RĂMĂŞIȚELE ISTORIEI

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 /2013

Absolvent de filosofie, autor al unor cărți despre Nietzsche sau despre simptomele Europei contemporane, Nicolae Stan este un prozator entuziast, adică îndrăgostit la modul evident şi câteodată excesiv de libertățile pe care i le îngăduie construcția romanescă, mai ales privită, cu nostalgie şi cu o doză de încremenire în proiect, dinspre optzecism. Până la Ceață pe Tamisa, a publicat volumul de proză scurtă Boare de Waterloo (în 1984, în chiar era desanturilor optzeciste), romanele Aşezarea („roman al înstrăinării intelectualului într-un mediu constrângător”, zice N.S. într-o autoevaluare a parcursului său prozastic), Apa neagră (pe care autorul şi l-a dorit roman total şi s-ar putea să chiar fie), Evelyn. Roman mozaicat – cărți bine primite de critică şi cu bune argumente. Însă, în proza sa, verva/harul de povestitor, subtilitatea observatorului de lumi şi comunități, capacitatea de a reproduce voci, plasticitatea conexiunilor spațio-temporale sunt vag subminate de neostoita şi, acum, întârziata frecventare a manipulărilor textuale.

Să spun de la început: avem de-a face cu o carte foarte bună care se înscrie în lista deloc bogată a romanelor revoluției şi deceniilor de tranziție (în general, momentul revoluției e un hotar marcat în treacăt, cu un soi de grabă, ca punct maxim al derutei, imposibil de decantat la rece; şi atunci când obiectivul aparatului de filmat fixează chiar miezul cronotopic al evenimentelor, el înregistrează stranietatea amestecului de real şi ireal al Istoriei însăşi, cu încheieri plăpânde). Cartea „bunicului” optzecist (descris, indirect şi parțial ludic, drept „curajos, savuros”; „orice s-ar spune, bunicul meu ştia meserie!”; „ştiu ce-mi place la el: mişcarea, senzația continuă de prezență”) ne e livrată într-o ramă frivolă şi, cred, superfluă. „Nepotul” din 2091 găseşte „printre lucruri păstrate de la mama – ați ghicit! – într-un cufăr ros de vreme, prăfuit, şapte caiete subțiri scrise mărunt de fermecătorul meu bunic, pe când locuia într-un orăşel de provincie. Vă imaginați nectarul vieții de zi cu zi în acest orăşel de demult? Eu sunt sedus, of, contemporanii mei europeni, de ceea ce se numea cu mândrie «România». Bunicul meu , autorul acestei scrieri, a murit în anul 2035, într-o oarecare glorie, mai ales locală, de romancier al unei generații fulgerătoare, «optzeciştii», de acum mai mult de o sută de ani. A rămas, de altfel, în diverse şi perisabile istorii ale literaturii române, în cinci-şase rânduri…” Sunt concentrate în această secvență (auto)ironică, galben-ludică ofurile prozatorului N.S. şi tot ele explică şi pana de fler. Cititorul de azi e departe de a mai fi un inocent. Conectat, blazat, excedat de „figuri” ale captării şi manipulării la care e supus zilnic din toate părțile, el nu mai gustă artificiile, fie ele şi foarte transparente. Colocvial cu strădanie, chiar dacă vorbele curg cu (prea mare) uşurință, „nepotul” nu reuşeşte să fie vocea/perspectiva din viitor şi nici nu-şi egalează „bunicul”. Un război biologic şi altul al clonelor nu sunt suficiente pentru a crea o măcar firavă atmosferă „viitoare” şi nici nu tranşează distanța necesară regândirii la rece. Adresarea repetată către contemporani vocalizează ca în agora antică, umorul coincidențelor rămânând îndoielnic. Într-o autodescriere, N.S. atrage atenția asupra unei caracteristici a prozei sale: „conjuncție surprinzătoare între gravitatea destinului şi perspectivismul naratologic cu accente umoriste”. Nu surpriză, ci mai degrabă disconfort poate genera conjuncția cu pricina. Dar dacă las deoparte ramele în straturi la care simte nevoia să apeleze „nepotul” (Hans Christian Dietrich – numele nemțeşti ale eroilor din viitor nu sunt, desigur, întâmplătoare), plusând pe urmele bunicului optzecist, rămân cu un roman curat, foarte bine scris, cu o consistentă ofertă realist-picantă pentru reconsiderarea unei epoci – „umbroasă şi năvalnică” – încă nu îndeajuns ruminate. El, romanul, se numeşte Spectacolul şi sugerează deja scene turnante, măşti, quiproquo-uri, culise tenebroase, ițe încâlcite, iluzii, amăgiri, ieroglife cantemireşti. E completat de note ale bunicului şi de comentarii şi lămuriri ale nepotului (care intervine dezinvolt transformând notele în scenete, pentru simplificare), aşa încât textul dobândeşte adâncime şi relativizează o dată în plus (până la a conchide că, până la urmă, la un secol distanță, „nu s-a schimbat nimic”), cât să pună pe gânduri, să incite, să placă. Dintr-o anchetă publicată în Ziarul de duminică (mai, 2013), aflăm şi cum îşi descrie prozatorul proiectul romanesc: „Romanul Ceață pe Tamisa este istoria unei ieşiri de sub fascinația Marii Iluzii care-a vrăjit mentalul românesc, începând cu decembrie 1989. Din acel moment, românii au intrat într-un tunel prea lung şi întunecat, care a cloroformizat mintea prea disponibilă la adaptare a locuitorilor frumoaselor noastre plaiuri. Romanul este, de asemenea, o dublă privire aruncată peste această vale plină cu oase despre care nu ştim dacă vor învia: una, infraistorică, microexistențială, unde se plămădesc plăcile tectonice ale lumii noastre; alta, supraistorică, de deasupra (din anul 2091), detaşată, masivă, implacabilă, dar posibil dreaptă…” Pariez pe excelenta privire infraistorică, pe romanul dublat de eseu, într-o plastică intersectare a descrierii creatoare de volume şi perspective cu reflecția gravă, deschisă şi implicată.

Spectacol acaparant şi foarte colorat, la început, postrevoluția s-a (auto)extenuat ca o iederă lăsată fără suport (tranziția, se spune în roman, e „un fel de mers printr-un deşert mai aleatoriu decât cel roşu – tocmai traversat –, mai periculos şi mai subtil”). Excedat de realitatea agresivă, dar mai ales de vorbăria agresivă despre o realitate cu prea multe subtexte şi mize aleatorii, cititorul îşi doreşte nu neapărat ficțiuni de compensație sau de evaziune, imaginar ca înlocuitor de realitate. Întoarcerea la ficțiune propusă de „bunic” înseamnă revenire la normalitate – Adevărul şi Libertatea, cu majuscule, au fost şi sunt mari iluzii. Nu o răsturnare de regim, oricât de spectaculoasă, va vindeca omul de marile, vechile, eternele sale angoase. Omul e muritor şi singur, iar adevărul şi libertatea sunt chestiuni ce nu acceptă majuscula fiindcă nu o pot acoperi. Laitmotivul vocii interioare – „Priveşte scena şi spune ce vezi. Asta-i realitatea!” – dă câştig de cauză ficțiunii ca interpretare infinit personalizată, în răspăr cu Adevărul, ideal şi, deci, inaccesibil.

S-a vorbit despre abilitate narativă, inginerie textuală, construcție riguroasă, arhitectură, cu termeni care sugerează geometria rece a imbricării secvențelor, dar lasă în umbră detaliile fierbinți şi rebele ale finisărilor de interior, ca să zic aşa. Dincolo de numele lor – şi ele parcă prea căutate (Cezar Fecioru, Faraonaru Adămuț, Fusescu, Libertina, Nae Lefterache, Oscar Priceputu, Riscu Mirel etc.) – personajele sunt oameni cu biografii memorabile şi semnificative pentru ceea ce Radu Aldulescu descrie drept „frescă socio-politico-culturală amplă, ingenios concepută, a tranziției postcomuniste, cu deschideri spre epoca anterioară, adusă la zi”.

Şi, da, Valeriu Cristea avea dreptate când scria, în 1989: „Lui Nicolae Stan nu-i lipsesc calitățile necesare unui prozator. Lui Nicolae Stan nu i se poate contesta talentul”.

Nicolae Stan, Ceață pe Tamisa, roman,

Editura Cartea Românească, 2013, 384 pagini