Antologie lirică VR
Viştea Ioan
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013
De competența Afacerilor Interne
În salonul alb, brancardierii în alb aduceau diminețile albe pe targă.
Mereu se găseau printre ele dimineți grav rănite,
cu leziuni, cu tumori matinale ori abuzate în zori.
Numă plîngeam. Stăteam foarte bine cu producția de hemoglobină.
Observaseră şi inspectorii sanitari – organele funcționau ceas,
în parametrii lor naturali, amenințînd stocul transfuziilor
cu o criză nemaivăzută de supraproducție.
“Atenție! ziceau. Băiatul ăsta o să explodeze într-o zi,
o să umple cearşafurile, o să împroaşte pereții cu sînge!
Atenție mare, n-ar fi exclus să arunce pavilionul în aer
cu presiunea lui arterială!” Însă, nimic nu țîşnea
din preaplinul ființei mele, nimic nu ieşea la lumină
din antebraț, din buricele degetelor, din artere –
nici mingi microscopice, nici globule de foc, nici hematii de rugină,
nici măcar cheaguri. Nimic! Posibil, ceva, un blocaj neştiut
se-ntîmplase cu mine.
“E fier rău! E un element duşmănos!”
auzeam pe culoarele pustii, clar-obscure.
Mirosea persistent a cloroform în spital.
Se pregăteau să-mi aplice incizia, lovitura
care ar fi desfundat cunductele, robinetul.
Le ajunsese cuțitul răbdării la osul parietal.
Pînă şi-au dat seama, tîrziu,
că eram de competența Afacerilor Interne.
Vedeți bine, sîngeram numai şi numai
pe dinăuntru!
Mi se întîmplă
Tot mai des, mi se-ntîmplă să dau semne de viață.
Cu vremea, detaliile se estompează, dispar.
Rămîn esențele tari – miezul sub coaja perisabilă,
muguri fragezi în noduri, rînjetul sub canioane de riduri.
Respir, vînd, cumpăr, negociez, urlu,
mă țin de trucuri, de fusta mamei, iubitei,
uit secolul şi de ce m-am născut,
port măşti, mai ales port măşti –
sperii trecătorii cu ele, concetățenii de care mă frec
precum gămălia chibritului de catran,
în micul trafic de frontieră
dintre viață şi cine ştie ce altceva.
Ca astăzi. Bunăoară, ca astăzi, cînd la vederea
măştii mele de groază, de gură-cască,
o întreagă generație s-a născut prematur;
cîtiva preşcolari şi-au serbat pensionarea;
zăpada s-a retras să sfîrşească în munți
ca o bătrînă tigroaică siberiană şi cînd,
refugiată în fundul grădinii, moartea,
oh, moartea, îmbrăcată în costum național, cu cosițe,
împleteşte buchețele de primăvară.
O sută de ani mai tîrziu
Strada suia pe scripeți la cer împreună cu plopii.
Îi ştiam fără soț, eram sigur de asta. Totuşi,
în aşteptarea ta care întîrziai cam de-un secol la întîlnire,
m-am apucat să-i înnumăr. O dată, de două, de nouă ori. Hopa,
plopii nu-mi ieşeau la socoteală şi pace!
De fiecare dată se încăpățînau să rămînă cu soț.
Nu se poate! îmi ziceam. Să se fi strecurat o erată în peisaj, în biografie?
Fluieram a pagubă pentru că din oricare capăt al străzii înnumăram,
lumînările plopilor scuturat din coroane numai cifre rotunde, cu soț.
Şi doar era strada ta, nu-ncăpea îndoială, dar schimbată cu totul.
Numai pietrele caldarîmului rămăseseră aceleaşi,
şi plopii, plopii care mă trădau fără remuşcări, fără jenă,
de parcă ați fi fost frați de cruce…
Era un cartier vesel. Muncitoresc şi drăguț. Cu pomi văruiți proaspăt.
Cu muşcate în cutii de conserve, cîini răi în spărturile gardurilor.
Cu pisici costelive în streşini, cu macaturi aerisite pe sîrmă.
Prin respirația toamnei auzeam voci, auzeam muzici.
Muzici, marşuri înălțătoare, fanfare, asurzitoare alămuri.
Un copil recita cu fereastra deschisă o poezie tîmpită:
“Dă-mi tăticule şi mie,
o lopată şi-o mistrie.
Cu mînuțele-astea două,
să clădesc o țară nouă!”
Altul striga cît îl ținea gura de tare: “Înainte! Înainte!
Pînă la victoria finală! Tot înainte!”, dar unde înainte, am vrut să întreb,
căci toate drumurile ricoşau de curbura Carpaților,
dar care victorie căci tocmai biruisem la Plevna…
Priveam în lungul străzii – nici urmă de tine.
Nu, nu-mi veneai, nu-mi veneai, nu apăreai de niciunde, dragostea mea.
Ai fi putut să auzi vocea zdrahoanei de după gard:
“Măi, vedeți că e unul dubios în drum. Săracul,
pesemne c-a rătăcit busola, mințile, veacul,
pe strada noastră roş-galben-albastră!”
Ai fi văzut clipa cînd mi-a trîntit poarta în nas
şi-am tresărit speriat, m-am ridicat în capul oaselor lac de sudoare,
treaz, năuc şi confuz, o sută de ani mai tîrziu!
Despre rezistența mecanică a lucrurilor
Se lăsase o linişte grea în muzeu.
Puteai să o pipăi, să o tai cu cuțitul,
să o iei la pachet în bagajul de mînă.
Şi curatorul cu privirile Sfinxului, rezemat de vitrină:
“În sala asta, despre piele e vorba.
Despre piele şi nemuritoarele ei calități.
La prima vedere ai zice că e un pergament
prețios şi fragil, o filă de incunabulă veche.
Adevărat, se pliază în evantaie la încheieturi, pe gît şi-n obraji;
se toceşte în coate, foşneşte, sfîrîie, cîteodată erupe;
pete maronii, cicatrici scot la iveală, cu vremea,
continente noi în derivă, arhipelaguri ale serenității,
dar, în principiu, se tăbăceşte uşor, ține la tăvăleală,
e maleabilă şi ductilă…
Priviți! Priviți aceste abajoare filigranate din piele de om,
finețea acestor coperți de albume,
aceste splendide geamantane din piele de om
cu încuietori delicate din acelaşi material!
Apropiați-vă! Apropiați-vă!
Sub țesutul rigid, mai susură, se mai aud capilarele!”
Printre oameni de paie
O sută de ani mai tîrziu,
cerul se prăbuşeşte-n penumbra salcîmilor, iată,
stele din inox cad cu o gravitație nouă;
lumina înfloreşte-n pămînt violete de Parma din hîrtii creponate;
gara cu acari vinovați şi drezine albastre
a fugit într-o noapte pe şine cu creneluri cu tot.
O sută de ani mai tîrziu,
se schimbă polii şi sexul, garda, vitrinierii şi moda,
înțelesul privirii.
Un biciclist acrobat din inimă, plămîni, splină,
nervi, carne şi oase rănite,
se întoarce de la Maraton pe frînghia subțire a istoriei.
Pedalează…pedalează…Pierde sînge într-un fel prea uman?
Nimic nu-l opreşte. Pedalează…pedalează…
Cu ultimele puteri ar vrea să vestească triumful săgeții în zbor,
urletul țintei, victorioase înfrîngeri, dar n-are cui, n-are cui,
pedalează în gol printre oameni de paie, iubito.
(din volumul O sută de ani mai tîrziu, în pregătire)