Cronica literară
Paul Aretzu
TIMP SFINȚIT CU SUDOAREA SUFLETULUI
Articol publicat în ediția Viata Romaneasca 11 / 2008
Celebrele Proloage sau Minologhii, ca şi alte cărți ale dulceții dumnezeieşti, Patericul, Limonariul, Everghetinosul, Lavsaiconul, reprezintă viziunea creştină a timpului preschimbat în vieți de sfinți. În acest fel, calendarul nu mai este perceput ca trecere/pierdere, ci ca dobândă, fiind alcătuit nu din morți, ci din învieri muceniceşti. Funcția Proloagelor este filocalică şi sapiențială, iar numele lor, prologos, înseamnă în greacă cuvinte alese. Au circulat sub formă de manuscrise în mediul monahal, fiind colecții de vieți de sfinți, de învățături duhovniceşti, de pilde patericale. Modelul lor l-au constituit cunoscutele Vieți ale sfinților, întocmite de Simeon Metafrastul, în secolul al X-lea, sistematizate, în secolul al XVIII-lea, de Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, în cele 12 volume ale Mineelor. Circulația unor astfel de scrieri a fost intensă pe tot perimetrul Răsăritului creştin.
Mitropolitul Dosoftei a tradus şi tipărit un Prologariu, Viața şi petrecerea Svinților, în patru volume (1682-1686). Proloage au circulat, în limba română, la Cozia şi la Putna, dar şi în mânăstiri din Transilvania. Un centru filocalic l-a constituit Mânăstirea Neamț, mai ales după organizarea ei în spirit athonit de Paisie Velicikovski. Efervescența spirituală a fost intensă, făcându-se traduceri, copiindu-se manuscrise, tipărindu-se, monahii întrecându-se în buchiseală şi învățătură. O mare faimă o au Proloagele, traduse şi prelucrate, până la 1791, de ierodiaconul Ştefan, ucenic al lui Paisie, după o ediție moscovită, de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Sunt adăugate nume din sinaxarul românesc şi texte de învățătură. Vor fi tipărite la Neamț, după o jumătate de veac (1854-1855), sub îndrumarea Mitropolitului Sofronie Miclescu, făcându-se şi o colaționare cu ediții slavone, de către ieroschimonahul Chiriac (Dobrovici) duhovnicul. Tot ierodiaconul Ştefan a tălmăcit şi Viețile Sfinților, în 12 volume, pe care le-a editat Mitropolitul Veniamin Costachi, între 1807 şi 1815.
În 1991, la două sute de ani de la traducerea lor în limba română, Mitropolitul Nestor Vornicescu publică o impresionantă ediție a Proloagelor, diortosită de părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, aducând în actualitate această fascinantă şi folositoare scriere, împreună cu frumusețea limbii de odinioară.
După modelul renumit, părintele Sever Negrescu, poet şi istoriograf literar, consilier cultural al Mitropoliei Olteniei, alcătuieşte un Prolog din Proloage (Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2008), pornind de la convingerea că „Pagini sfinte din Sfințenia Bisericii şi mărturii vii despre aceasta, Proloagele ne arată drumurile adevărate, traiectoriile reale pe care le avem de parcurs cu paşii sufletelor noastre în această viață – Dumnezeu ne călăuzeşte să ajungem la Sfinți, Sfinții ne sunt călăuze către Dumnezeu. ş…ț. Conştiința sfințeniei nu poate avea vârstă. Are biruință. Fiecare Sfânt reprezintă o sărbătoare şi fiecare sărbătoare este şi o victorie pe care Dumnezeu o poartă, prin aceşti oameni urcați în calendar, asupra noastră.” (p. 5-6). Cartea este aparte, pentru că autorul este pus în situația nu uşoară de a alege un sfânt al fiecărei săptămâni.
Viețile sfinților susțin, în primul rând, teologia vieții veşnice. Condiția acesteia este, desigur, urmarea modelului lui Iisus Hristos. Tot ceea ce are atingere reală cu Dumnezeu devine sfânt. Ascetismul, rugăciunea, ascultarea, iubirea sunt premisele reînnoirii omului. Împărtăşirea este sfințirea oricărui om, dar ea se face în deplină curățenie. Neputând urma impecabilității Domnului, folosim ca modele luminoase viețile sfinților. Din calendarele creştine, sfinții de fiecare zi ne călăuzesc şi ne limpezesc existența. Sunt repere pe calea mântuirii, făcând parte dintr-o pedagogie duhovnicească.
Începutul timpului bisericesc, indictionul, are loc la 1 septembrie, odată cu pomenirea Sfântului Simeon Stâlpnicul. Intrat în mânăstire la 13 ani, şi având mare ardoare, hotărăşte să se pustnicească în vârful unui stâlp (un turn zidit), unde îşi face o chilioară şi de unde predica mulțimilor. Stâlpul acesta, al începutului, are o dublă semnificație, prin asceză duce în sus, la dialogul sinelui cu Dumnezeu, prin monahism, iar prin învățătura predicii, adesea aspră, menține comuniunea eclezială.
Zilele şi întâmplările sfinților sunt paradigmatice. Naşterea Maicii Domnului, pe 8 septembrie, reprezintă începutul mântuirii şi al reînnoirii neamului omenesc, prin chiar pururea fecioria sa. Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu este miez dulce al existenței, miez adevărat al bucuriei, miezul bisericesc al sfințeniei. Calendarul ascunde noime care trebuie aflate prin deschidere sufletească, ceea ce şi părintele Sever Negrescu face. Nu pilda vieților ne comunică autorul, ci istoria simbolurilor creştine de-a lungul anului bisericesc, devenite apoi, prin reluare ciclică, evenimente eterne. Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie) este semnul îmbrățişării şi iertării lumii de către Hristos. Sfânta Cruce se înalță de către fiecare, cu sudoarea sufletului. Alte zile vorbesc despre mucenicia Sfântului Foca Grădinarul (22 septembrie) care ospătează şi găzduieşte cum se cuvine ostaşii trimişi de dregătorul cetății să-l ucidă şi, după ce îşi sapă mormântul şi îşi curățeşte sufletul, le dezvăluie identitatea sa, ori despre Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul (26 septembrie) care, bătrân fiind, din dragoste creştinească pentru un tânăr căzut, devenit tâlhar, ia asupra sa păcatele acestuia, recâştigându-i sufletul.
În fața lui Dumnezeu, toți sfinții sunt la fel de importanți, sfințenia neavând grade ierarhice. Două sfinte, Taisia (8 octombrie) şi Paraschiva (14 octombrie), exemplifică două căi către Domnul; prima este o prostituată convertită prin sagacitatea unui călugăr şi ajunsă prin râvna credinței la ceruri, cea de-a doua, o fecioară evlavioasă care, împărțindu-şi bunurile săracilor, s-a călugărit, trăind toată viața în neprihănire. Sfântul Dumitru cel Nou (27 octombrie), păstor de vite, a umblat neîncălțat într-un picior trei ani, pedepsindu-l că a strivit din neatenție puişorii dintr-un cuib aflat în iarbă.
Şi totuşi, viața sfinților nu a fost prea liniştită, fiind, mai mult decât a altora, supusă încercărilor, ispitelor: „În jurul sfinților, în toate timpurile şi în toate locurile, au bâzâit diavolii, aşa cum în jurul unui fagure de miere se adună viespile” (p. 34). Zilele calendarului se derulează în veşmintele sărbătorii. Unul dintre cele mai importante izvoare ale cuvântului creştin este Sfântul Ioan Gură de Aur (13 noiembrie), căruia Dumnezeu, pe lângă numeroasele tratate, omilii, comentarii biblice, i-a dăruit şi Sfânta Liturghie, psalmul psalmilor, rugăciunea rugăciunilor. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) este un exemplu de felul în care trebuie să păşim de fiecare dată în Casa Domnului. Afierosită de mama sa Ana, ca promisiune pentru fertilitate, şi adusă la templu la vârsta de 3 ani, „ ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, împăcătoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii” (cum spun vechile Proloage) pătrunde, de fapt, în marea taină a iconomiei dumnezeieşti, pregătindu-se să devină Născătoarea de Dumnezeu şi pururi Fecioara Maria.
Viețile şi faptele sfinților impresionează şi ajută, ne corectează greşelile şi ne sporesc omenia. Părintele Sever ştie deopotrivă să teologizeze, să recurgă la fine exegeze, dar şi să facă modelare duhovnicească. Trecerea de la abstract la concret, ori invers, este o mişcare firească, încărcată cu blândețe, bunătate, sensibilitate. Se propune astfel ieşirea din timpul decăzut de azi, grăbit spre o moarte amară, dominat de tensiune psihică, plin de trăncăneală mediatică şi de plictiseală, jalonat de cei mai stupizi idoli (bani, glorie de o zi, narcisism, cabotinism, invidie), şi întoarcerea la timpul sfinților, netrecător, al bunătății, al înțelepciunii, al cunoaşterii, al împăcării cu Dumnezeu, al omeniei.
Sfântul Ignatie Teoforul (20 decembrie), copilul pe care l-a luat Iisus în brațe, îndemnându-i pe Apostoli să urmeze exemplul celor neprihăniți şi smeriți, va fi sfâşiat de lei, luându-şi cunună de martir. Moartea, văzută ca împlinire a vieții creştine, îl proiectează în sărbătoarea sfințeniei şi pe Nichifor (9 februarie) care, în timpul prigoanei, cere să i se taie capul în locul prietenului său, preot, ce se dovedeşte, la ceas de cumpănă, neiertător şi apostatic. Pilduitoare este şi solidaritatea în credința creştină a Sfinților patruzeci de mucenici din Sevastia (9 martie), soldați neînfricați care nu primesc să-l abjure pe Împăratul cel ceresc.
Predica despre Sfântul şi Dreptul Iov (6 mai) se ocupă de suferință şi credință, precum şi de intangibilitatea sufletului. Cea despre Sfântul Ioan Valahul (12 mai) face distincția între libertate şi datorie (adevăr), conchizând că avem libertatea de a ne face datoria, adică de a rămâne în adevăr, chiar cu prețul vieții. Despre roadele singurătății şi ale pustniciei dă dovadă Sfântul Onufrie (12 iunie) care „şaizeci de ani a pustiit păcatul, nevăzând față de om, dar făcând rugăciuni fierbinți pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Tot timpul cugeta la spusa Sfântului Antonie cel Mare: Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur… Se hrănea cu roadele unui smochin, pe care-l îngrijea, din apropierea colibei lui şi bea apă dint-un izvor pe care-l săpase cu mâinile lui sub o stâncă. A murit Sfântul Onufrie şi îndată coliba care-l acoperise s-a prăbuşit, smochinul care-l hrănea s-a uscat iar apa izvorului pe care-l săpase a secat… Nimic nu rămâne pe acest pământ! Nici… singurătatea Sfântului Onufrie.” (p. 108).
Cartea se termină cu îndemnul schimbării lumii după modelul Schimbării la Față a Domnului Hristos (6 august), adică al sporirii efortului de îndumnezeire al fiecăruia dintre noi. Astfel, se împlineşte un cerc/un inel al timpului istoric, încheierea anului astronomic, schimbat la față, prin podoaba sfinților, în sărbătoare şi în veşnicie. Calendarul creştin ne învață să trăim timpul cu sufletul, pătrunzând într-o dimensiune liturgică/spirituală a existenței, acolo unde prezența Mântuitorului este permanentă: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Prin delicatețea scrisului său, prin rezonanțele pe care le trezeşte, prin funcțiile sale de îmbunătățire şi îmbogățire duhovnicească, Prologul părintelui Sever Negrescu actualizează aspectul sacru al timpului creştin, reînvățându-ne să trăim viața după modelul sfinților, în anul plăcut Domnului (Luca 4, 19)
Paul ARETZU
Mitropolitul Dosoftei a tradus şi tipărit un Prologariu, Viața şi petrecerea Svinților, în patru volume (1682-1686). Proloage au circulat, în limba română, la Cozia şi la Putna, dar şi în mânăstiri din Transilvania. Un centru filocalic l-a constituit Mânăstirea Neamț, mai ales după organizarea ei în spirit athonit de Paisie Velicikovski. Efervescența spirituală a fost intensă, făcându-se traduceri, copiindu-se manuscrise, tipărindu-se, monahii întrecându-se în buchiseală şi învățătură. O mare faimă o au Proloagele, traduse şi prelucrate, până la 1791, de ierodiaconul Ştefan, ucenic al lui Paisie, după o ediție moscovită, de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Sunt adăugate nume din sinaxarul românesc şi texte de învățătură. Vor fi tipărite la Neamț, după o jumătate de veac (1854-1855), sub îndrumarea Mitropolitului Sofronie Miclescu, făcându-se şi o colaționare cu ediții slavone, de către ieroschimonahul Chiriac (Dobrovici) duhovnicul. Tot ierodiaconul Ştefan a tălmăcit şi Viețile Sfinților, în 12 volume, pe care le-a editat Mitropolitul Veniamin Costachi, între 1807 şi 1815.
În 1991, la două sute de ani de la traducerea lor în limba română, Mitropolitul Nestor Vornicescu publică o impresionantă ediție a Proloagelor, diortosită de părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, aducând în actualitate această fascinantă şi folositoare scriere, împreună cu frumusețea limbii de odinioară.
După modelul renumit, părintele Sever Negrescu, poet şi istoriograf literar, consilier cultural al Mitropoliei Olteniei, alcătuieşte un Prolog din Proloage (Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2008), pornind de la convingerea că „Pagini sfinte din Sfințenia Bisericii şi mărturii vii despre aceasta, Proloagele ne arată drumurile adevărate, traiectoriile reale pe care le avem de parcurs cu paşii sufletelor noastre în această viață – Dumnezeu ne călăuzeşte să ajungem la Sfinți, Sfinții ne sunt călăuze către Dumnezeu. ş…ț. Conştiința sfințeniei nu poate avea vârstă. Are biruință. Fiecare Sfânt reprezintă o sărbătoare şi fiecare sărbătoare este şi o victorie pe care Dumnezeu o poartă, prin aceşti oameni urcați în calendar, asupra noastră.” (p. 5-6). Cartea este aparte, pentru că autorul este pus în situația nu uşoară de a alege un sfânt al fiecărei săptămâni.
Viețile sfinților susțin, în primul rând, teologia vieții veşnice. Condiția acesteia este, desigur, urmarea modelului lui Iisus Hristos. Tot ceea ce are atingere reală cu Dumnezeu devine sfânt. Ascetismul, rugăciunea, ascultarea, iubirea sunt premisele reînnoirii omului. Împărtăşirea este sfințirea oricărui om, dar ea se face în deplină curățenie. Neputând urma impecabilității Domnului, folosim ca modele luminoase viețile sfinților. Din calendarele creştine, sfinții de fiecare zi ne călăuzesc şi ne limpezesc existența. Sunt repere pe calea mântuirii, făcând parte dintr-o pedagogie duhovnicească.
Începutul timpului bisericesc, indictionul, are loc la 1 septembrie, odată cu pomenirea Sfântului Simeon Stâlpnicul. Intrat în mânăstire la 13 ani, şi având mare ardoare, hotărăşte să se pustnicească în vârful unui stâlp (un turn zidit), unde îşi face o chilioară şi de unde predica mulțimilor. Stâlpul acesta, al începutului, are o dublă semnificație, prin asceză duce în sus, la dialogul sinelui cu Dumnezeu, prin monahism, iar prin învățătura predicii, adesea aspră, menține comuniunea eclezială.
Zilele şi întâmplările sfinților sunt paradigmatice. Naşterea Maicii Domnului, pe 8 septembrie, reprezintă începutul mântuirii şi al reînnoirii neamului omenesc, prin chiar pururea fecioria sa. Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu este miez dulce al existenței, miez adevărat al bucuriei, miezul bisericesc al sfințeniei. Calendarul ascunde noime care trebuie aflate prin deschidere sufletească, ceea ce şi părintele Sever Negrescu face. Nu pilda vieților ne comunică autorul, ci istoria simbolurilor creştine de-a lungul anului bisericesc, devenite apoi, prin reluare ciclică, evenimente eterne. Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie) este semnul îmbrățişării şi iertării lumii de către Hristos. Sfânta Cruce se înalță de către fiecare, cu sudoarea sufletului. Alte zile vorbesc despre mucenicia Sfântului Foca Grădinarul (22 septembrie) care ospătează şi găzduieşte cum se cuvine ostaşii trimişi de dregătorul cetății să-l ucidă şi, după ce îşi sapă mormântul şi îşi curățeşte sufletul, le dezvăluie identitatea sa, ori despre Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul (26 septembrie) care, bătrân fiind, din dragoste creştinească pentru un tânăr căzut, devenit tâlhar, ia asupra sa păcatele acestuia, recâştigându-i sufletul.
În fața lui Dumnezeu, toți sfinții sunt la fel de importanți, sfințenia neavând grade ierarhice. Două sfinte, Taisia (8 octombrie) şi Paraschiva (14 octombrie), exemplifică două căi către Domnul; prima este o prostituată convertită prin sagacitatea unui călugăr şi ajunsă prin râvna credinței la ceruri, cea de-a doua, o fecioară evlavioasă care, împărțindu-şi bunurile săracilor, s-a călugărit, trăind toată viața în neprihănire. Sfântul Dumitru cel Nou (27 octombrie), păstor de vite, a umblat neîncălțat într-un picior trei ani, pedepsindu-l că a strivit din neatenție puişorii dintr-un cuib aflat în iarbă.
Şi totuşi, viața sfinților nu a fost prea liniştită, fiind, mai mult decât a altora, supusă încercărilor, ispitelor: „În jurul sfinților, în toate timpurile şi în toate locurile, au bâzâit diavolii, aşa cum în jurul unui fagure de miere se adună viespile” (p. 34). Zilele calendarului se derulează în veşmintele sărbătorii. Unul dintre cele mai importante izvoare ale cuvântului creştin este Sfântul Ioan Gură de Aur (13 noiembrie), căruia Dumnezeu, pe lângă numeroasele tratate, omilii, comentarii biblice, i-a dăruit şi Sfânta Liturghie, psalmul psalmilor, rugăciunea rugăciunilor. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) este un exemplu de felul în care trebuie să păşim de fiecare dată în Casa Domnului. Afierosită de mama sa Ana, ca promisiune pentru fertilitate, şi adusă la templu la vârsta de 3 ani, „ ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, împăcătoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii” (cum spun vechile Proloage) pătrunde, de fapt, în marea taină a iconomiei dumnezeieşti, pregătindu-se să devină Născătoarea de Dumnezeu şi pururi Fecioara Maria.
Viețile şi faptele sfinților impresionează şi ajută, ne corectează greşelile şi ne sporesc omenia. Părintele Sever ştie deopotrivă să teologizeze, să recurgă la fine exegeze, dar şi să facă modelare duhovnicească. Trecerea de la abstract la concret, ori invers, este o mişcare firească, încărcată cu blândețe, bunătate, sensibilitate. Se propune astfel ieşirea din timpul decăzut de azi, grăbit spre o moarte amară, dominat de tensiune psihică, plin de trăncăneală mediatică şi de plictiseală, jalonat de cei mai stupizi idoli (bani, glorie de o zi, narcisism, cabotinism, invidie), şi întoarcerea la timpul sfinților, netrecător, al bunătății, al înțelepciunii, al cunoaşterii, al împăcării cu Dumnezeu, al omeniei.
Sfântul Ignatie Teoforul (20 decembrie), copilul pe care l-a luat Iisus în brațe, îndemnându-i pe Apostoli să urmeze exemplul celor neprihăniți şi smeriți, va fi sfâşiat de lei, luându-şi cunună de martir. Moartea, văzută ca împlinire a vieții creştine, îl proiectează în sărbătoarea sfințeniei şi pe Nichifor (9 februarie) care, în timpul prigoanei, cere să i se taie capul în locul prietenului său, preot, ce se dovedeşte, la ceas de cumpănă, neiertător şi apostatic. Pilduitoare este şi solidaritatea în credința creştină a Sfinților patruzeci de mucenici din Sevastia (9 martie), soldați neînfricați care nu primesc să-l abjure pe Împăratul cel ceresc.
Predica despre Sfântul şi Dreptul Iov (6 mai) se ocupă de suferință şi credință, precum şi de intangibilitatea sufletului. Cea despre Sfântul Ioan Valahul (12 mai) face distincția între libertate şi datorie (adevăr), conchizând că avem libertatea de a ne face datoria, adică de a rămâne în adevăr, chiar cu prețul vieții. Despre roadele singurătății şi ale pustniciei dă dovadă Sfântul Onufrie (12 iunie) care „şaizeci de ani a pustiit păcatul, nevăzând față de om, dar făcând rugăciuni fierbinți pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Tot timpul cugeta la spusa Sfântului Antonie cel Mare: Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur… Se hrănea cu roadele unui smochin, pe care-l îngrijea, din apropierea colibei lui şi bea apă dint-un izvor pe care-l săpase cu mâinile lui sub o stâncă. A murit Sfântul Onufrie şi îndată coliba care-l acoperise s-a prăbuşit, smochinul care-l hrănea s-a uscat iar apa izvorului pe care-l săpase a secat… Nimic nu rămâne pe acest pământ! Nici… singurătatea Sfântului Onufrie.” (p. 108).
Cartea se termină cu îndemnul schimbării lumii după modelul Schimbării la Față a Domnului Hristos (6 august), adică al sporirii efortului de îndumnezeire al fiecăruia dintre noi. Astfel, se împlineşte un cerc/un inel al timpului istoric, încheierea anului astronomic, schimbat la față, prin podoaba sfinților, în sărbătoare şi în veşnicie. Calendarul creştin ne învață să trăim timpul cu sufletul, pătrunzând într-o dimensiune liturgică/spirituală a existenței, acolo unde prezența Mântuitorului este permanentă: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Prin delicatețea scrisului său, prin rezonanțele pe care le trezeşte, prin funcțiile sale de îmbunătățire şi îmbogățire duhovnicească, Prologul părintelui Sever Negrescu actualizează aspectul sacru al timpului creştin, reînvățându-ne să trăim viața după modelul sfinților, în anul plăcut Domnului (Luca 4, 19)
Paul ARETZU