VASILE PÂRVAN ŞI CULTURA SLAVĂ (II)

Primul articol al lui Pârvan, dedicat slavității, are ca obiect istoria contemporană, din primii ani ai secolului al XX-lea, a Rusiei țariste, aflate atunci deja în plină agitație revoluționară. În câteva pagini (309-312) din numărul 20 (datat: 16 iulie) al ziarului proaspăt înființat, în 1906 (anul I), de către Nicolae Iorga, Neamul românesc, tânărul doctorand de la Berlin publică o serie de însemnări redactate, însă, de fapt, cu un an înainte, dar considerate de autor ca fiind pe deplin actuale şi în anul următor. Titlul articolului este unul semnificativ (Ruşi vechi, ruşi noi), întrucât priveşte, ca temă generală, din unghiul filosofiei istoriei, schimbarea de generații petrecută în tradiționala, prin excelență, societate rusă în condițiile novatoare, din punct de vedere politic şi social, ale unui secol abia conturat. Pârvan înregistrează, cum s-a arătat, în această primă luare de contact cu slavitatea (aici, cea rusă contemporană, percepută în principalele sale liniile de forță politice), contribuția mişcării „Tânăra Rusie” la modernizarea vieții politice a Dumei şi, implicit, a întregii societăți ruseşti aflate la intersecția unor decisive opțiuni pentru viitorul țării.

Şi în scurta intervenție jurnalistică imediat următoare, publicată în revista Tribuna din anul 1907 (şi reluată în Neamul românesc, II [1907], nr 63 din 9 decembrie, p. 1008), gazetarul Pârvan se dovedeşte un comentator atent al evenimentelor poitico-istorice actuale, parcă într-o nouă şi interesantă replică dată propriilor preocupări diametral opuse, care îl ancorau, smulgându-l oricărui contact cu prezentul, pe doctorandul studios în lumea revolută, dar oricând reconstituibilă şi confruntativă a pieței comerciale romane imperiale. Este vorba de comentariile de natură preponderent politică, dar şi cu deschidere economică, referitoare la Relațiile germano-polone. Natura acestei notițe anunță deja următoarea serie de articole consacrate de comentatorul atent al istoriei contemporane - un clasicist deja afirmat cu strălucire în câmpul preocupărilor sale ştiințifice de specialitate - contactelor politice cu lumea slavă aflată în proximitatea istorică, respectiv geografico-istorică a României. 

Este vorba de următoarele trei contribuții, dintre care una singură apărută în volum, elaborate peste un număr apreciabil de ani, şi anume, toate, în 1913, legate fiind de contextul imediat al aşa-numitei crize balcanice. Pe această temă, profesorul de antichități, deja membru corespondent al Academiei Române şi propus să devină membru deplin, activ (ceea ce se şi va întâmpla, anul următor), va rosti, pe 24 aprilie 1913, un discurs energic la mitingul, organizat de „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, în sala Eforie, privitor tocmai la iminentul război. Pe 16 iunie, izbucnind cel de-al doilea război balcanic, România intră în coaliția formată din Serbia, Muntenegru şi Grecia. Fapt deosebit de semnificativ, dar, în general, puțin scos în evidență, tânărul savant se înrolează imediat voluntar şi, până la sfârşitul lunii iunie, este detaşat în corpul de armată din est, mai exact în divizia X a armatei române, cantonată în localitatea Dobrici, fiind repartizat de către comandantul brigăzii din Balcic la regimentul 71 de rezervişti, batalionul II, pentru a putea, în perioadele de acalmie ale confruntărilor armate, să studieze ruinele antice de la Ekrene şi Dişi Pudac. 

În acest val-vârtej al evenimentelor, care aveau să preludeze prima conflagrație mondială (nu întâmplător, declanşată ca urmare a unui asasinat survenit tot în complicata şi în tot pe atâta eruptiva lume a Balcanilor), tânărul savant publică, în calitate de coeditor (alături de Virgil Arion, George Vâlsan, Pericle Papahagi şi G. Bogdan-Duică, membri, ca şi Pârvan, marcanți ai „Ligii”), un volum de articole şi studii, pus sub patronajul amintitului for. Volumul se intitula România şi popoarele balcanice. Bucureşti, Tipografia Românească, 1913, iar contribuția lui Vasile Pârvan purta titlul - premonitiv, dintr-o perspectivă istorică largă, antinomic, în raport cu prezentul contemporan - Prietenia noastră cu Bulgaria viitoare. Cum autorul obişnuia să-şi dateze întotdeauna fiecare contribuție încredințată tiparului, şi acest articol (regăsit în paginile 7-12 ale volumului) poartă datarea „15 decembrie 1912”. Analiza oferită de savantul clasicist ni-l înfățişează, şi de data aceasta (ca întotdeauna, fără excepție, de altfel) perfect racordat la tensiunea înaltă a prezentului politic şi capabil să întrevadă soluții de perspectivă acolo unde cei mai mulți se limitau la comentarii imediate.

Înainte de a se prezenta voluntar la mobilizare, istoricul publică, în luna aprilie, două alte foarte scurte notițe pe aceeaşi temă generală balcanică, a participării României la evenimentele din prezentul imediat. În revista numită (din nou, semnificativ în context) Românismul, înființată şi coeditată de Pârvan în februarie 1913, alături de prietenii şi colaboratorii săi Virgil Arion şi G. Bogdan-Duică, arheologul şi istoricul clasicist publică două alte scurte contribuții aferente evenimentelor. Prima, România şi criza balcanică, publicată în nr. 3 (din luna aprilie, anul I, pp. 97-99 şi republicată în revista craioveană Apărarea națională, II [1913], nr. 72 din 27 aprilie, pp. 1-2), se dorea o deconspirare a viciilor lumii politicianiste româneşti din acel moment, o „critică rechizitorie” a tarelor clasei, respectiv ale conducerii politice, interesate de „tranzacții, compromisuri, expediente şi oportunism” în beneficiul propriilor interese şi caracterizată de „incompetență, arivism şi provizorat”. Cea de-a doua contribuție, şi ea de mici dimensiuni (Politica românească în Dobrogea, în Românismul, I [1913], acelaşi număr 3 din luna aprilie, pp. 102-103), vizează fondul raporturilor, sub aspect strict politic, dintre administrația românească din zona dobrogeană şi realitatea ei multietnică.

 

Recenzii, cronici, note 

Până la declanşarea primului război mondial şi, ulterior, intrarea României în rândul țărilor beligerante, cu scopul declarat al reîntregirii unității etno-statale originare, premedievale, tânărul viitor istoric, studios la Universitatea din Bucureşti şi, imediat după aceea, în mai multe universități din Germania, în sfârşit doctor la una dintre acestea din urmă (Breslau, după cum am amintit la început), a publicat, în presa noastră culturală, dar şi în periodice specializate, numeroase texte de scurte dimensiuni, constând din comentarii critice aplicate unor cărți şi studii de specialitate, aflate şi în afara opțiunii sale decise pentru sfera Antichității clasice. Le vom trece mai jos în revistă, însoțindu-le, cum am procedat şi până acum, acolo unde se impune, cu minime precizări suplimentare, în măsura în care am dispus, noi înşine, de informație. Vom remarca faptul că toate referințele la lumea slavă, de natură istorică şi culturală, au întotdeauna o legătură directă şi explicită cu istoria şi geografia românilor sau cu limba acestora.

Abia intrase în ultimul an, al IV-lea, şi deja apreciatul student Vasile Pârvan publică prima sa contribuție dedicată slavității: o recenzie privitoare la cartea istoricului cernăuțean E. Fischer, dedicată conflictului polono-moldovean de la Codrii Cozminului, din anul 1497: Kozmin. Ein Beitrag zur Geschichte des polnisch-moldauischen Konfliktes im Jahre 1497. Czernowitz, 1903. S-au remarcat, pe de o parte, siguranța informației documentare a recenzentului, cunoscător în domeniul bibliografiei poloneze de specialitate, confruntate cu aceea utilizată de autorul cărții, pe de alta temeinicia analizei şi deplina stăpânire a metodei critice puse în aplicare de autorul recenziei, în pofida situației sale de debutant în materie. Dar, de fapt, Pârvan nu mai era, la acea dată, un simplu student intrat în anul final. Era, dimpotrivă, deja un nume rezonant de publicist cu experiență. În luna mai a aceluiaşi an, el fusese invitat să facă parte, într-o nouă formulă, din redacția revistei Luceafărul, apărută la Budapesta, sub conducerea lui O. Tăslăuanu, redacție în care îi mai remarcăm, între alții, pe lingvstul Sextil Puşcariu şi pe scriitorii Şt. O. Iosif şi Zaharia Bârsan. Lui Pârvan i se încredințează în revistă o rubrică exclusivă, „Pagini din trecut”. Tot atunci începe colaborarea, ca angajat oficial, cu Biblioteca Academiei Române, în calitate de „scriptor” la catalogarea manuscriselor. În sfârşit, în aceeaşi perioadă (primăvara-toamna lui 1903), studentul Pârvan se lansează în colaborări masive în presa cultural-politică a vremii, devenind un permanent şi conştiincios colaborator la mai multe reviste simultan, unele prestigioase, precum Convorbiri literare, Sămănătorul, Voința națională, Epoca, Tribuna poporului, puțin mai târziu Viața Românească, şi altele. În cazul recenziei de mai sus, notăm şi faptul că ea a apărut în Revista bibliografică, publicația de informare critică filologico-literar-culturală înființată şi condusă de istoricul literar Nerva Hodoş, probabil cel mai autentic ştiințific periodic apărut în epocă, în afara publicațiilor de aceeaşi natură aparținând Academiei Române.

Peste doar trei ani, deja doctorand în Germania, tânărul cercetător pe cale de a deveni specialist de timpurie reputație în mediile universitar-academice din patria studiilor clasice ale epocii moderne publică o serie de note critice, compuse sub forma cronicii de carte, în Sămănătorul, celebra revistă editată, în momentul înființării (1901) de poeții Alexandru Vlahuță şi George Coşbuc, dar, în scurtă vreme, condusă spiritual şi, apoi (1905-1906) directorial de Nicolae Iorga. Pârvan este invitat, în acelaşi an 1903, ca şi în cazul revistei budapestane, să facă parte din colectivul redacțional, alături de profesorul, ideologul revistei şi mentorul său (care, dezvăluind capacitățile ieşite din comun ale studentului, „un tânăr extraordinar”, va afirma, mai târziu, că „sub aripile” sale „i s-a luminat conştiința”). Deja membru al redacției şi colaborator permanent al revistei în 1906, doctorandul de la Berlin publică, în intervalul martie-august, trei recenzii dedicate istoriei, etnografiei şi lingvisticii lumii slave, din perspectiva contactelor acesteia cu spațiile culturilor limitrofe. 

Prima cronică (în Sămănătorul, V [1906], nr. 10, din 5 martie 1906, pp. 109-200) comentează critic Datele etnografice şi lingvistice asupra populației din imperiul rus, comentate de Aetoff în „Annales de géographie”, XV, 1906, p. 9 sqq.. Cea de-a doua notă critică, pe marginea tot a unui articol de revistă geografică, apare în numărul 30 din 30 iulie 1906 al revistei iorghiste, pp. 599-600, şi poartă titlul Cu privire la articolul „The Rhodope Balcans”, publicat de F. R. Maunsell în revista londoneză „The Geographical Journal”, iul. 1906. În sfârşit, cea de-a treia intervenție sămănătoristă pe tematică slavă, apărută în aproape imediata continuare (nr. 33, din 13 august 1906, p. 660), se referă la un „Document [istoric, N.N.] de cea mai mare importanță relativ la relațiile dintre ruşi şi turci (1806-1826)”, document publicat, arată autorul recenziei, de „Gr. Iacşici în Revue historique, iul.-aug. 1906”. Observăm că autorul celor trei note critice, comentându-şi, implicit, propriile lecturi la zi, oferă publicului interesat reacțiile sale ştiințifice prompte şi imediate, practic simultan cu apariția producțiilor ştiințifice comentate în periodicele respective de specialitate.

La capătul aceluiaşi fructuos an 1906, dar în marea revistă rivală, Viața Românească, clasicistul de la Berlin trimite, la solicitarea întemeietorului periodicului (scriitorul şi omul politic Constantin Stere: solicitarea de a asigura rubrica istorică datează din luna octombrie), primul său text, marcând astfel debutul colaborării cu oficiosul poporanist. Este o simplă notă bibliografică, înregistrând actualitatea şi interesul istorico-politic al unui volum de articole aparținând publicistului francez André Barre, intitulat La tregédie serbe (nota poartă acest titlu, completat cu numele autorului): în periodicul menționat, I (1906), nr. 10, din decembrie, p. 668. 

La celălalt capăt al destinului său ştiințific, de mult unanim recunoscut ca autoritatea cea mai înaltă, din România şi în întreg mediul academic internațional al vremii, în domeniul antichităților pre- şi protoistorice carpato-danubiano-pontice, Vasile Pârvan nu lasă deoparte, nici acum, interesul inițial pentru continuitatea şi viziunea globală asupra istoriei, aceasta din urmă văzută ca un construct esențialmente şi definitoriu uman. Pasiunea juvenilă pentru manuscrise şi tezaurul informațiilor conținute în ele (reflectată, între altele, aşa cum am notat mai sus, şi în activitatea, este drept, scurtă, dar relevantă, de clasificator - „scriptor”, „scriitor” - în cabinetul de manuscrise al Bibliotecii Academiei, sub îndrumarea profesorului Ioan Bianu, apoi în colaborare cu el) se regăseşte, nestinsă, până la sfârşitul vieții savantului. În Arhiva Academiei Republicii Socialiste România, a consemnat Al Zub, se găseşte, în dosarul clasificat sub codul A-7-1927, foaia manuscrisă cu numărul 261. Conținutul ei, publicat oficial şi integral în Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbateri. Bucureşti, XLVII (1926/1927), p. 33, poartă asupra unei alte pagini de istorie medievală românească şi are titlul Despre colonia de vlahi semnalată la 1643 lângă Moravia, la Olmütz, unde pe vremuri erau importante aşezări dacice, fiind datat „3 dec. 1926”. Avem şi aici de-a face cu o notă bibliografică, de data aceasta, însă, dorită ca o completare la informația existentă în tomul I al colecției documentare Monumenta Historica Slavorum Meridionalium. Warszawa, 1874. Acea informație erudită se limita la descrierea manuscrisului din anul 1643 şi nu conținea referiri contextuale. Pe acestea, savantul român le consideră, dintr-o perspectivă mult mai largă, cu totul necesare, în temeiul viziunii despre remanență şi dinamism în evoluția istorică.