FOLCLORISTUL OVIDIU BÂRLEA ÎNTR-O CORESPONDENȚĂ FAMILIALĂ

Bibliotecii Facultății de Teologie din Blaj i-a fost donată după 1990 de către Monseniorul Octavian Bârlea biblioteca, corespondența şi manuscrisele rămase de la fratele său, folcloristul Ovidiu Bârlea. Ionela Carmen Banța a cercetat această corespondență şi a publicat-o într-o „ediție critică” la Editura MNLR, colecția Aula Magna. Este corespondența adresată folcloristului Ovidiu Bârlea de către fratele său Monseniorul Octavian Bârlea (cele mai multe scrisori), de la sora Sabina, şi de la nepoatele Doina şi Livia. Corespondența este precedată de profilurile bio-bibliografice ale celor doi cărturari: Ovidiu Bârlea şi Octavian Bârlea.

Ovidiu Bârlea s-a născut în 1917 în comuna Mogoş, satul Bârleşti -; face şcoala primară în satul natal, apoi urmează studii gimnaziale şi liceale la Baia de Arieş, Târgu-Mureş şi universitare la Facultatea de Litere din Bucureşti. Este concentrat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi participă la campania din Răsărit, iar la încheierea războiului, în mod neaşteptat, este arestat în Bucureşti de soldații sovietici şi stă ca prizonier câțiva ani într-un lagăr din U.R.S.S. Întors în țară se dedică studierii folclorului, marea sa pasiune, şi se va încadra în 1949 la Institutul de folclor, unde după un an este şef de sector, dar după două decenii îşi dă demisia şi se ambiționează să studieze tradițiile şi obiceiurile poporului român şi să trăiască din scris. A publicat cărți fundamentale în domeniul etnologiei şi folclorului – Antologie de proză populară epică (2 vol.), Mica Enciclopedie a povestirilor româneşti, Poveştile lui Creangă, Poetica folclorică, Istoria folcloristicii româneşti, Dansul popular românesc.

A fost şi un talentat prozator: autor de povestiri: Urme pe piatră, 1974 şi de romane: Şteampuri fără apă, 1974; Drumul de pe urmă şi Se face ziuă. Romanul anului 1848, ultimele două apărute postum. A fost preocupat de trecutul cultural al Blajului – scriind despre influența folclorului în opera lui Ion Budai-Deleanu, a prefațat frumoasa ediție de Povestiri populare din Transilvania a lui Ion Micu Moldovan, alcătuită de folcloriştii Maria şi Ion Cuceu. A murit la începutul anului 1990.

Octavian Bârlea era cu patru ani mai mare ca Ovidiu. S-a născut în 1913; urmează şi el şcoala primară la Bârleşti, Mogoş, apoi studii gimnaziale şi liceale la Deva, Abrud, Baia de Arieş şi Alba Iulia. Între 1930-1934 a urmat studiile universitare la Academia Teologică din Blaj ; după absolvirea Academiei Teologice a lucrat doi ani, între 1934 şi 1936, ca grefier la cancelaria mitropolitană din Blaj, pedagog şi econom la internatul Vancean, iar în 1937 este secretar ad interim al cancelariei mitropolitane blăjene. A fost hirotonit ca preot de mitropolitul Alexandru Nicolescu, care în 1937 îl trimite pentru desăvârşirea studiilor teologice la Roma. A rămas în străinătate până la sfârşitul vieții. A fost şef al Misiunii Catolice pentru Europa, rector al Misiunii din Franța; în 1957 din inițiativa sa a luat ființă la Roma „Societatea Academică Română”. A fost membru al Academiei Româno-Americane. A colaborat la o foarte bună publicație literară a românilor din exil, „Revista Scriitorilor Români”; în 1954 – când s-au împlinit 200 de ani de la deschiderea Şcolilor Blajului - şi în țara noastră nu s-a putut organiza o aniversare omagială, Mons. Octavian Bârlea împreună cu alți cărturari din exil – Mircea Eliade, clasicistul N. I. Herescu, Mons. Petru Gherman, Pamfil Cârnațiu ş.a. – au alcătuit un volum: Omagiu Şcolilor Blajului, a trimis un exemplar şi la Blaj la Păr. Prof. Ioan Miclea, şi acest volum, circulând clandestin poate fi considerat una dintre primele cărți-samizdat din literatura română de după Al Doilea Război Mondial. Opera lui principală este monografia consacrată Episcopului Ioan Bob – teza de doctorat scrisă în limba latină -; este un merit al Păr. Irineu Fărcaş, succesorul lui Octavian Bârlea că şi-a propus reeditarea operei acestui prelat al Bisericii noastre.

Este un volum de corespondență familială. Scrisorile familiale se caracterizează prin adresări afective şi printr-un stil mai relaxat, adeseori presărat cu glume sau uşoare ironii. Nu este un dialog epistolar Octavian-Ovidiu – pentru că avem numai scrisorile Monseniorului Octavian Bârlea către Ovidiu. Ele constituie însă un prețios document, atât sub raport biografic cât şi sufletesc. Corespondența se întinde pe durata unei jumătăți de secol – între 20 sept. 1939 şi 30 sept.1988 – cu o pauză epistolară între 1949-1969, din motive pe care cititorul le poate bănui. 

Unele fragmente din scrisorile folcloristului le putem deduce din corespondența primită. Se pare că subiectul tezei de doctorat despre Episcopul Ioan Bob i-a fost sugerat de către Ovidiu Bârlea care-i recomanda să scrie o biografie a ierarhului blăjean (v. scris. din 20.IX. 1939). Scrisorile sunt trimise de la Roma, din Statele Unite ale Americii (Michigan şi Detroit) şi din Germania, de la München. Stabilit în străinătate, ca atâția cărturari români a resimțit puternic dorul de țară, cere ştiri despre casa părintească, îl îndeamnă să scrie o monografie despre Mogoş ; trăieşte cu bucurie şi emoție în 1977, revederea satului natal, după patru decenii, dar la numai un an, în 1978, vestea morții mamei îl îndurerează profund , despre frumoşii Munți ai Apusenilor, se bucură când Ovidiu îi trimite cărți în care regăseşte momente din istoria acestor locuri şi personaje evocate cu savoarea graiului local, buciumano-mogoşenesc. Ca frate mai mare îi dă sfaturi şi îndrumări lui Ovidiu: să îmbrățişeze o carieră universitară (o vreme, urmându-i sfatul, Ovidiu a fost conferențiar la Universitatea din Timişoara), să ducă o viață sănătoasă, să facă zilnic plimbări, iar pentru studierea aprofundată a folclorului tradițional, a riturilor de trecere, a bocetelor ar fi bine să facă studii de teologie: „ Ca să adânceşti folclorul ar fi bine să-ți însuşeşti preocupări preoțeşti” (scris. din 22.VI.1974); căci „fără istoria religiilor, fără religie nu se poate face adevărat studiu de folclor (superficialitatea celorlalți trezeşte milă) şi văd că ai ajuns să mânuieşti acest domeniu.” (17.I.1974)

Octavian Bârlea a avut încredere în destinul cărturăresc excepțional al fratelui său, scriindu-i încă din 29 sept. 1939, după publicarea primului articol – această convingere profetică: „Cu originalitatea ta mocănească vei putea da direcții noi”. După fiecare carte primită îi trimite scrisori de mulțumire sau rânduri de felicitare, făcând observații pătrunzătoare asupra originalității studiilor sau indicându-i dezvoltarea unor idei noi:„Felicitări pentru Bocetele şi versurile funebre din Ținutul Pădurenilor” (14.V.1974) şi îl întreabă dacă nu s-ar putea scrie o istorie şi o geografie culturală a acestor locuri – ultimul concept este teoretizat şi ilustrat în ultima vreme în lucrările istoricului literar timişorean Cornel Ungureanu; „Felicitări pentru Istoria folcloristicii româneşti …Menirea ta ar fi mai curând să dai lucrări de largă respirație;…cu formația ta poți da opere care să fie temelie pentru cultura română.” Se bucură că e în corespondență cu Mircea Eliade, care îi trimite lucrările lui (12.VI.1976), dar are rezerve pentru conceptele de mit şi mitologie şi-i propune să se gândească la o altă terminologie (7. XI. 1969). Nu este prea încântat de arta povestirii lui Creangă, dar laudă cărțile Mică enciclopedie a poveştilor şi Poetica folclorică, dar e de părere că acestea cer o completare, „un eseu despre muzica folclorică şi altul despre dansul poporan” (scris. din 9.VII.1976). Aceleaşi aprecieri elogioase le face şi despre cărțile de proză, povestiri şi romane ale lui Ovidiu Bârlea, în care remarcă influența folclorului căruia îi atribuie un rol de eliberare, de înălțare, de vindecare, de îndrumare spre cer” (scris. din 11. XII.1979). După primirea volumului de povestiri Urme pe piatră, face interesante considerații despre responsabilitatea scriitorului: „Intrând acum şi pe drumul literaturii ți-ai asumat şi o mare responsabilitate. Viața poate fi desigur înfățişată la diferite niveluri, şi poate fi mai transparentă sau opacă, dar totul are ca fond – vrând-nevrând – marea întrebare: Ce e omul? Îți doresc ca pe acest portativ să atingi şi înălțimi şi adâncimi. Făcând literatură creezi imagini care vor popula imaginația cititorilor. Şi vor constitui motiv de gândire şi izvor de acțiune. Un literat de talie îşi modelează națiunea şi, poate, omenirea. Îți urez pe acest drum să ai mari succese. Ideea de «artă pentru artă» e înşelătoare, e numai o formă în dosul căreia s-au petrecut şi se petrec atâtea. Socot că e mai potrivit ca literatul – mai ales cel al viitorului – să nu se considere numai artist ci şi făuritorul unei omeniri mai îmbunătățite şi mai înfrumusețate, adică să aibă ceva din calitățile profetice” (scris. din 12 dec.1974). El însuşi lansează ipoteze pe care le propune spre meditație fratelui său folclorist: „Colindele feciorilor de pe la noi ar putea fi nişte psalmi personali, cântați de grupuri de feciori instruiți, poate de călugări, care îşi cântau vecernia şi utrenia în latineşte”.

Constant este interesul pentru Blaj, justificând şi completând volumul amintit Omagiu Şcolilor Blajului; aprecierile despre Oamenii Blajului – preoți-profesori, cuprind formulări care aduc o perspectivă originală şi sugestia unor viitoare exegeze: „Mă bucur că te preocupi de unele lucrări ale lui Cipariu. Operele lui cari sunt foarte rare ar trebui fotocopiate. Aşa vei putea reveni asupra aceluiaşi text pentru a prinde aspecte cari la prima citire pot scăpa. Cipariu e unul dintre marii nedreptățiți în istoriile literaturii şi ar trebui adus la suprafață. Desigur drumul lui nu mai poate fi luat în întregime, dar multe elemente din operele lui vor putea fi de mare folos. Important e spiritul lui, nu atât litera” (scris. din 14 martie 1975). După ce primeşte volumul lui Ion Micu Moldovan, Poveşti populare din Transilvania (ediție de Maria şi Ion Cuceu, cu o prefață de Ovidiu Bârlea), îi spune că „e o încântare să citeşti poveştile. Şi te felicit din inimă pentru prefață”. Felicitarea este motivată mai ales de felul ingenios şi original în care Ovidiu Bârlea prezintă latinismul Şcolii Ardelene şi al generației paşoptiste blăjene: „Ai deschis acolo o poartă pentru «înțelegerea latiniştilor» care mai bine ar fi numiți naționalişti sau mari români, căci teoriile lor nu veneau din pasiune pentru latină ci din dragostea de neam. Latina era calea ridicării. Ar fi mare lucru dacă cineva ar avea deschidere de minte şi de a regândi în lumina istoriei întreaga perioadă a aşa-zişilor paşoptişti.” Şi continuă cu o distincție clară între preocupările ştiințifice, filologice ale generației paşoptiste blăjene şi literatură: „Pentru literatură şi mai ales pentru literatura poporană, se vede însă la Moldovănuț, cel încurajat de Cipariu, că aveau alte norme”(v. scris. din 3.XI.1957). Ştirea despre „dicționarul lui Grigore Maior” i-a adus o mângâiere. Îl bucură orice ştire despre cunoscuții blăjeni – ( „Mă bucur de ştirile despre profesorul Manciulea. Spune-i din partea mea mult bine” – scrisoarea din 15.V.1979); şi îl îndurerează vestea morții lui Pompei Bârlea, prilej de reflecție pentru o inteligență risipită în prelungite conversații:„Fără el suntem mai săraci. Îmi sunt mereu vii în minte întâlnirile şi conversațiile avute cu el cu ani mai înainte. Şi ce a rămas de la el? Un ghid al Blajului? Şi-a risipit scânteierile în aer fără să fie captate! Ar fi o faptă de laudă, ca până sunt proaspete amintirile, cineva din cei ce l-au cunoscut de aproape să-i adune într-un vas înțelepciunea şi să i-o fixeze pentru generațiile următoare. Ce s-a ales de familia lui? Când treci prin Blaj şi sunt flori, du o floare la mormântu-i şi pentru mine.”

Foarte actuale sunt referirile la educația tineretului şi la viitorul țării. În scrisoarea din 2 aprilie 1974, expediată din Detroit îl informează că „pe aici sunt tineri cari nu ştiu limba părinților şi a bunicilor. Ar fi nevoie pentru ei de o gramatică, de dicționar. Tot printre ei am auzit întrebări de port național. Ai putea să-mi dai adresa unei librării sau edituri, care să ne trimită material potrivit? Şi e vreun serviciu care se ocupă cu desfacerea portului național?” Soarta demografică a țării îl îngrijorează profund, deplânge extinderea avorturilor şi existența familiilor cu puțini copii sau fără copii: „Cauza e năravul opririi naşterilor. S-au auzit despre români în anii trecuți lucruri teribile – despre avorturi etc. cari s-ar părea că încă persistă.” Convins de caracterul educativ al literaturii populare îi recomandă „ca o recreație la munca ştiințifică editarea unor produse poporane, pentru folosul tineretului mai ales. O selecție de doine, întovărăşite cu note, presupun că ar fi foarte bine primite. Ar avea trecere şi o colecție de strigături.” (scris. Din 22.VI.1981)

O caracteristică a scrisorilor familiale, prezentă şi în corespondența trimisă de Octavian Bârlea, este umorul, un umor de sorginte livrescă, derivat din citate celebre cărora le oferă un sens parodic: Maxima lui Descartes: Cogito ergo sum – devine Scribo ergo sum; dându-i câteva sugestii de studiu despre bocetul popular se opreşte dându-şi seama că „aduce apă din Dunăre”, răbdarea prelungită îi aminteşte de episodul cunoscut din Isprăvile lui Păcală „cârti, cârti – până marți”; răsfoind un Almanah publicat de parohiile ortodoxe din Germania îi recomandă un articol al Părintelui profesor Stăniloae, care va spune:„Ab Oriente lux! Pe aici însă pe unele certificate se scria: Bon pour Orient! (scris. din 15. VII. 1980). Când găseşte în coletul trimis şi un pachet de țigări „Regale”, la întrebarea lui Ovidiu, pentru cine sunt acestea, răspunde admirativ hiperbolic şi caracterizant: „pentru regele folcloriştilor”! Aşa se încheie ultima scrisoare, din 30. IX.1988 – oarecum simetric ; de la predicția din prima epistolă: „ - Cu originalitatea ta mocănească vei putea da direcții noi” – în folcloristică – până la denumirea admirativă „regele folcloriştilor”, scrisorile conturează un traseu biografic, o afecțiune fraternă şi încredere în împlinirea unei vocații cărturăreşti.