HOTELUL

În floarea vârstei, omul alese un oraş unde să se ducă, intenționând să înceapa o viață nouă şi având un țel altruist în ceea ce privea existența sa. Însotit de familia lui, se stabili aici. Oraşul era întins şi avea populație mare. Putea fi numit metropolă. Transferă toți banii săi în banca principală a aşezării şi cumpără o casă pentru el şi familie. Nu fu greu deloc să cumpere şi două maşini. Una pentru el, şi alta pentru soție. Copiii începura să meargă la cea mai bună şcoală particulară.

Când ajunse în oraş, omul fusese bine primit şi de primar şi de şeful Poliției. De ce? Pentru că aceştia văzură imediat ce cont mare de bani deschisese la bancă noul sosit şi se umpluseră de respect pentru el. Înca din prima clipă se deciseseră să înlesneasca acestui Albert orice ar vrea să facă el în oraş şi îi dădură a întelege că, fiind cel mai bogat din metropolă, poate considera că are drepturi mai multe decât alți muritori de rând. Omul însa nu păru că e impresionat de această poziție importantă în care era pus de liderii comunității şi de respectul ce i-l arătau.

Dat fiind că banii săi erau mulți, porni la acțiuni de caritate, ajutând săracii. Deschise pe cheltuiala lui mai multe adăposturi cu paturi pentru cei fără un acoperiş şi mai multe cantine, toate pentru a fi folosite în mod gratuit de dezmoşteniții sorții. Sigur că tot el plăti construcția lor şi el plătea personalul care avea grijă de aceste aşezăminte.

În mod ciudat, aceste acțiuni de caritate de început ale omului displăcură locuitorilor. Ei comentau răutăcioşi:

– Are prea mulți bani. Noi de-abia avem cu ce să ne întretinem, în fiecare lună făcând socoteala la sfanț, iar el a luat casă, a cumpărat două maşini şi şi oferă ajutoare pentru săraci. E în floarea vârstei şi nu munceşte deloc. 

Curând omul se extinse. Cumpără un teren mare foarte aproape de Centru. Deşi nu avu niciun rol în această afacere, primarul îi dădu a întelege că tranzacția fusese posibilă datorită lui. Cel ce vânduse pământul respectiv - după cum voia să arate edilul - nu se tocmise la preț şi încheiase repede treburile cu hârtiile pentru că intervenise el. Evident, era inexact. Omul întelese asta, dar îl lăsă pe corifeul metropolei să creadă că într-adevăr îi înlesnise cumpărarea. Primarul chiar îi spuse într-un rând:

– Ai făcut o afacere bună. Mi se datorează mie. Că am intervenit unde trebuia.

Omul numit Albert tăcu.

Noua proprietate provocă iar reacții în oraş. Concitadinii îl invidiară din nou şi spuseră tot felul de chestii despre el şi banii lui:

– O duce bine. Are bani. Dar de unde-i are? Dacă i-a furat? Îi cheltuieşte foarte uşor, deci n-a muncit pentru ei.

Bănuielile lor alimentau instinctul de copoi al şefului Poliției. Acesta oricum avea sarcina să urmărească şi să pedepsească pe infractori. Cu toate că aparent îl respecta pe om, găsi necesar să se intereseze cum făcuse noul venit banii. De-abia după ce află că totul e-n regulă, se domoli. Însa nu avea cum face public că acesta are un trecut fără pată ca să liniştească spiritele în oraş. Aşa că oamenii continuară să-l înjure pe om şi să-l bănuiască de tot felul de lucruri. Sigur că şi cel numit Albert ştia ce se vorbeşte pe seama lui.

Cu o sumă destul de mare, pe jumătatea din terenul cumpărat în mijlocul metropolei, omul amenajă un parc foarte frumos. Era un parc plin de pajişti, flori, alei şi avea şi-un lac artificial, populat cu păsări. Fu un nou prilej pentru orăşeni să-şi manifeste nemulțumirile față de acest individ insolent care le dădea mereu cu tifla cu banii lui. Ceea ce nu înseamna că parcul nu era frecventat zilnic de mii de vizitatori: pensionari, femei cu copii mici, subofițeri, oameni ce căutau o clipă de odihnă şi linişte.

La înălțarea adăpostului pentru oamenii străzii, a cantinei şi la amenajarea parcului, ieşi la iveală că omul era şi un foarte bun arhitect, şi un foarte bun unginer constructor. Şeful Poliției verifică să vadă în trecutul lui Albert dacă acesta făcuse în tinerețe studii în domeniu şi află că într-adevăr avea diplome în cele două specialități. Zvonul că omul are studii serioase la bază se răspândi în oraş, dar asta fu o nouă ocazie pentru toți să-l displacă. 

– Aha, a avut timp să meargă la facultate. Cine l-a întretinut? L-o fi întretinut tat-su. Că era bogat. Şi dacă era bogat, era bogat pe spezele noastre. Va să zică, noi am muncit ca el să devină arhitect şi inginer constructor.

Cu prilejul respectiv, avu loc şi un schimb de cuvinte între primar şi şeful Poliției. Primul zise:

– Eu am spus că-l respect şi că vreau să-i înlesnesc tot, dar oare unde vrea să ajungă?

– Lasă, că eu şi oamenii mei suntem cu ochii pe el. Îl ținem sub supraveghere să nu care cumva lucrurile să degenereze. Să intervenim şi să-l oprim la timp dacă e cazul.

– Şi oamenii din oraş sunt prudenți, nu-l văd cu ochi buni şi se aşteaptă ca el să facă vreo figură care să aibă consecințe catastrofale asupra destinelor tuturor.

– Lasă, primare, nu poate face nimic fără ca eu să fiu avertizat din timp. Şi cum aflu ce pune la cale, vin la dumneata şi amândoi ne unim forțele ca

să-l anihilăm.

Lucrurile începura să fie tensionate şi în familia lui Albert. Soția sa, la lucru, era antipatizată şi colegii îi arătau asta pe față. Iar copiii, la şcoala unde mergeau, intrau mereu în altercații cu alții ce-i provocau continuu. Nevasta se plângea omului şi-i spunea că el e de vină pentru jignirile ce le suportă ea, iar copiii, la rândul lor, îi ziceau tatălui că toți îl vorbesc de urât şi că ei încaseaza una sau alta din cauza lui.

În condițiile astea, pe jumătatea de teren rămasă din ceea ce cumpărase în mijlocul oraşului, omul deschise un şantier. Avea toată arhitectura noii clădiri ce voia s-o înalte, făcută chiar de el, avea şi bani s-o ducă la bun sfârşit şi mai bun inginer constructor decât el însusi nici nu se putea găsi. Toți îl întrebau ce înalta el acolo.

– Un hotel, răspundea omul Albert.

Primarul avea însa şi alte întrebari:

– Ce-ți veni să faci hotelul ăsta? Eu îti înlesnesc toate, dar ține-mă la curent cu intențiile şi deciziile tale. Dacă din toată treaba asta iese ceva dăunător?

– Nu-i dăunător. Înca de mic copil, am avut visul ăsta. Să am un loc unde să se întâlneasca oamenii, să vină să viziteze, să se odihnească, să interacționeze între ei pentru comunicare şi pentru a se cunoaşte mai bine unii pe alții, să construiesc un loc de unde să înceapa pacea, căci primul pas către ea e tocmai această cunoaştere mai bună între indivizi. Cu acest început vor dipare disensiunile între oameni, oamenii nu vor fi încordati, nu vor fi belicoşi, căci ştiu că opiniile lor vor ajunge cunoscute şi celorlalți, vor ajunge la echilibru sufletesc şi hotelul, oferindu-le cele mai bune condiții de viață şi de contact la nivel intelectual, îi va duce pe un făgaş de a găsi armonie. De fapt, cred că orice om trebuie să aibă un țel nobil în viață. Căci omenirea merge spre progres doar prin punerea în practică a celor ce le gândesc şi fac idealiştii. Ei nu reuşesc întotdeauna să izbândească, dar din timp în timp, datorită lor, apar victorii şi paşi mari înainte în civilizație.

– Îmi spui nişte prostii, fu răspunsul primarului. Vezi că şeful Poliției e deja în panică. Misunea lui e să nu aibă niciodată încredere în nimeni şi să suspecteze orice lucru nou ce apare ca fiind o primejdie pentru cetate şi pentru ordinea prestabilită a lucrurilor. Pentru conservarea vechilor valori, şi el şi eu nu facem decât să menținem în viață şi în funcționare normală societatea pe care o conducem.

Omul Albert mai aduse şi alte argumente ca să arate cât de folositor va fi hotelul său, dar primarul rămase la ale lui:

– Vezi că nu m-ai convins deloc, spuse el. Simt că acest hotel va avea efecte imprevizibile. Dar deoarece nu pot dovedi momentan asta prin cuvinte, argumente şi idei, sunt nevoit să te las să-l construieşti.

Nici şeful Poliției nu avu o părere prea îndepartata de cea a primarului:

– Tu construieşti hotelul ăsta, îi spuse el omului, dar mie îmi displace profund. E ceva nou şi, ca orice lucru nouă, mă face să mă zbârlesc, să fiu neîncrezător şi să mă umplu de astenie. Chestia e însa că nu te pot împiedica pentru că aparent nu încalci nicio lege. Dacă pe parcurs însa mă voi putea lega de ceea ce faci sau dacă voi putea să te încadrez la vreo încalcare de lege şi să-ți fac dosar penal, să nu te îndoiesti că am să te arestez şi am să te împiedic să ridici clădirea asta, ce înca din clipa pornirii înaltarii ei mi-a dat fiori de spaimă şi m-a făcut să mă gândesc că ea va servi doar viciilor societății.

La şantier începura să lucreze muncitori din oraş şi materialele fură aduse tot din oraş, de la diferite firme. Omul găsi manageri buni şi lucrurile nu numai că se urniră, dar înaintau bine. 

Întâi fu formată fundația. Se folosiră aici piloni de oțel care fură înfipti la 20-30 de metri în pământ şi pe care era să se sprijine întreaga construcție. Hotelul era proiectat să aibă zece etaje şi să reziste la orice seisme. După cum am spus, acest Albert îi făcuse arhitectura şi ea era atât de avangardistă încât primarul şi şeful Poliției erau iar speriați şi furioşi:

– Aşa ceva nu s-a mai pomenit, ziceau ei. Ce-i cu liniile astea curbe şi zig-zag-urile astea? În toată istoria oraşului nostru nu apare aşa ceva la nicio clădire. Vrei să spui că revoluționezi lucrurile, dar în revoluționarea asta de ce nu ții seama de trecut? Trecutul, orice ar fi, nu poate fi şters cu buretele.

– Țin seama de trecut, se apăra omul. Toate formele din clădire se trag din arhitectura trecută a metropolei.

Şi el dădea de exemple clădiri vechi din arhitectura cărora se inspirase. Dar nu-i convingea niciodată pe cei doi avocați ai apărării valorilor tradiționale. Sigur că aici intervenea şi invidia celor doi, că Albert merge atât de înainte şi face lucruri atât de neobişnuite pe care ei nu le pot face şi, mai ales, că toată lumea discuta despre acest proiect.

Grandoarea ce se bănuia c-o s-o aibă în final hotelul şi despre care omul încerca să-i convingă că va exista nu-i făcea însa pe concitadinii săi să-l vorbească mai de frumos. Tot urât vorbeau despre el. Ce spuneau ei? „Efectele acțiunilor acestui antreprenor pot crea nocivități incalculabile. Ce rost are hotelul ăsta? Ce, n-avem destule case, hoteluri şi pensiuni? Avem. Individul are ambiții. Ăştia de obicei îi trag şi pe toți ceilalți după ei în dezastre. Nu-i destul că ne chinuim în viața noastră de zi cu zi, că trebuie să ne întretinem, să facem față tuturor cheltuielilor şi să avem grijă de copiii noştri? Un dezastru ar putea însemna aneantizarea noastră. De ce asta? Pentru că bicisnicul are bani, e arhitect, e inginer şi poate manevra pe toți? Cică are un vis de mic copil, un țel şi un ideal ca să facă un bine. Dacă vrea să facă un bine, să se încadreze în ceea ce face toată lumea, să-şi ia crucea şi s-o poarte cu umilință, aşa cum o facem noi toți ceilalți. Însusi faptul că vrea să se remarce arată că-l sfidează pe Dumnezeu. E şi ridicol cu spusa asta a lui că vrea să-şi împlineasca un vis. Cine spune chestii de-astea e un individ care n-are nicio treabă de făcut şi care caută să bage zăzanie şi să învenineze relațiile dintre oameni”.

Nici măcar muncitorii de pe şantier nu-l voebeau de bine. Deşi toți aveau salariile cele mai mari din oraş, în spatele constructorului cleveteau: „Toată ziua se plimbă de colo-colo şi dă indicații. Nu munceşte ca noi. Îi place să fie şef”, ziceau ei. „Cică vrea să facă un lucru deosebit cu hotelul ăsta. Ce mare lucru deosebit e un hotel? Ce, n-am mai văzut hoteluri? Poate vrea să spună că-i deosebit pentru că el îi face arhitectura asta fistichie. Dar tot pe noi ne stoarce ca să reuşească să respecte desenul lui şi să înalte nenorocita asta de clădire. E şi pretențios. Cum nu iese ceva, ne pune să dărămâm şi să facem la loc, până se reuşeşte total ce vrea el. Îi place să-şi bată joc de munca noastră. Ce? Că ne plăteşte bine? Are bani, de-aia ne plăteşte bine”.

În felul acesta omul era obligat să dea două lupte. Amândouă la fel de grele. Una era lupta pentru construirea hotelului. Şi a doua era lupta împotriva duşmăniei celor din oraş şi a obstrucționărilor de tot felul care i se puneau în cale. Cu atât mai mult cu cât pe măsură ce lucrurile înaintau şi prindeau contur, nemulțumirile creşteau. Nici familia lui nu era încântata deloc de faptul că se înalta hotelul. Soția şi copiii erau victime a tot felul de invective din partea celor din jur, ca să nu spunem că uneori erau înjurati chiar pe față. Omul dori de mai multe ori să dezerteze, să renunțe la a mai construi, dar, probabil, era capabil să-şi dea seama că drumul lui şi încheierea acestui drum sunt mai importante decât atmosfera ostilă din metropolă. Iar această credință îl făcea să-şi ducă treaba mai departe, ținându-se de planurile lui cu determinare şi neocolind efortul.

Curând, toți începura să întrevada cam cum va arăta hotelul. Totul era din oțel, sticlă şi marmură; acestea jucau un fel de rol de oglinzi, traseele ascensoarelor se aflau pe exteriorul clădirii, etajele străluceau în lumina soarelui, la parter se aflau un lobby uriaş, un splendid restaurant cu bucătăria aferentă, alte dependințe, o sală de conferințe, o sală de cinematograf, o sală de fitness, o piscină, parcările erau subterane şi cuprindeau trei nivele, din fiecare parcare existau lifturi care duceau sus, camerele şi apartamentele erau mobilate cu gust şi dețineau toate cele necesare de la televizoare, băi cu jacuzzi până la bucătării cu frigidere şi aragaze, pe acoperiş era o pistă de aterizare pentru elicoptere, luxul se profila orbitor. Dar şi frumusețea ce se vedea că o va avea construcția parcă nemulțumea pe ceilalți.

– Ce atâta frumusețe? întreba primarul. Asta-i de-a dreptul risipă. Oamenii oraşului nostru au fost întotdeauna modeşti. Bogăția înseamna lipsă de respect pentru munca celor mulți. De ce să dai peste nas unor indivizi ce lucrează zilnic opt ore pentru un salariu cu care de-abia pot să se întretina? Cine va putea veni, sta şi plăti camerele sau apartamentele din acest hotel? Numai paraziții care se joacă cu milioanele. Dacă sensul existenței acestui hotel nu-i universal, înseamna că el nu poate aduce niciun fel de bine. Nu poate să se plieze pe un țel nobil. Cică să fie un loc de vizită, comunicare între oameni, un loc de linişte şi vacanță, unde să vină toți să-şi exprime opiniile şi să ducă la pace. Acest hotel, pur şi simplu, intrigă şi vexează pe orice om pentru care normalitatea ține de cotidian. Ceva ce are loc în viața de zi cu zi. Şi vii tu cu mastodontul ăsta de zece etaje, cu atâtea adiacențe, ai şi parcul alături, ne violentezi cu ceea ce consideri tu că-i avangardă şi rezultat al experienței şi muncii oamenilor de-a lungul istoriei oraşului nostru şi ne contrariezi şi ne jigneşti cu faptul că n-ai niciun fel de considerațiune față de doleanțele noastre ce țin de normalitate.

Omul se apăra din nou, dar tot fără succes. Şi şeful Poliției lua atitudine:

– Albert, spunea acesta, am înteles, te-am lăsat să-ți faci poftele şi damblalele, dar văd că prea multe vrei cu hotelul ăsta. După cum o să iasă, e lesne de închipuit că-i ceva extrem de vătămător. Când o să fie gata, precis o să avem, cum spunem noi în armată, eveniment. Ce-ți trebuia să te vâri într-o chestie ca asta? Nu-ți ajungea să ai o viață liniştită, cu împliniri comune tuturor oamenilor, cu o viață de familie mulțumitoare? Căci aud mereu că şi soția ta şi copiii tăi au de tras şi suferă de pe urma prostiilor pe care le faci. Ai mai cheltuit şi o grămadă de bani, cheltuieşti şi vei mai cheltui. Cu banii ăştia îti puteai asigura o viață de nabab fără să faci vreun efort. Şi tu ce-ai găsit de cuviință să întreprinzi? După ce-ai deschis adăpostul, cantina şi ai amenajat parcul, în loc să-ți vezi de victoriile tale în direcțiile astea, ai pornit să faci valuri, să destabilizezi lucrurile, să-ți creezi probleme când nu le aveai, exact ca o maimuță care, din lipsă de preocupare, se freacă atât de mult la popou până-şi face rană acolo şi aşa ajunge să aibă de ce să se ocupe. Oamenii te duşmănesc din ce în ce mai mult. Ei văd în tine pe cel ce-a adus nenorocirea pe aşezarea unde de mii de ani stăteau comozi. Cum să te apuci să inciți atâta lume ce stătea comodă de atâtea secole? Asta-i o mare greşeală. Iar de te consideri vreun corifeu sau vreun deschizător de drumuri, îti spun că eu voi lupta împotriva ta şi a celor ce le propovăduieşti, cu puterile mele şi cu oamenii din subordine. Eu întotdeauna văd vină acolo unde e unul ce strică ordinea şi armonia socială.

În sfârşit, hotelul fu gata. Omul era mai mult decât mulțumit de rezultatul final. Considera că-şi împlinise visul şi că această clădire era exact cum o văzuse el în proiect. Închise şantierul după finisarea tuturor lucrurilor.

Acum, avea în obiectiv să angajeze oameni pentru munca la hotel. Adică recepționeri, bucătari şi ospătari, oameni la curățenie şi cameriste, electricieni şi instalatori pentru întretinere, un contabil, un gardian public însarcinat cu paza, şoferi pentru valet parking, de asemenea vru să ia legătura cu întreprinderea de salubritate ca la două zile o dată să vină să ia gunoiul; şi dori să se branşeze la rețeaua electrică.

Însă în direcțiile astea, toate se constituiră într-un eşec. Nimeni nu voia să se angajeze la el, nimeni nu voia să aibă de-a face cu el, duşmănia oamenilor rămăsese neschimbată, până şi soția lui refuză să se implice în vreo treabă cu hotelul. Albert îsi dădu seama că el, personal, trebuie să facă toate muncile.

Nu mult timp după terminarea construcției şi darea ei în folosință, omul constată cu stupoare un lucru neplăcut: concitadinii lui începura să părăsească oraşul. Înainte de a pleca, toți treceau pe la el şi-i spuneau:

– Plecăm din cauza hotelului tău. Ne-ai făcut ceva foarte rău. Eram liniştiți şi obişnuiți cu altele şi ai venit tu să înalti inepția asta. Luxul ei vexează bunul simț al nostru. Crezi că dacă-i frumos, e şi folositor? Greşit! Pur şi simplu, ne e frică. Nu mai putem sta aici. 

Omul numit Albert voia să dovedească contrariul, adică faptul că hotelul rezolvă multe, că nu-i un lucru rău, că luxul lui e un pas important înainte în destinul oraşului pentru ca el să ajungă la civilizație, că nu există motive ca el să stârnească frică, dimpotrivă el trebuie să-i unească şi să-i stimuleze pe toți să acționeze în direcția de a dărui tuturor civilizația ce-o inițiază. Dar nimeni nu credea sau considera ca exacte cuvintele sale.

Pe urmă exodul luă amploare. Din ce în ce mai mulți oameni începura să părăsească aşezarea. Primarul şi şeful Poliției veniră iar la acest Albert:

– Vezi ce-ai făcut? interoga edilul. Toți pleacă. Asta-i consecința fumurilor ce le ai tu în cap şi a faptului că ai mers contra curentului. Când mii, sute de mii de oameni îti spun că eşti beat, înseamna că eşti beat şi trebuie să te duci să te culci. Tu n-ai vrut. Nici acum nu-i târziu să bagi buldozerele în hotelul tău şi să-l pui la pământ.

– Nu fac asta, răspundea omul.

– Dacă-l dărâmi, poate salvăm situația.

– Eu am crezut şi cred în hotelul ăsta.

– Din nefericire, nu pot să-l dărâm eu, că n-am vreo bază legală ca s-o fac. Terenul îl stăpâneşti tu legal, banii investiți sunt ai tăi legal, proiectul şi construcția sunt ale tale legal, am făcut prostia să-ți dau aprobare pentru astea, deci iar totu-i legal. Dacă vreo lege îmi permitea să dovedesc că tu ai încalcat-o sau dacă puteam dovedi vreun abuz de-al tău față de oraş, îti dădeam eu jos clădirea asta. Oamenii au început să plece din locul acesta unde au stat de secole prin străbunicii lor şi nu-şi părăsesc locuințele cu inima uşoară. Am auzit că trec pe la tine şi-ți spun cuvinte grele. Numai şi numai din cauza fricii ce le-o provoacă hotelul tău. „Aşa ceva nu s-a mai văzut”, zic ei, „n-avem cum să ne opunem existenței acestui hotel şi singura soluție e să părăsim locul; dar ura noastră îl va urmări pe arhitect şi inginer până la moarte; chiar fiind departe, îi vom purta sâmbetele”.

La rândul lui, şeful Poliției avea ceva de spus investitorului în legătură cu decizia de a pleca din oraş a din ce în ce mai mulți oameni:

– Ți-am zis că vei provoca eveniment cu hotelul tău. Se produce o catastrofă. Metropola merge spre dispariție. Deja mii şi mii de blocuri sunt goale. Finalul e imprevizibil. Tot ceea ce ştim acum e că tu i-ai înspaimântat pe locuitori cu hotelul tău. Iar în fața fricii, oamenii îsi pierd controlul. Sau mai bine zis, intră aici în acțiune instinctul de conservare. Cu construcția asta ai arătat că tu cânți pe partituri pe care noi nu putem cânta. Dacă ai aşa partituri, du-te în deşert şi cântă de unul singur, fără să-i deranjezi pe ceilalți şi fără ca partitura ta să ajungă să-i otrăvească pe aceşti ceilalți. Ca şi primarul, am căutat şi eu în cazul tău nod în papură, să descopăr o cât de mică ilegalitate ca să te arestez şi să te împiedic să-ți răspândeşti nocivitățile. Dar n-am găsit niciuna. Acum mă gândesc că puteam să-ți înscenam ceva. Ar fi fost o salvare pentru atâția. Scopul ar fi scuzat mijloacele. Dar n-am făcut-o, spre norocul tău. Iar norocul tău că n-ai nicio pată şi norocul tău că nu ți-am înscenat ceva a devenit nenorocirea noastră. Nu ştiu cum poți suporta duşmănia atâtora? 

– Pot suporta pentru că am o credință.

– Care credință? Că distrugi viețile a zeci, sute de mii de oameni? Pleacă din ce în ce mai mulți şi, bineînțeles, toți o vor lua de la capăt în noile locuri. Pentru ei nu-i o fericire. Ci un mare necaz, suferință, o corvoadă de neîndurat şi o solicitare ce îi nenoroceşte. Astea ai adus tu pe capul celor din această aşezare. Unde s-a mai pomenit un individ ca tine? Care să-şi construiască întreaga existență pe frica altora? Te-am primit cu brațele deschise şi acum tu ne loveşti fără milă. Am încalzit la sân o viperă. Trebuia să te strivim din capul locului.

Justificările omului şi apărarea sa, ca şi în cazul primarului, nu-l clintiră pe şeful Poliției din acuzarea ce-o aducea şi din părerile ce le avea.

Oraşul se golea în mod inexorabil. Toți îsi mărturiseau şi se plângeau că le e frică de hotel. Omul constata că zi de zi rămâneau mai puțini inşi în metropolă.

La un moment dat, plecă până şi familia arhitectului. Deja de mult timp, relația lui cu soția sa era plină de animozități datorită aceluiaşi hotel şi a tot ceea ce trebuia să îndure ea şi copiii drept consecință a noii clădiri. Într-una din zile, ea a venit şi i-a zis:

– Uite, am primit scrisoare de la tata. Îmi scrie: „Lia, vezi că Albert e un om periculos. Înca din tinerețe a fost aşa. Mereu a visat cai verzi pe pereți. Acum am auzit că a înaltat şi hotelul ăla. Ştiu reacția oamenilor din oraş. Toți pleacă. Situația e alarmantă. Pleacă şi tu de lângă el. I-ați copiii şi vino la mine. Eu şi mama te aşteptăm”.

Între cei doi avu loc o discuție lungă. La finalul ei, nevasta i-a comunicat soțului că pleacă şi ea din oraş. Că ia copiii şi pleacă la părinți. Protestele şi argumentele lui fură zadarnice. Aşa omul rămase şi fără familie.

În cele din urmă, oraşul se transformă într-un loc pustiu. Ultimul plecă primarul.

– Ai văzut ce mi-ai făcut cu hotelul ăsta?- zise el la despărțire. Am ajuns primarul nimănui. Nu ştiu cum ai să poți trăi în continuare singur cuc? Toți au plecat şi toți te-au duşmănit şi te duşmănesc şi acum. Ce simți tu în adâncul sufletului tău când ştii că milioane de oameni te urăsc? Ai distrus oraşul ăsta cu veleitățile tale. Până şi familia ta te consideră un inamic şi de-aia te-a părăsit. Cel mai probabil e că de acum încolo nu-ți mai rămâne decât un singur lucru de făcut: să înnebunesti de singurătate. Că văd că tot te încapatânezi să ții în funcțiune hotelul, deşi nici măcar nu poți angaja lucrători la el ca să te ajute.

Dar omul numit Albert nu înnebuni după ce deveni singurul locuitor al metropolei. El se îngriji de hotelul său ca acesta să fie gata secundă de secundă să primească turişti sau orice alt fel de vizitatori. Programul lui foarte încarcat îl feri de orice fel de depresie sau boală mintală.

În fiecare dimineață se scula la ora cinci şi se apuca imediat de treabă. Cele ce le făcea erau aproximativ aceleaşi în fiecare zi. Printre astea se numărau curățenia, munca de cameristă, în care schimba toate aşternuturile din toate camerele hotelului, cele vechi fiind duse în sala de laundry şi băgate în maşinile de spălat de-acolo. Avea la el un telefon în legătură cu biroul recepției unde exista un buton pe care-l putea apăsa orice nou venit ca să-i semnaleze să meargă repede la biroul de primire, să-l înregistreze pe client şi să-i dea cheile de la o cameră. Zilnic, dădea cu aspiratorul peste tot ca să nu se strângă praf nicăieri. După curățenie, se ducea în bucătãrie, gătea mâncarea pentru următoarele 24 de ore şi o punea în frigiderele uriaşe ale ei. Serile, spăla cu mopul gresia de jos a bucătăriei şi a restaurantului pentru ca a doua zi să fie curat lună. La marginea oraşului, avea o grădină foarte mare cu legume şi fructe şi de-acolo aducea mereu ceea ce era necesar pentru prepararea mâncării şi pentru desert. Tot la marginea oraşului avea crescătorii de vite cu păşuni şi o porcărie. Cam la două-trei zile o dată, se ducea şi tăia câte o vacă sau un porc ca să aibă carne proaspătă pentru mâncarea eventualilor clienți din hotel. În afara lucrurilor ce trebuiau executate zilnic, mai exista munca de întretinere. Omul fiind inginer constructor, era un fleac pentru el să fie şi electrician, şi electronist, şi instalator. Ca electrician, repara îndata orice se strica din sistemele electrice ale hotelului, începând de la cele mai simple circuite de iluminat până la ceea ce asigura funcționarea ascensoarelor şi a aragazelor electrice. Ca electronist, intervenea să repare orice televizoare ce se stricau, având într-o magazie din subsol diode, triode, condensatoare, rezistențe, lămpi, monitoare, fire şi toate cele necesare pentru funcționarea acestora; le avea în cantități uriaşe, aceste cantități fiind calculate înca de la început să nu se epuizeze timp îndelungat; remedia şi fixa şi orice alte sisteme electronice. Ca instalator, repara şi înlocuia orice conducte cu gaz, cu apă caldă sau rece, şi aici având într-o magazie toate dimensiunile de conducte necesare. O dată la două zile, lua camioneta lui cu motor electric, o încarca cu sacii de gunoi şi-i ducea la marginea oraşului de-i deşerta în groapa de-acolo destinată tocmai acestui scop, groapă cu dimensiuni uriaşe, calculate pentru a primi tot ce era de primit.

– Oare e eroic ceea ce fac? se întreba uneori omul.

Şi tot el răspundea:

– Nu ştiu exact dacă-i eroic. E normal. Dar normalul, dacă e subordonat unui scop altruist, poate fi considerat un lucru lăudabil. Îmi fac într-un fel datoria şi asta, cred, poate fi împlinirea sensului vieții unui om şi se poate spune despre ea că-i un lucru eroic. Munca făcută pentru beneficiul altora nu poate fi decât punerea pe picioare şi materializarea unui țel mare şi de aici se poate merge spre desăvârşire. 

Cum avea omul apă, gaze şi electricitate? Le primea dintr-un oraş vecin. Acolo exsita o centrală electrică şi resurse mari de apă dulce şi gaze, toate trei transmise în metropola părăsită. Ceea ce e de remarcat e că cei din oraşul învecinat furnizau electricitate, apă şi gaze omului tot din frică. Ei ştiau că hotelul îi izgonise pe toți din aşezarea unde luase ființă acel proiect al omului Albert şi aveau teamă că acesta va construi un hotel asemănător şi la ei. Şi din cauza acestei frici, îi transmiteau totul în mod gratuit. Omul ştia că aceştia trăiau sub spaimă şi, deşi nu intenționa deloc să meargă la ei şi să înalte şi la ei un hotel, admitea să fie ajutat gratuit pentru că: unu, voia să-şi realizeze visul de a ține funcțional hotelul său; şi doi, el nu mai avea niciun ban pentru că banii săi dispăruseră la falimentul băncii când toți plecaseră, n-avea cum să plătească pentru electricitate, apă şi gaze; şi serviciile pe care le putea oferi cu hotelul său în schimbul a aceea ce primea nu erau acceptate de locuitorii din oraşul alăturat; aceia nu voiau să vină sub nicio formă în aşezarea părăsită şi nici nu voiau să aibă de-a face cu ea sub nicio formă. Iar cheltuielile vecinilor nu erau mici. În afara cantităților mari de electricitate, apă şi gaze folosite de omul Albert, mai existau şi pierderile ce aveau loc în liniile de înalta tensiune ce transmiteau curentul şi pierderile de căldură ale apei calde şi a gazului de încalzire transportate prin țevi pe zeci de kilometri până la sistemul de țevi al hotelului şi a dependințelor lui.

Omul îsi continuă munca de hotelier, dar, la un moment dat, îsi dădu seama că nu va avea niciodată vreun client sau vizitator. Ceea ce nu însemna însa că nu spera mereu. De fapt, speranța îl ținea în picioare. De asemenea, faptul că era atât de activ îl făcea să poată suporta singurătatea. El ştia că existența unui individ nu-şi are rostul decât într-o colectivitate. Dar îsi spunea că pentru idealişti adesea e necesară izolarea când ceilalți nu înteleg scopurile lui şi mai e necesară şi o luptă continuă în condițiile acestei singurătăți. Nicio clipă nu-i trecea prin cap că lupta sa e inutilă. Ştia că face un lucru bun şi că acesta într-o zi îsi va arăta roadele.

Ajuns bătrân, omul întelese că i se apropia moartea. Dar în sufletul său era seninătate. Şi exista această seninătate pentru că el ştia că-şi făcuse datoria.

Într-una din zile, omul Albert se duse în cavoul pe care şi-l pregătise din timp şi acolo închise ochii pentru totdeauna.

Părea că tot ceea ce făcuse el şi toate visurile sale se năruiseră. Dar nu fu deloc aşa. 

La scurt timp după moartea lui, foştii concitadini redescoperiră oraşul. Începură să se întoarca în el. La început puțini, apoi din ce în ce mai mulți. Toți erau uimiți în fața hotelului şi-i apreciau avangardismul, frumusețea, măreția şi originalitatea. Nu întelegeau de ce acesta îi înspaimântase aşa de mult cu ani în urmă, când, de fapt, trebuia să le stârnească admirația. Metropola se refăcu, era iar plină de milioanele de locuitori de dinainte, se întoarsera şi primarul şi şeful Poliției. Absolut toți, fără nicio excepție, după ce depăşeau reacția inițială în fața hotelului ce-i şoca şi-i înmarmurea prin grandoarea lui, începeau să caute o modalitate de a răsplăti eforturile omului, geniul lui şi lupta ce o dăduse el de unul singur pentru înaltarea a ceea ce se dovedea a fi o capodoperă arhitecturală şi un pas gigantic înainte în civilizație. Drept urmare, omului i se ridică o statuie uriaşă chiar în centrul oraşului şi peste tot începură să fie construite hoteluri după chipul şi asemănarea celui dintâi.