dedicată unor texte fundamentale, traduceri, antologii şi compendii din domeniul istoriei şi teoriei artei. La ce foloseşte o asemenea carte? Autorul invită cititorul să descopere singur multiplele chei de lectură, cu ajutorul cărora arta contemporană devine mai accesibilă, iar experiența privirii mai complexă. Într-o cultură dominată de exegeze şi reflecții estetice ultra-savante, Cristian Nae este convins că teoria critică şi analiza culturii vizuale operată prin intermediul acestor teorii îl ajută pe lector să conştientizeze modul în care imaginile artistice trebuie privite. În opinia sa, imaginea artistică, la rândul ei, ne priveşte şi ea, ne afectează modul de a gândi şi de a acționa, transformându-ne, în cele din urmă, subiectivitatea. Cititorul găseşte în această carte concepte-cheie şi teorii provenind din filosofia europeană a secolului XX, care concură la construirea unei perspective ample de înțelegere şi analiză a fenomenului artei moderne şi contemporane. Astfel, cartea se adresează nu doar celor inițiați, studenților sau celor cu adevărat pasionați de artă, ci şi tuturor celor care nu au vreme să frunzărească nenumăratele compendii sau istorii ale artei. Bref, un ghid sintetic şi util, cu ajtorul căruia se accede la terminologia şi tehnicile de analiză de care uzează astăzi criticii de artă. La lansare, au participat Constantin Aslam, profesor de estetică la UNARTE Bucureşti, realizatorul emisiunii Izvoare de filosofie la Radio România Cultural, Petru Bejan, profesor de estetică la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi şi cunoscut critic de artă, Matei Bejenaru, profesor de fotografie la Facultatea de Arte Vizuale şi Design din cadrul Universității de Arte „George Enescu”, artist vizual, George Bondor, unul dintre editorii revistei Meta şi coordonatorul colecția Sophia din cadrul Editurii Universității şi Felix Aftene, preşedintele filialei Iaşi a UAP. /

Basme lăuntrice cu Nicolae Groza. Este un pictor care s-a întors – pentru puțin timp – din țara sa de adopție, Belgia, în țara sa de baştină, România, ca să ne povestească, prin pânzele sale, ce mai face. Cum se simte. Care îi mai sunt visele. Care coşmarele. Ori cât de dureros este exilul şi cât de mare este dorul de țară. Nicolae Groza a fost, între 1969 şi 1983 profesor la catedra de pictură monumentală a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. În 1984 – urmând parcă „indicațiile” deduse din lectura secretă a romanului cu acelaşi titlu, al lui George Orwell – părăseşte România şi se stabileşte în Belgia. (NOTĂ: Nu ştiu cine, la vernisaj, cred că Ruxandra Garofeanu, mi-a povestit cum că, fiind un cadru didactic devotat, competent şi iubit de studenți, Nicolae Groza a fost propus atunci, în 1984, rector, în şedința biroului de partid al Institutului. Şi, în fața şefilor de la municipiu şi de la minister, i s-au făcut prezentările de rigoare, a fost analizată cu grijă fişa lui de cadre, colegii şi conducerea au vorbit elogios despre el...etc. Şi, la un moment dat, superiorul de la municipiu a întrebat: Bun! Şi unde e tovarăşul? Să vină aici, în fața biroului, în fața noastră, ca să-l vedem şi noi! Sau e timid?... Până când, colectivul dând din colț în colț, s-a ajuns la următorul dialog, extras parcă din Caragiale: Păi nu e! Cum, adică nu e? A murit? Nu, ăăăă...a fugit. Nicolae Groza era deja în Belgia!)... Pe care, iată-l acum, după aproape 30 de ani, în carne, oase şi...operă!, din nou în mijlocul concetățenilor săi şi în centrul atenției iubitorilor de artă, cu o parte din lucrările sale. Cum? Prin bunele oficii ale Galeriei de artă Dialog a Sectorului 2, la ideea şi prin strădaniile Ruxandrei Garofeanu. Pictura lui Nicolae Groza se „simte” pe două paliere senzitive, se dezghioacă semantic pe două câmpuri. Mai întâi, are ceva parcă din parfumul unui onirism greu din seria Ensor, să zicem (siluetele deşirate, materia care curge, apoi indefinitul fondului, ca de magmă, motivul repetat al măştilor tragice, chiar cromatica rece, translucidă – dar, toate topite într-o expresivitate absolut originală, din care răzbate nu confortul visului, nu răgazul, ci durerea de a visa!). Al doilea s-ar putea subsuma unei teme de antropologie etnică. Tipic românesc. Dorul. Nicolae Groza, când a plecat, a plecat cu toate amintirile, cu tot trecutul, cu toate poveştile îndesate în traista sufletului, cu toate basmele ancestrale ale românilor adunate în pripă acolo, în sipetul său secret, în punga memoriei. Pe care, mai târziu, când şi când, în momentele de restrişte, de dor, de suferința provocată de departele stării sale, le redescoperă, le revizitează, le redeşiră, luminând cu spotul minții cotloanele de beznă, pereții întunecoşi ai camerei sale obscure. De fapt, artistul retrăieşte originarul pur. Genuinul... Lăudabilă această inițiativă a Galeriei Dialog şi a Ruxandrei Garofeanu, de a reporni motorul artistic al emigrației româneşti în lume şi de a ni-l arăta şi nouă, ca să ne minunăm!

Infinitezimal de Bistrița şi Bucureşti. Interesantă, bizară, provocatoare... zbanghie (cum ar zice prietenul Radu Cosaşu!) acestă publicație cu un titlu ce aparține mai mult culturii matematice decât celei artistice! Cerem scuze colegului Liviu Ioan Stoiciu – „proprietarul” de necontestat al subiectului legat de revistele literare, în „Viața Românească” – dar vom îndrăzni să ne referim în această depeşă la primul număr al unei publicații de cultură. Nouă. Atât de nouă, încât nici nu se găseşte (eu am primit cadou un exemplar chiar din partea directorului ei, Sebastian-Vlad Popa). Proaspătă, abia ieşită de sub teasc. Atât de proaspătă, încât nu şi-a pierdut deloc parfumul tiparniței, care se simte consistent. Un format tip ziar greu, occidental. Câteva remarci, la o ochire rtapidă: are ca logo un joc de cuvine destul de atractiv, Eu văz duh, o prezentare grafică uluitoare, cu variații de mărime şi fonturi derutante şi idei foto uneori stupefiante (Art Director: Mihai Păcurar, Secretar de redacție: Răzvan Adam), un sumar fabulos (rubrici inedite, precum Texte nemaivăzute, în care intră poeme de Ioana Ieronim sau traducerea unui text lirico-dramatic din 1642, al lui Giovanni Francesco Busenello, intitulat Încununarea Popeei, cunoscut mai mult prin transpunerea muzicală prin însoțirea cu muzica lui Monteverdi, un interviu spumos cu Siulviu Purcărete, cronici de carte, artă plastică, muzică, teatru, ba chiar şi rubrica de matematică, apoi un fragment dintr-un roman inedit semnat de Matei Vişniec, precum şi alte titluri incitante, ca de pildă: Corupția sublimă, O doamnă venerabilă înspăimântă otrepele mediatice, Gloria lumii nu trece şi pace, De ce să îmi pese de colosalul părinte Wagner şi altele). Însă dincolo de aspectele ei materiale ori de, ca să zicem aşa, structura sa somato-psihică, revista culturală Infinitezimal, editată de Consiliul Județean Bistrița-Năsăud şi Centrul Județean pentru Cultură Bistrița-Năsăud şi care apare trimestrial la Bucureşti şi Bistrița, este de-o originalitate şi de o îndrăzneală grafică, de layout şi de conținut, cum rar am întâlnit în presa românească. Numai să țină! – vorba atribuită mamei Corsicanului, Madame Mère, atunci când l-a văzut pe fiu-său împărat cu acte-n regulă.