Dar pe profii lingvişti cine îi învață? Limba lor cea de toate zilele.

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2013

Dar pe profii lingvişti cine îi învață? Limba lor cea de toate zilele. Am auzit adesea în public oameni care condamnau proliferarea unor domenii ale cunoa?terii marcate de superfluiditate, cum ar fi sociologia, psihiatria, lingvistica. Relativ la ultima, vin cu câteva observații. Avem dicționare dar ele sunt, cum se ştie, mai mult sau mai puțin, operă de compilație. Avem reforme la modă, reuşite în schimbarea lui sînt în sunt sau a lui nici o (dragoste) în nicio (pacoste) generând întrebarea: La ce bun atâta cheltuială de la buget pentru o descoperire de “iepocă”. Legitimitatea nedumeririi se verifică dacă ne gândim că înainte de sînt savanții lingvişti recomandaseră pe acelaşi sunt de azi. În care “iepocă” au dreptate? Judecând la rece toată invenția se arată a fi un: hai să ne aflăm în treabă, un mişto de trecere a timpului. Atâta vreme cât lingvistica bugetivoră se bucură de onorabilitate într-un tablou al cunoaşterii, servanții ei sunt ținuți să respecte o decență profesională, să se facă fiabili în calitate de ordonatori în plan normativ. Dacă reformele pe care le promovează pot fi taxate ca nişte întreprinderi pentru nimic, cel puțin autorii lor să fie nişte oameni care-şi fac temele cu decență. Desigur, şi aici povestea poate fi a pădurii fără uscături din înțelepciunea sanctificată prin tradiție. De când eram student, un episod printre multe altele mi se păstrează în memorie. Se făcea că aveam o şedință condusă de un coleg de la UTC “bine pregătit profesional şi politic”. Deodată, în toiul acestui lavaj al creierelor noastre, un alt coleg, nemaiputând suporta tirania toarşului care ne pintenea cinic, cere cuvântul. I se acordă doar ca să ştie şi plevuşca nostalgică a Occidentului că democrația noastră e mai miss ca a lor. Revelația alocutorului îl viza chiar pe tovul “bine pregătit profesional…” care era mandatat a ne freca icrele. Alocutorul evoca un moment de la practica pedagogică în care colegul cu bagheta încurcase genurile substantivului la o aplicație în fața elevilor; unii dintre aceştia tăvălindu-se de râs, alții întrebându-se dacă tovul profesor nu era chiar portarul facultății; elevi rămânând crăcănați la o ignoranță atât de criantă şi găsind pe loc o metaforă potrivită: “tufă de Veneția”, pentru viitorul profesorului. Intervenția avu atunci darul să ne înveselească dar şi să ne atenționeze că sintagma “bine pregătit profesional” se poate întoarce împotriva profului dacă ea nu are o acoperire reală şi că cel mai grețos lucru pentru el e să ajungă a fi urecheat de elevi.

Dar iată că zilele acestea pot reedita evenimente analoge într-o democrație cu multe mass-media la dispoziția contribuabilului care să-i urecheze pe profii “bine pregătiți profesional”. Pe o stradă a capitalei, o reporteriță de la TVR2 se arată în compania unei tinere, belle femme, prezentând-o ca “lingvistă competentă” să-i ajute pe elevi în dificultate să susțină examene la limba română. Una dintre liceenele de față îşi mărturisi greutatea de a şti în care caz trebuie să pună cratima. Specialista, cu dulceață în glas îi enumeră situațiile, puține la număr. Apoi ținu să fie elocventă şi alese un exemplu dintre multe altele: i-am luat un cadou, unde i este pronume, iar am e auxiliarul a fi − țineți-vă bine, dromaderilor, să nu rămâneți şi voi crăcănați după ce veți pica examenul împărtăşiți din genialitatea ilustrei lingviste. E drept că la tresărirea celor din jur, doamna lingvistă cu nume de autor Adina Dragomirescu a încercat să o dreagă pe parcursul expozeului invocându-l cu jumătate de gură, pe un ton aproape şoptit, şi pe auxiliarul a avea, dar impresia este a unei tocilăreli marcate de nesiguranță. Nedumerirea celor ce-au ingurgitat mesajul respectivei lingviste – profă la Universitate −, care în cariera sa are de rostit alocuțiuni mult mai lungi şi sofisticate pe la conferințe şi simpozioane, este că a putut parveni în fruntea bucatelor lingvistice arătându-se sub orice critică în domeniul său de specialitate. Atâta vreme cât orice autor din orice alt domeniu de activitate este ținut să-şi îmbrace mesajul într-o limbă corectă în primul rând spre a respecta canoanele admise prin consens ale lingviştilor dictatori de normă, trebuie să parodiem morala din fabula lui Grigore Alexandrescu şi că lingviştii au imunitate la cenzurarea mesajului lor, iar canoanele, norma de corectitudine ei le dau ad usum prostimii.

Elenei Ceauşescu i s-a retras credibilitatea pentru un “codoi”; Mariei Antoaneta doar pentru un “cozonac” deşi pe nedrept deoarece investigațiile mele au condus la constatarea că e vorba de Jean Jacques Rousseau, cel care a pus pentru prima oară acest cuvânt în gura unei alte aristocrate pur-sânge, cu nişte decenii bune înaintea nefericitei regine. Atunci de ce nu s-ar opera cu aceeaşi rigoare în cazul lingviştilor corigenți taman la materia de pe urma căreia ei mănâncă o pâine albă? Şi nu s-ar cerceta cum au ajuns aceştia să semneze lucrări ştiințifice, dacă eventual nu e vorba de niscai negri, adică fraieri pe post de cetățeni turmentați pierzând manuscrise de preț şi asteptându-se să fie găsite de către astfel de profi universitari şi utilizate după dorință.

Vremuri grele, mon cher, cu nişte profi imuni la urecheala elevilor, aşteptând să se amestece printre alți profi care să fie urecheați de elevi cu ocazia examenelor la tablete.

Ps. Citesc în nr. 29 al României literare o şarjă ironică la adresa unei distinse doamne a literelor române. Precizez că a ofta vine din suflet, iar a vota vine din calcul. Joițica Trahanache a oftat din suflet pentru Tipătescu, dar a votat pentru Cațavencu şi Dandanache. Atunci, care-i problema, distinse Cronicar?